Sfantul Apostol Andrei este sarbatorit pe data de 30 noiembrie.
S-a nascut in Betsaida Galileia, localitate situata pe tarmul Lacului Ghenizaret, in nordul Tarii Sfinte.
Din Sfanta Scriptura aflam ca era fratele lui Simon Petru.
Amandoi au fost pescari, alaturi de tatal lor.
Sfantul Andrei - ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul
Sfantul Andrei, inainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dorinta de a-L urma pe Hristos se naste in el, in momentul in care Sfantul Ioan rosteste cuvintele: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29).
Insa, chemarea sa la apostolie se face mai tarziu si este relatata de Sfantul Evanghelist Matei : "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari.
Si le-a zis: "Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni.
Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa El" (Matei 4, 18-20).
Cand mai este Andrei mentionat in Scriptura? Scriptura il descopera pe Andrei la inmultirea painilor si a pestilor(Ioan 6, 8-9) si dupa invierea lui Lazar cand, impreuna cu Filip, ii spune lui Hristos ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, doresc sa-L vada (Ioan 12, 20 - 22).
Unde a vestit Sfantul Andrei invatatura lui Hristos?
Sfantul Apostol Andrei a fost primul propovaduitor al Evangheliei la geto-daci.
In Istoria bisericeasca, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirma: "Sfintii Apostoli ai Mantuitorului, precum si ucenicii lor, s-au imprastiat in toata lumea locuita pe atunci.
Dupa traditie, lui Toma i-au cazut sortii sa mearga in Partia, lui Andrei in Scitia, lui Ioan in Asia". Calendarul gotic (sec. al IV-lea) si Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) sustin si ele ipoteza misiunii Sf. Andrei in Scitia.
Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata si de scriitori bisericesti.
De exemplu, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii.
Sinaxarul Bisericii constantinopolitane mentioneaza ca Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scitia".
Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie.
Moastele din Patras Sfantul Andrei a murit ca martir la Patras.
Apostolul Andrei a murit pe o cruce in forma de X, nu se cunoaste data martirizarii. Unii istorici il fixeaza in timpul persecutiei imparatului Nero, prin anii 64-67, altii in vremea persecutiilor initiate de Domitian (81-96).
In anul 357, moastele Sfantului Andrei au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, cu prilejul sfintirii acestei biserici.
Cardinalul Petru de Capua va duce moastele Sfantului Andrei in Italia, in catedrala din Amalfi, in timpul Cruciadei a IV-a. In anul 1462, in vremea papei Pius al II-lea, capul Sfantului Andrei ajunge la Roma, iar de aici a fost dus in Catedrala din Patras, in biserica cu hramul Sfantul Andrei.
Pestera Sfantului Andrei
Pestera in care a vietuit Sfantul Apostol Andrei, cat timp a propovaduit pe teritoriul romanesc, se afla la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judetul Constanta.
In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei.
In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu.
Astazi, mii de credinciosi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait Apostolul Andrei.
Sfantul Andrei - Ocrotitorul Romaniei
Sfantul Sinod al Biserici Ortodoxe Romane a hotarat in anul 1995 ca sarbatoarea Sfantului Andrei sa fie insemnata cu cruce rosie in calendarul bisericesc, iar in anul 1997 Sfantul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul Romaniei".
Ziua de 30 noiembrie a fost declarata sarbatoare bisericeasca nationala. asculta Acatistul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat aici https://www.youtube.com/watch?v=s8-_hutF3AE
Conform numeroaselor relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, după moarte, sufletul intră în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt.
Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai.
Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.
Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”?
Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica.
Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie.
Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură. De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe - Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ.
Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu, acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare - fie în rai, în iad ori pe pământ.
Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer”, care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare ( Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul ( Învăţă turi pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.
Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh.
Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal ..
De pildă, existenţa vulcanilor şi a că ldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului.
De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială.
Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi - întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă.
Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”. Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând.
Proorocul Elisei la vă zut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11).
De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona - unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.
În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”
Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor.
Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” - dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor.
Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină - iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc.
Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului: „Vă întrebaţi unde se află iadul?
Iadul se află undeva în afara acestei lumi ...
Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).
Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi sau întors ca să
povestească despre ele.
Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere.
Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururea aceeaşi pecete a experienţei din altă lume.
Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte.
Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.
Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ.
În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecuvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea. Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” ( Viaţa Sf. Antonie , Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).
Avva Serapion a descris astfel moartea Sf. Marcu de Tracia: „Uitându-mă în sus, am văzut sufletul sfântului, care fusese slobozit din legăturile trupului. Mâini de îngeri îl acopereau cu un veşmânt alb strălucitor, şi îl ridicau la cer. Am văzut calea care trecea prin văzduh către cer, şi cerurile deschise. Apoi am văzut hoardele de draci stând pe cale şi am auzit un glas de înger spunând dracilor: ’Fii ai intunericului! Fugiţi şi ascundeţi-vă de la faţa luminii dreptăţii!’
Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut în văzduh vreme de vreun ceas. Apoi s-a auzit glas din cer, grăind către îngeri: Luaţi-l şi-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut pe draci de ocară.
Când sufletul sfântului trecuse fără nici o vătămare printre hoardele dracilor şi se apropiase deja de cerul deschis, am văzut ca şi cum ar fi fost o mână întinsă din cer, care primea sufletul cel curat. Apoi această vedenie s-a ascuns de la ochii mei, şi n-am mai văzut nimic” ( Vieţ ile sfinţilor , 5 aprilie).
Din aceste relatări, putem desluşi deja trei însuşiri ale adevăratei experienţe creştine a raiului: este un urcuş; sufletul este purtat de îngeri; este întâmpinat şi primit în rândul locuitorilor raiului.
Experienţele raiului sunt de multe feluri.
Uneori un suflet este dus la cer înainte de moarte ca să i se arate minunile lui sau locul care este gătit acolo pentru suflet.
Există şi experienţa privirii raiului din afară, ca atunci când întâiul mucenic Sf. Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de - a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56).
Totuşi, vom cerceta aici numai experienţa obişnuită care se aseamănă cel mai mult cu experienţele de astăzi de „după moarte”: urcuşul la cer, fie la moarte, fie într-o experienţă îngăduită în chip dumnezeiesc, fie că are loc „în” ori „în afara” trupului.
Sf. Salvie de Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, după ce fusese mort cea mai mare parte a zilei, s-a întors la viaţă şi i-a povestit următoarele prietenului său, Sf. Grigorie de Tours: „Acum patru zile, când mi sa zguduit chilia şi m-ai văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până la cel mai înalt suiş al cerului, până când mi s-a părut că am sub picioare nu numai acest pământ scârbavnic, ci şi soarele şi luna, norii şi stelele. Apoi am fost călăuzit printr-o poartă care strălucea mai puternic decât lumina soarelui şi am intrat într-o clădire unde podeaua întreagă strălucea ca aurul şi argintul. Este cu neputinţă de descris lumina aceea. Locul era plin de mulţime mare de oameni, care nu erau nici bărbaţi nici femei, care se întindeau până departe în toate părţile, că nu se putea vedea capătul. Îngerii mi-au croit cale prin mulţimea de oameni din faţa mea şi am venit la locul spre care se îndreptase privirea noastră, pe când ne aflam departe. Deasupra acestui loc atârna un nor mai strălucitor decât orice lumină şi nu se putea vedea nici soarele, nici luna şi nici stelele. Norul strălucea cu adevărat mai puternic decât toate celelalte, cu strălucire neîmprumutată. Din nor a ieşit un glas, ca glasul multor ape. Păcătos cum sunt, am fost întâmpinat cu mare cinste de fiinţe oarecare, unele îmbrăcate în veşminte preoţeşti iar altele în haine obişnuite. Călăuzele mele mi-au spus că aceştia erau mucenicii şi alţi bărbaţi sfinţi pe care noi îi cinstim aici pe pământ şi cărora ne rugăm cu mare evlavie.
Pe când stăteam aici, a suflat spre mine o adiere de o asemenea dulceaţă că , fiind hrănit cu ea nu am mai simţit nevoia să mănânc ori să beau până acum. Apoi am auzit un glas care a spus: ’Lăsaţi-l pe bărbatul acesta să se întoarcă în lume căci bisericile noastre au nevoie de el. Am auzit glasul dar nu am putut să văd cine vorbea. Apoi m-am aruncat cu faţa la pământ şi am plâns. ’Vai, vai, o, Doamne!’ Am zis. ’De ce mi-ai arătat aceste lucruri numai ca să mi le iei iarăşi înapoi? ...
’ Glasul care îmi vorbise, a spus: ’Mergi în pace. Voi veghea asupra ta până când te voi aduce din nou în locul acesta.’ Apoi călăuzitorii mei m-au lăsat, iar eu m-am întors prin poarta prin care intrasem, plângând că am plecat.”
Se mai adaugă şi alte însuşiri însemnate la această experienţă: strălucirea luminii cerului; prezenţa nevăzută a Domnului, al Cărui glas se aude; închinarea sfântului şi frica înaintea Domnului; şi o simţire limpede a harului dumnezeiesc, într-o miresmă de nepovestit. Mai mult, se spune că mulţimile de „oameni” întâlniţi în cer sunt (pe lângă îngerii care călăuzesc sufletele) sufletele mucenicilor şi ale sfinţilor bărbaţi.
Călugărul din Wenlock, după ce a fost ridicat în sus de îngeri şi a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe minunată, în care se bucura de fericire mare mulţime de bărbaţi foarte frumoşi, şi aceia l-au chemat să vină şi să ia parte la fericirea lor, dacă îi era îngăduit. Şi a venit la el o mireasmă de o dulceaţă minunată din respiraţia sufletelor fericiţilor, bucurându-se împreună.
Mai departe, „a văzut pereţi care străluceau cu lumină strălucitoare, de o întindere uimitoare şi o înălţime foarte mare. Şi sfinţii îngeri au zis: ’Aceasta este cetatea sfântă şi vestită, Ierusalimul din cer, unde sufletele cele sfinte trăiesc întru bucurie veşnică.’
El a zis că sufletele acelea şi zidurile acelei cetăţi slăvite ... erau de o strălucire atât de orbitoare că ochii lui erau foarte neputincioşi ca să privească la ele” ( Scri sorile Sf. Bonifatie , pag. 28-29).
Poate că cea mai întreagă şi uimitoare experienţă a raiului, care se află în literatura creştină, este aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al IX-lea).
Această experienţă a fost scrisă cu cuvintele Sfântului de către prietenul său Nichifor; dăm aici numai câteva fragmente: Odinioară, pe o iarnă cumplită, când Sf. Andrei zăcea pe strada unei cetăţi mari, fiind îngheţat şi aproape mort, a simţit pe neaşteptate o căldură în lăuntrul său şi a văzut un tânăr minunat cu faţa strălucitoare ca soarele, care l-a călăuzit la rai şi la cel de-al treilea cer.
„Prin voia lui Dumnezeu am rămas vreme de două săptămâni într-o vedenie dulce .... M-am văzut într-un rai prea frumos şi minunat ....
Eram uimit în minte şi în inimă de frumuseţea de negrăit a raiului lui Dumnezeu, şi m-am îndulcit cu dulce desfătare umblând prin el. Se aflau acolo mulţimi mari de grădini, pline de copaci înalţi, care îşi legănau vârfurile, care mi-au veselit privirile, iar din ramurile lor venea o puternică mireasmă ....
Aceşti copaci nu se pot asemăna în frumuseţea lor, cu nici un copac de pe pământ ....
În această grădină erau păsări fără de număr, cu aripi de aur, albe ca zăpada şi de felurite culori. Stăteau pe crengile copacilor din rai şi cântau atât de miununat, încât dulceaţa cântului lor m-a făcut să mă simt cu totul altul ....
După aceasta m-a cuprins un fel de frică şi mi s-a părut că mă aflam în înaltul cerului. Înaintea mea mergea un tânăr cu faţa strălucitoare ca soarele, îmbrăcat în purpură ....
Când mergeam pe urmele lui, am văzut o Cruce mare şi minunată, ca un curcubeu, şi în jurul ei stăteau cântăreţi care ardeau ca flăcările şi cântau laude dulci, slăvind pe Domnul Care fusese odinioară răstignit pe Cruce. Tânărul care mergea înaintea mea, venind spre Cruce, a sărutat-o şi mi-a făcut semn ca să o sărut şi eu ....
Sărutând-o, m-am umplut de o dulceaţă duhovnicească de nepovestit şi am simţit o mireasmă mai puternică decât aceea a raiului. Lăsând Crucea în urmă, m-am uitat în jos şi am văzut dedesubtul meu, ca şi cum ar fi fost adâncul mării ....
Întorcându-se spre mine, călăuzitorul meu a spus: ’Nu te teme, că trebuie să urcăm şi mai sus.’ Şi mi-a dat mâna. Când l-am prins de mână, ne-am şi aflat deasupra celui de al doilea cer. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, odihna lor şi bucuria desfătării lor, care nu se poate povesti prin cuvinte omeneşti ....
Şi iată, după aceasta, am urcat deasupra celui de al treilea cer, unde am văzut şi am auzit o mulţime de puteri cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.
Am mers până la o perdea care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia tineri puternici şi înfricoşători, cu chip de flăcări fioroase ....
Şi tânărul care mă călăuzea mi-a spus: ’Când se va ridica perdeaua, Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos. Închină-te înaintea tronului slavei Sale.’ Auzind aceasta, m-am bucurat şi m-am cutremurat, căci am fost împresurat de teamă şi de bucurie de negrăit .... Şi iată, o mână de foc a ridicat perdeaua şi, ca şi Proorocul Isaia, L-am văzut pe Domnul meu, stând pe un scaun înalt şi măreţ şi serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia 6, 1-2).
Era îmbrăcat într-un veşmânt de purpură; faţa Lui era cu totul prea strălucitoare şi ochii Lui se uitau la mine cu dragoste. Văzând aceasta, m-am simţit foarte mic înaintea Lui, am căzut înaintea Lui, închinându-mă înaintea tronului celui mai strălucitor şi înfricoşător al slavei Sale. Bucuria care m-a cuprins la vederea feţei Sale, nu se poate spune în cuvinte. Chiar şi acum, aducându-mi aminte de această vedenie, mă simt plin de bucurie de negrăit. Am stat cu cutremur înaintea Stăpânului meu ....
După aceea, toată ceata cea cerească a cântat o laudă prea frumoasă şi de negrăit, şi apoi - nu pot să pricep cum , m-am aflat iarăşi plimbându-mă prin grădina raiului.”
Când Sf. Andrei sa gândit că nu o văzuse pe Maica Domnului în cer, un înger i-a spus: „Voiai să o vezi aici pe Împărăteasa Care este mai strălucitoare decât puterile cerului? Ea nu se află aici; a plecat în lumea care se află în mari nevoi, ca să-i ajute pe oameni şi ca să le aline durerea. Ţi-aş fi arătat sfântul ei sălaş, dar acum nu este vreme căci trebuie să te întorci.
” Ingerii şi sfinţii se pot afla numai într-un singur loc într-o vreme oarecare.,,
Chiar în sec. al XIX-lea, o vedenie la fel ca aceasta a fost văzută de către un ucenic al Bătrânului Paisie Velicikovski, călugărul Teodor de Svir.
S-ar mai putea cita şi alte experienţe ale raiului din Vieţile sfinţilor şi ale pustnicilor, dar ele nu fac mai mult decât să repete însuşirile care deja s au arătat aici.
preluare text carte ,, Sufletul dupa moarte ,, Ieromonah Serafim Rose , citeste cartea accesand acest link
Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil.
Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie.
Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos.
Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit. Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc.
Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.
Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit.
Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana.
De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: “în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce! Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame.
Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ".
Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?
De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".
El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită. Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face.
Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.
Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!
Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei? - Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim.
Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta.
Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.
Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă!
Si “lăsati-Mă pe Mine mai departe!"
Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!
Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească.
Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie!
O permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.
Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească.
Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva.
Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou!
Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi. Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă.
Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse...".
Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere? - De fapt, este mântuitoare. “Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.
Spuneţi-ne un cuvânt de folos şi pentru fraţii şi fiii noştri duhovniceşti de astăzi.
- Iată cuvântul meu către fiii Bisericii: Credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori. Mergeţi în viaţă pe singurul drum - smerenia. Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări şi concepţii amestecate. Rugaţi-vă mult, cât mai mult. Rămâneţi eroi numai ai lui Hristos. Şi vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veţi birui pe voi înşivă. Veţi fi liberi numai când veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc. Şi voi, fiilor duhovniceşti, rămâneţi cu Dumnezeu în toată veşnicia. Până în sfârşit i-a iubit pe ei. Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26). Împlinirea voinţei dumnezeieşti să fie deci, ţinta tuturor dorinţelor, faptelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre. Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, aşa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7). Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi! Blagosloviţi, şi să fie toate cu inimă bună.
Trupul este sălaşul patimilor, mai ales al celor mai cumplite - desfrânarea şi mânia. Tot el este calea prin care demonii pătrund în suflet sau se aşază în apropierea lui. Se înţelege că în toată această perioadă nu trebuie pierdută din vedere înrâurirea pe care viaţa bisericească şi toate ale ei o pot avea asupra trupului, căci prin ea trupul însuşi se va sfinţi iar viaţa biologică nesăţioasă a copilului va fi înfrânată.
Primele senzaţii rămân adânc întipărite în memorie. Ar trebui să ne amintim că sufletul vine în lume gol; creşte, se îmbogăţeşte lăuntric şi întreprinde felurite acţiuni abia mai târziu. Primele izvoare, cea dintâi hrană pentru creşterea sa el le primeşte din afară, din simţuri, prin puterea de imaginaţie. De ce nu se păstrează harul Botezului Cauza pentru care nu se păstrează harul de la Botez este aceea că nu se ţine rânduiala, normele şi buna aşezare a unei educaţii menite tocmai păstrării şi sporirii harului. Cele mai de seamă pricini ale acestui fapt sunt: 1) Depărtarea de Biserică şi de mijloacele ei de a dărui harul, ceea ce usucă mugurul de viaţă creştină, rupându-l de sevă, iar el se veştejeşte ca o floare ţinută la căldură. 2) Neluarea în seamă a firii trupeşti. Unii cred că trupul poate fi crescut oricum fără nici o pagubă pentru suflet, când de fapt tocmai în mădularele trupului este locaşul patimilor, care cresc odată cu ele, se înrădăcinează în ele şi pun stăpânire pe suflet, împrăştiindu-se în mădularele trupului, patimile află acolo sălaş sau fac din ele o adevărată cetate întărită, folosindu-le puterea pentru sine în toată vremea care va urma. 3) O creştere fără discernământ a puterilor sufletului, care nici nu e îndrumată spre un rost unic. Oamenii nu văd rostul înaintea lor şi de aceea nici calea către el. 4) Nesocotirea cu desăvârşire a duhului. Rareori se iau în seamă rugăciunea, frica de Dumnezeu şi conştiinţa. Deşi în afară există o bună rânduială, cea mai mare parte a vieţii din lăuntru este întotdeauna luată drept bună şi, prin urmare, lăsată să-şi poarte singură de grijă, în vremea studiilor, cel mai de seamă lucru este îngropat în cele minore, iar singurul de trebuinţă, întunecat de mulţimea celorlalte. 5) La urmă, faptul că omul intră în anii tinereţii fără a-şi fi statornicit bunele rânduieli şi fără a se fi hotărât să ducă viaţă creştină. Mai mult, el nici nu înăbuşă cum se cuvine atracţiile tinereţii, ci se afundă în setea atotcuprinzătoare de senzaţii prin distracţii, lecturi uşoare, aţâţarea închipuirii cu tot felul de visări, legătura fără discernământ cu cei de o seamă, şi mai ales cu persoanele de sex opus, purtarea de grijă numai faţă de studiu şi lăsarea în voia lumii prin mijlocirea ideilor, obiceiurilor şi năravurilor la modă, care nu numai că niciodată nu au fost prielnice vieţii în har, ci întotdeauna s-au ridicat împotriva ei şi au căutat să o stingă. Fiecare din aceste pricini, şi chiar numai una dintre ele, ajunge pentru a înăbuşi într-un tânăr viaţa în har. Însă, în cea mai mare parte ele lucrează împreună şi în chip negreşit una o va atrage după sine şi pe alta; şi toate laolaltă stânjenesc într-atât viaţa duhovnicească, încât nu i se poate afla nici cea mai mică urmă, ca şi cum omul nu ar avea suflet deloc şi nici nu ar fi fost zidit pentru unirea cu Dumnezeu, nu ar avea puterile rânduite anume la aceasta şi nici nu ar fi primit harul care îi dă viaţă. Pricina pentru care nu se ţine o bună rânduială în educaţie trebuie căutată fie în necunoaşterea acestei rânduieli, fie în nesocotirea ei. Educaţia care e lăsată la voia întâmplării fără a se da vreo importanţă necesităţii ei, în chip negreşit o va lua pe un drum stricat, greşit şi vătămător, mai întâi în viaţa de acasă, apoi pe parcursul studiilor.
Cele mai de seamă abateri de la o educaţie cuviincioasă sunt:
1) Lepădarea căilor de primire a harului. Este urmarea firească a nesocotirii faptului că omul care trebuie educat e creştin şi are puteri nu numai fireşti, ci şi duhovniceşti, dăruite lui prin har. Numai că fără ele creştinul este o grădină fără de apărare călcată de demonii întunecaţi şi devastată de furtuna păcatului şi a lumii, neavând pe nimeni şi nimic care săl facă a-şi veni în fire şi sa le izgonească. 2) Faptul că oamenii sunt pregătiţi îndeosebi pentru fericirea din viaţa pământească, în vreme ce amintirea vieţii veşnice e ştearsă din minţile lor. Despre această fericire se vorbeşte acasă, se discută la ore şi mai ales în convorbirile de zi cu zi. 3) Duhul de neseriozitate şi superficialitate care domină în toate, până şi în slujirea preoţească. Nefiind pregătit acasă şi trecând printr-o astfel de educaţie, în chip negreşit omul se va alege cu o minte tulbure şi va avea o perspectivă deformată asupra lucrurilor. Va vedea totul strâmb, prin nişte lentile proaste sau stricate. Drept urmare, nici nu vrea să audă de adevărul ultim al rostului său în viaţă sau de căile ce duc la acesta. Acestea sunt pentru el lucruri minore, care nu trebuie luate în seamă. Vederea unei alte lumi „Sileşte-te să intri în templul care se află înlăuntrul tău şi vei vedea templul cel ceresc”, spune Sfântul Isaac Sirul. Şi într-adevăr, cel ce pătrunde înlăuntrul său se învredniceşte de vederea unei alte lumi, asemănătoare unui templu neînchipuit, nevăzut şi necuprins. Imaginea aceasta i se întipăreşte în conştiinţă şi, cufundat în acest templu de necuprins, omul nu se mai vede nici pe sine şi nici cele ce se petrec înlăuntru, căci toate acestea trebuie să tacă - şi tac. Împreună cu adierea pogorârii harului deşteptător şi cu prima mişcare lăuntrică se deschid şi porţile lumii din interiorul nostru, indiferent dacă omul doreşte sau nu aceasta. După ce are vederea ei -vedere asemănătoare celei din vremea petrecerii lăuntrice -totul este lăsat la libera voinţă a omului, care trebuie să lucreze el însuşi. Lucrarea înfăţişată aici este cel de-al doilea mijloc pentru deşteptarea şi menţinerea râvnei celei după Hristos. Ea constă de fapt în a ţine pururea vie în conştiinţa şi simţirea noastră toată alcătuirea cea minunată a lumii duhovniceşti, lăuntrice. Se consideră îndeobşte că cel care a vizitat o cameră oarecare păstrează în conştiinţă imaginea ei în ansamblu şi aşezarea fiecărui lucru în parte. La fel se întâmplă şi cu cel care pătrunde în cămara cea lăuntrică, în templul din interiorul său; aflat în pragul unei alte lumi, el o zăreşte doar atunci când întreaga ei alcătuire i s-a întipărit în conştiinţă. Aşadar, toată lucrarea aceasta se desăvârşeşte în clipa în care mintea devine conştientă de structura lumii celei duhovniceşti, lumea în alcătuirea ei se imprimă în conştiinţă sau, altfel spus, mintea se sălăşluieşte în mod conştient în templul cel duhovnicesc şi nu mai pleacă de acolo.
Această aşezare statornică nu se obţine însă dintr-o dată, ci este scopul unor căutări asidue şi al nevoinţelor ascetice, care se constituie într-o îndelungată şi anevoioasă luptă a minţii, un podvig mintal; totuşi nu se poate afirma că este o lucrare întortocheată, ci ea se rezumă, într-un mod foarte simplu, la concentrarea ochilor minţii asupra acestor lucruri dumnezeieşti; să te vezi ţinut de dreapta lui Dumnezeu, vegheat de ochiul Lui, mântuit în Domnul şi aflându-te după moarte în faţa Scaunului de judecată spre a fi hotărâtă soarta sufletului tău: va primi împărăţia cerurilor sau va fi înghiţit de iad.
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL CALEA SPRE MÂNTUIRE
Tipărită cu binecuvântarea P. S. JUSTINIAN Episcopul Maramureşului şi Sătmarului Traducere din engleză: Bogdan Pârâială Editura BUNAVESTIRE Bacău, 1999
