Conform numeroaselor relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, după moarte, sufletul intră în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt.
Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai.
Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.
Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”?
Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica.
Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie.
Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură. De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe - Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ.
Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu, acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare - fie în rai, în iad ori pe pământ.
Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer”, care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare ( Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul ( Învăţă turi pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.
Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh.
Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal ..
De pildă, existenţa vulcanilor şi a că ldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului.
De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială.
Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi - întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă.
Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”. Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând.
Proorocul Elisei la vă zut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11).
De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona - unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.
În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”
Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor.
Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” - dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor.
Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină - iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc.
Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului: „Vă întrebaţi unde se află iadul?
Iadul se află undeva în afara acestei lumi ...
Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).
Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi sau întors ca să
povestească despre ele.
Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere.
Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururea aceeaşi pecete a experienţei din altă lume.
Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte.
Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.
Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ.
În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecuvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea. Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” ( Viaţa Sf. Antonie , Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).
Avva Serapion a descris astfel moartea Sf. Marcu de Tracia: „Uitându-mă în sus, am văzut sufletul sfântului, care fusese slobozit din legăturile trupului. Mâini de îngeri îl acopereau cu un veşmânt alb strălucitor, şi îl ridicau la cer. Am văzut calea care trecea prin văzduh către cer, şi cerurile deschise. Apoi am văzut hoardele de draci stând pe cale şi am auzit un glas de înger spunând dracilor: ’Fii ai intunericului! Fugiţi şi ascundeţi-vă de la faţa luminii dreptăţii!’
Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut în văzduh vreme de vreun ceas. Apoi s-a auzit glas din cer, grăind către îngeri: Luaţi-l şi-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut pe draci de ocară.
Când sufletul sfântului trecuse fără nici o vătămare printre hoardele dracilor şi se apropiase deja de cerul deschis, am văzut ca şi cum ar fi fost o mână întinsă din cer, care primea sufletul cel curat. Apoi această vedenie s-a ascuns de la ochii mei, şi n-am mai văzut nimic” ( Vieţ ile sfinţilor , 5 aprilie).
Din aceste relatări, putem desluşi deja trei însuşiri ale adevăratei experienţe creştine a raiului: este un urcuş; sufletul este purtat de îngeri; este întâmpinat şi primit în rândul locuitorilor raiului.
Experienţele raiului sunt de multe feluri.
Uneori un suflet este dus la cer înainte de moarte ca să i se arate minunile lui sau locul care este gătit acolo pentru suflet.
Există şi experienţa privirii raiului din afară, ca atunci când întâiul mucenic Sf. Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de - a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56).
Totuşi, vom cerceta aici numai experienţa obişnuită care se aseamănă cel mai mult cu experienţele de astăzi de „după moarte”: urcuşul la cer, fie la moarte, fie într-o experienţă îngăduită în chip dumnezeiesc, fie că are loc „în” ori „în afara” trupului.
Sf. Salvie de Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, după ce fusese mort cea mai mare parte a zilei, s-a întors la viaţă şi i-a povestit următoarele prietenului său, Sf. Grigorie de Tours: „Acum patru zile, când mi sa zguduit chilia şi m-ai văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până la cel mai înalt suiş al cerului, până când mi s-a părut că am sub picioare nu numai acest pământ scârbavnic, ci şi soarele şi luna, norii şi stelele. Apoi am fost călăuzit printr-o poartă care strălucea mai puternic decât lumina soarelui şi am intrat într-o clădire unde podeaua întreagă strălucea ca aurul şi argintul. Este cu neputinţă de descris lumina aceea. Locul era plin de mulţime mare de oameni, care nu erau nici bărbaţi nici femei, care se întindeau până departe în toate părţile, că nu se putea vedea capătul. Îngerii mi-au croit cale prin mulţimea de oameni din faţa mea şi am venit la locul spre care se îndreptase privirea noastră, pe când ne aflam departe. Deasupra acestui loc atârna un nor mai strălucitor decât orice lumină şi nu se putea vedea nici soarele, nici luna şi nici stelele. Norul strălucea cu adevărat mai puternic decât toate celelalte, cu strălucire neîmprumutată. Din nor a ieşit un glas, ca glasul multor ape. Păcătos cum sunt, am fost întâmpinat cu mare cinste de fiinţe oarecare, unele îmbrăcate în veşminte preoţeşti iar altele în haine obişnuite. Călăuzele mele mi-au spus că aceştia erau mucenicii şi alţi bărbaţi sfinţi pe care noi îi cinstim aici pe pământ şi cărora ne rugăm cu mare evlavie.
