,,Dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta,,
Cel mai însemnat sfânt din veacul al XIX-lea, Sfântul Serafim din Sarov († 1833), a spus unui ucenic din Mănăstirea Sarovului: „Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta.” Ce anume a vrut să arate vestitul Sfânt din Sarov prin aceste cuvinte? - Pacea, despre care el vorbește, este unul dintre semnele cele mai de seamă ale Împărăției lui Dumnezeu, care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ În dorința sa de a arăta mai deslușit adevărul despre Împărăția lui Dumnezeu, marele Apostol al neamurilor a pus față în față două lucruri: 1. mâncarea și băutura, prin care se înțeleg toate trebuințele și desfătările trupești ale omului și 2. Împărăția Cerului, care este dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Sfântul din Sarov a luat cel mai firesc semn al Împărăției lui Dumnezeu, pacea, și l-a făcut sinonim cu fericirea raiului, către care tinde fiecare credincios ortodox adevărat. De aici se răspândesc raze peste cuvintele Sfântului Serafim: „Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în jurul tău.” Aceasta înseamnă: cel ce iubește pacea duhovnicească și se adăpostește la umbra harului lui Dumnezeu de vijeliile păcătoase ale patimilor, acela va intra încă de aici în Împărăția păcii veșnice, unde va gusta bucuria cea veșnică și netrecătoare și va ajuta și altora să se facă părtași la această Împărăție a păcii și a bucuriei.
Prin sfânta taină a Botezului, noi, în chip de neatins, ne naștem de sus, /In. 3:3/ anume din cer și pentru cer. Ținta acestei nașteri din nou, de sus, este de a ne învrednici să intrăm și să petrecem veșnic în Împărăția dreptății, a păcii și a bucuriei. Acestea ni le descoperă Mântuitorul prin cuvintele: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vază împărăția lui Dumnezeu.” /In. 3:3/ Cu alte cuvinte spus, fără naștere din apă și din Duh, /In. 3:5/ adică fără botez, nu este mântuire! Mântuirea se dobândește prin supunerea trupului către duh, prin ducerea unei vieți duhovnicești, după învățătura Sfântului Apostol Pavel: „Cu duhul umblați, și pofta trupului nu o veți săvârși.” /Gal. 5:16/ Cei ce viețuiesc cu duhul și s’au pus sub cârmuirea Sfântului Duh păzesc cu supunere legământul: „De trăim cu Duhul, cu Duhul să și umblăm.” /Gal. 5:25/ Dar ce înseamnă, de fapt, să viețuim și să lucrăm cu duhul? Vom vedea în cuvântul acesta închinat vieții duhovnicești.
CE ESTE VIAȚA DUHOVNICEASCĂ?
Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și ea mișcare și luptă. Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. /Mt. 5:48/ De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu. Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.
Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui, ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru cele cerești,” /Efes. 6:12/ adică împotriva dracilor. Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire /Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10/ ș. a. și pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți și duhuri rele, draci.
Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s’au abătut de la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar de sânt nevăzuți, ei ființează.
Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său, unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată că „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg.
Întocmai este și cu credința. Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” /Evr. 11: 1/ Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor Rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu împărtășește credința în existența diavolilor. „Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într’acele îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri.
Ca să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat mai cu seamă lui Dumnezeu, când m’am așezat să dorm, și nu m’am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis, nu am văzut nimic îngrozitor.”
La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta, că nu ți s’a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie. Cugetă și singur: ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s’a arătat, mult a câștigat: prin întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta, decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde pe mulți!”1 Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol, draci pe care El îi izgonea. /Mt. 8:32/ Iar în rugăciunea Tatăl nostru, El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean,” adică de satana. Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său. Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui, un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea, pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.
Arhimandritul Serafim Alexiev
VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX
ediția a doua tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu