Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei (Valeriu Marza)

"Cine nu se leapădă de sine, nu poate să vină după mine." 

  Cine nu poate să întrebe şi cine nu se poate pleca sfatului unui părinte duhovnicesc, sau nici măcar nu-l caută, nu-l  găseşte pe Iisus.

 Dacă totuşi vrea să se ţină de urma lui Dumnezeu, dar fiind cu inima şi mintea întinate de plăcere şi mândrie, dă de înşelăciuni.

 De aceea-s rânduiţi duhovnicii, să cumpănească duhurile ce le străbat mintea, să cunoască măsurile fiecărui ins şi încotro îi înclină cumpăna.

Încă de mult mărturisea Proorocul Iordanului că: "Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din Cer". Dar tot aşa zic şi cei înşelaţi. Cum să prindem înşelăciunea din urmă? Foarte uşor de prins. 

Cei ce cu adevărat au darul de la Dumnezeu, vin la duhovnici să-i întrebe, pe când cei înşelaţi nu vor să vină şi se ţin pe sine mai presus de orice dar. 
Ei nu mai ştiu că fără de smerenie, nu dai de Dumnezeu ci de înşelătorul; fără întrebare nu intri pe poartă, ci sari pe aiurea şi cu tâlharii te socoteşti. Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura.

În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul, pe care - la vreme - le va avea între oameni astfel: "El a dat pe unii să fie Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători. 

Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujbei, spre zidirea la trupul lui Hristos, până când toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos. 

Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt şi învăţătură, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci fiind credincios adevărului, prin iubire să sporim întru toate, pentru El care este capul - Hristos." (Efeseni 4, 11-15).

El uneşte cele învrăjbite, El ne măsoară darul, El ne cheamă la lucru la vie, El ne ajută pe fiecare în parte - dacă nu uităm să-l chemăm -; iar pentru desăvârşirea obştei El luminează slujitorii.

Sunt între cei trimişi de Dumnezeu şi oameni care au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiuri şi cuvinte mai presus de fire. 

Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri mintea şi inima de bucurie străină şi care-i va ocroti cu dulama smereniei. 
Căci dacă nu fac aşa, cu tot darul de sus, pot cădea pradă înşelăciunii. Iată cum: Darurile lui Dumnezeu se ascund în noi, noi nu le ştim, dar Satana le vede şi ca un tâlhar viclean pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi de dreaptă socoteală, varsă el, ca un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.

Deci, de ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia, şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu. 
Că de nu ai îndemnare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale îi va grăi Satana care se va da pe sine Hristos, şi te va amăgi desăvârşit... "Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Matei 24,24).

Hristoşii şi proorocii mincinoşi de care ne previne Mântuitorul din vreme, sunt vicleni de dincolo de zare, care fac silă mare şi mult meşteşugită, ca să fie primiţi de oameni ca atare, să-i asculte. 

Nu cumva li-e vremea aproape, că tare-şi mai fac de cap?

Iată pe scurt pricinile şi grija pentru care Predania Bisericii răsăritene se fereşte de vedenii, şi-şi fereşte şi fiii, întrucât acestea nu sunt neapărat trebuitoare mântuirii, şi desăvârşirea, la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie. 
Revelaţia este deplină, iar cele ce mai lipsesc, le aşteptăm la a doua venire. Amin.

preluare text ,,Cararea Imparatiei ,, de Parintele Arsenie Boca, Editura: EPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A ARADULUI

Credinta Ortodoxa - Sf. Serafim de Sarov

,,Dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta,,

  Cel mai însemnat sfânt din veacul al XIX-lea, Sfântul Serafim din Sarov († 1833), a spus unui ucenic din Mănăstirea Sarovului: „Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta.” Ce anume a vrut să arate vestitul Sfânt din Sarov prin aceste cuvinte? - Pacea, despre care el vorbește, este unul dintre semnele cele mai de seamă ale Împărăției lui Dumnezeu, care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ În dorința sa de a arăta mai deslușit adevărul despre Împărăția lui Dumnezeu, marele Apostol al neamurilor a pus față în față două lucruri: 1. mâncarea și băutura, prin care se înțeleg toate trebuințele și desfătările trupești ale omului și 2. Împărăția Cerului, care este dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Sfântul din Sarov a luat cel mai firesc semn al Împărăției lui Dumnezeu, pacea, și l-a făcut sinonim cu fericirea raiului, către care tinde fiecare credincios ortodox adevărat. De aici se răspândesc raze peste cuvintele Sfântului Serafim: „Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în jurul tău.” Aceasta înseamnă: cel ce iubește pacea duhovnicească și se adăpostește la umbra harului lui Dumnezeu de vijeliile păcătoase ale patimilor, acela va intra încă de aici în Împărăția păcii veșnice, unde va gusta bucuria cea veșnică și netrecătoare și va ajuta și altora să se facă părtași la această Împărăție a păcii și a bucuriei.
Prin sfânta taină a Botezului, noi, în chip de neatins, ne naștem de sus, /In. 3:3/ anume din cer și pentru cer. Ținta acestei nașteri din nou, de sus, este de a ne învrednici să intrăm și să petrecem veșnic în Împărăția dreptății, a păcii și a bucuriei. Acestea ni le descoperă Mântuitorul prin cuvintele: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vază împărăția lui Dumnezeu.” /In. 3:3/ Cu alte cuvinte spus, fără naștere din apă și din Duh, /In. 3:5/ adică fără botez, nu este mântuire! Mântuirea se dobândește prin supunerea trupului către duh, prin ducerea unei vieți duhovnicești, după învățătura Sfântului Apostol Pavel: „Cu duhul umblați, și pofta trupului nu o veți săvârși.” /Gal. 5:16/ Cei ce viețuiesc cu duhul și s’au pus sub cârmuirea Sfântului Duh păzesc cu supunere legământul: „De trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm.” /Gal. 5:25/ Dar ce înseamnă, de fapt, să viețuim și să lucrăm cu duhul? Vom vedea în cuvântul acesta închinat vieții duhovnicești.


CE ESTE VIAȚA DUHOVNICEASCĂ?
Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și ea mișcare și luptă. Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. /Mt. 5:48/ De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu. Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră. 

Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui, ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru cele cerești,” /Efes. 6:12/ adică împotriva dracilor. Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire /Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10/ ș. a. și pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți și duhuri rele, draci. 

Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s’au abătut de la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume. 

Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar de sânt nevăzuți, ei ființează. 

Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său, unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată că „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg. 

Întocmai este și cu credința. Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” /Evr. 11: 1/ Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor Rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu împărtășește credința în existența diavolilor. „Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într’acele îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri. 
Ca să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat mai cu seamă lui Dumnezeu, când m’am așezat să dorm, și nu m’am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis, nu am văzut nimic îngrozitor.”
La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta, că nu ți s’a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie. Cugetă și singur: ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s’a arătat, mult a câștigat: prin întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta, decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde pe mulți!”1 Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol, draci pe care El îi izgonea. /Mt. 8:32/ Iar în rugăciunea Tatăl nostru, El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean,” adică de satana. Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său. Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui, un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea, pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.



Arhimandritul Serafim Alexiev
VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX

ediția a doua tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010