Pe când stăteam aici, a suflat spre mine o adiere de o asemenea dulceaţă că , fiind hrănit cu ea nu am mai simţit nevoia să mănânc ori să beau până acum. Apoi am auzit un glas care a spus: ’Lăsaţi-l pe bărbatul acesta să se întoarcă în lume căci bisericile noastre au nevoie de el. Am auzit glasul dar nu am putut să văd cine vorbea. Apoi m-am aruncat cu faţa la pământ şi am plâns. ’Vai, vai, o, Doamne!’ Am zis. ’De ce mi-ai arătat aceste lucruri numai ca să mi le iei iarăşi înapoi? ...
’ Glasul care îmi vorbise, a spus: ’Mergi în pace. Voi veghea asupra ta până când te voi aduce din nou în locul acesta.’ Apoi călăuzitorii mei m-au lăsat, iar eu m-am întors prin poarta prin care intrasem, plângând că am plecat.”
Se mai adaugă şi alte însuşiri însemnate la această experienţă: strălucirea luminii cerului; prezenţa nevăzută a Domnului, al Cărui glas se aude; închinarea sfântului şi frica înaintea Domnului; şi o simţire limpede a harului dumnezeiesc, într-o miresmă de nepovestit. Mai mult, se spune că mulţimile de „oameni” întâlniţi în cer sunt (pe lângă îngerii care călăuzesc sufletele) sufletele mucenicilor şi ale sfinţilor bărbaţi.
Călugărul din Wenlock, după ce a fost ridicat în sus de îngeri şi a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe minunată, în care se bucura de fericire mare mulţime de bărbaţi foarte frumoşi, şi aceia l-au chemat să vină şi să ia parte la fericirea lor, dacă îi era îngăduit. Şi a venit la el o mireasmă de o dulceaţă minunată din respiraţia sufletelor fericiţilor, bucurându-se împreună.
Mai departe, „a văzut pereţi care străluceau cu lumină strălucitoare, de o întindere uimitoare şi o înălţime foarte mare. Şi sfinţii îngeri au zis: ’Aceasta este cetatea sfântă şi vestită, Ierusalimul din cer, unde sufletele cele sfinte trăiesc întru bucurie veşnică.’
El a zis că sufletele acelea şi zidurile acelei cetăţi slăvite ... erau de o strălucire atât de orbitoare că ochii lui erau foarte neputincioşi ca să privească la ele” ( Scri sorile Sf. Bonifatie , pag. 28-29).
Poate că cea mai întreagă şi uimitoare experienţă a raiului, care se află în literatura creştină, este aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al IX-lea).
Această experienţă a fost scrisă cu cuvintele Sfântului de către prietenul său Nichifor; dăm aici numai câteva fragmente: Odinioară, pe o iarnă cumplită, când Sf. Andrei zăcea pe strada unei cetăţi mari, fiind îngheţat şi aproape mort, a simţit pe neaşteptate o căldură în lăuntrul său şi a văzut un tânăr minunat cu faţa strălucitoare ca soarele, care l-a călăuzit la rai şi la cel de-al treilea cer.
„Prin voia lui Dumnezeu am rămas vreme de două săptămâni într-o vedenie dulce .... M-am văzut într-un rai prea frumos şi minunat ....
Eram uimit în minte şi în inimă de frumuseţea de negrăit a raiului lui Dumnezeu, şi m-am îndulcit cu dulce desfătare umblând prin el. Se aflau acolo mulţimi mari de grădini, pline de copaci înalţi, care îşi legănau vârfurile, care mi-au veselit privirile, iar din ramurile lor venea o puternică mireasmă ....
Aceşti copaci nu se pot asemăna în frumuseţea lor, cu nici un copac de pe pământ ....
În această grădină erau păsări fără de număr, cu aripi de aur, albe ca zăpada şi de felurite culori. Stăteau pe crengile copacilor din rai şi cântau atât de miununat, încât dulceaţa cântului lor m-a făcut să mă simt cu totul altul ....
După aceasta m-a cuprins un fel de frică şi mi s-a părut că mă aflam în înaltul cerului. Înaintea mea mergea un tânăr cu faţa strălucitoare ca soarele, îmbrăcat în purpură ....
Când mergeam pe urmele lui, am văzut o Cruce mare şi minunată, ca un curcubeu, şi în jurul ei stăteau cântăreţi care ardeau ca flăcările şi cântau laude dulci, slăvind pe Domnul Care fusese odinioară răstignit pe Cruce. Tânărul care mergea înaintea mea, venind spre Cruce, a sărutat-o şi mi-a făcut semn ca să o sărut şi eu ....
Sărutând-o, m-am umplut de o dulceaţă duhovnicească de nepovestit şi am simţit o mireasmă mai puternică decât aceea a raiului. Lăsând Crucea în urmă, m-am uitat în jos şi am văzut dedesubtul meu, ca şi cum ar fi fost adâncul mării ....
Întorcându-se spre mine, călăuzitorul meu a spus: ’Nu te teme, că trebuie să urcăm şi mai sus.’ Şi mi-a dat mâna. Când l-am prins de mână, ne-am şi aflat deasupra celui de al doilea cer. Acolo am văzut bărbaţi minunaţi, odihna lor şi bucuria desfătării lor, care nu se poate povesti prin cuvinte omeneşti ....
Şi iată, după aceasta, am urcat deasupra celui de al treilea cer, unde am văzut şi am auzit o mulţime de puteri cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu.
Am mers până la o perdea care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia tineri puternici şi înfricoşători, cu chip de flăcări fioroase ....
Şi tânărul care mă călăuzea mi-a spus: ’Când se va ridica perdeaua, Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos. Închină-te înaintea tronului slavei Sale.’ Auzind aceasta, m-am bucurat şi m-am cutremurat, căci am fost împresurat de teamă şi de bucurie de negrăit .... Şi iată, o mână de foc a ridicat perdeaua şi, ca şi Proorocul Isaia, L-am văzut pe Domnul meu, stând pe un scaun înalt şi măreţ şi serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia 6, 1-2).
Era îmbrăcat într-un veşmânt de purpură; faţa Lui era cu totul prea strălucitoare şi ochii Lui se uitau la mine cu dragoste. Văzând aceasta, m-am simţit foarte mic înaintea Lui, am căzut înaintea Lui, închinându-mă înaintea tronului celui mai strălucitor şi înfricoşător al slavei Sale. Bucuria care m-a cuprins la vederea feţei Sale, nu se poate spune în cuvinte. Chiar şi acum, aducându-mi aminte de această vedenie, mă simt plin de bucurie de negrăit. Am stat cu cutremur înaintea Stăpânului meu ....
După aceea, toată ceata cea cerească a cântat o laudă prea frumoasă şi de negrăit, şi apoi - nu pot să pricep cum , m-am aflat iarăşi plimbându-mă prin grădina raiului.”
Când Sf. Andrei sa gândit că nu o văzuse pe Maica Domnului în cer, un înger i-a spus: „Voiai să o vezi aici pe Împărăteasa Care este mai strălucitoare decât puterile cerului? Ea nu se află aici; a plecat în lumea care se află în mari nevoi, ca să-i ajute pe oameni şi ca să le aline durerea. Ţi-aş fi arătat sfântul ei sălaş, dar acum nu este vreme căci trebuie să te întorci.
” Ingerii şi sfinţii se pot afla numai într-un singur loc într-o vreme oarecare.,,
Chiar în sec. al XIX-lea, o vedenie la fel ca aceasta a fost văzută de către un ucenic al Bătrânului Paisie Velicikovski, călugărul Teodor de Svir.
S-ar mai putea cita şi alte experienţe ale raiului din Vieţile sfinţilor şi ale pustnicilor, dar ele nu fac mai mult decât să repete însuşirile care deja s au arătat aici.
,, Sufletul dupa moarte ,, Ieromonah Serafim Rose ,
citeste cartea accesand acest link
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu