Parintele Arsenie Papacioc - Despre ispitire

Ce este ispita si cine este ispititorul?

  Ispita este bantuiala cea rea, care amageste si impinge pe credincios sub jugul diavolului.
 Ispita nu este de la Dumnezeu, ca Dumnezeu nu ispiteste pe nimeni (Iacov 1,13), ci, dupa cum zice Origen «daca este un rau ca sa te lasi ispitit (lucru pe care tocmai il cerem sa nu se intample), atunci cum sa nu fie absurd sa ne gandim ca Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva in cele rele?» 412 (Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276).
 Avem de luptat impotriva duhurilor rautatilor din vazduh (Efes. 6, 12). 
Iar Sfantul Grigorie al Nissei numeste ispititor pe diavolul 413 (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, c. 65, in “Parinti si Scriitori Bisericesti”, vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 1980, p. 70).

Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce atata in om pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii
(I Ioan 2,16). 

Cu aceste intreite bantuieli a cercat el sa ispiteasca chiar pe Hristos (Matei 4,1-11) si cu ele a dus in ispita pe Eva in rai: “Frumos era la vedere si bun la mancare rodul ce m-a omorat”414 (Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica). 

Diavolul se foloseste de obicei de slabiciunile noastre, adica de impatimirea noastra pentru cele pamantesti, atunci cand ne intinde momeala ispitei. Pescarul care vrea sa prinda un anumit soi de peste agata in carligul unditei o anumita ganganie, ce place indeosebi bietului peste.

Ispita este pacat?

Ispita in sine nu este pacat; invoirea cu ispita este pacat. Dumnezeu nu ispiteste, dar ingaduie ispita fie pentru mantuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej sa dovedim taria credintei noastre, si astfel sa avem drept la rasplatire: «Ispitele ce se intampla dreptilor sunt pentru cercare si au si plata»  415 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317).

 Se poate spune, pe buna dreptate, ca ispitele sunt semne ale dumnezeiestii bunavointe, asa cum ii zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: “Trebuia sa fii ispitit, fiindca ai bineplacut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata si Cod. Sinaiticus). 

Pentru aceea, oamenii cei mai bantuiti de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu si fac voia Lui, caci satana nu ispiteste pe cel ce-l are in mana, ci pe acela care ii scapa sau ii zadarniceste planurile lui. 

Sfantul Efrem Sirul a vazut in vedenie tolanit pe ziduri, la poarta unei cetati pline de desfrau, un singur diavol, care nu facea altceva decat sa se tot suceasca lenes, cand pe o parte, cand pe alta. 
In schimb, in pustie a vazut un viespar intreg de draci dand tarcoale in jurul unui singur pustnic imbunatatit. 

“Unde ispita bantuieste mai aprig, acolo se poate spune ca si virtutea este mai mare”
416 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia despre statui, 1-2, op. cit., vol. II, p. 567-568).

Ispitele folosesc la ceva?

Ispitele ne sunt de mare folos: “Fericit este barbatul care rabda ispita; caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii” (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).
Ispitele ne trezesc din nepasare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vant isi infige radacinile mai adanc), ne maresc dragostea de Dumnezeu, ne ajuta sa ne ispasim pacatele chiar in viata de acum si, in sfarsit, sporesc fericirea noastra vesnica (prin cioplire si lustruire, piatra nestemata capata mai multa stralucire).

Atunci, daca nimeni pe pamant nu este scutit de bantuiala ispitelor, cum trebuie inteleasa cererea: “Si nu ne duce pe noi in ispita”?

Viata omului pe pamant este o lupta

Intr-adevar, viata omului pe pamant este o lupta, dupa cum citim in Sfanta Scriptura (Iov 7, 1) si daca cerem sa fim scutiti de lupta cu pacatul nu cerem “ca sa nu fim pusi la incercare, caci asa ceva nu e cu putinta, ci ca sa nu fim biruiti in ispita”  
417 (Origen, Despre rugaciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276). 

Ne rugam «sa ne intareasca, cu harul Sau, ca sa putem rabda cu tarie si cu barbatie pana la sfarsit caznele ce ni se vor da»
418 (Marturisirea ortodoxa, II, XXIII).

 A nu cadea in ispita, cand suntem bantuiti, a rabda cu tarie si cu barbatie necazurile inseamna a ne impotrivi, a lupta impotriva ispitei, ca legea noastra crestina este lupta (I Cor. 9, 25), iar fara lupta si fara biruinta nu se poate castiga imparatia cerurilor 
(Matei 11, 12).

http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

Parintele Arsenie Boca ,,Despre durerile oamenilor ,,

Plansul de pocainta – iata ce ne elibereaza de pacat, de patimi, de stricaciunea sufletului.

  Suntem pusi de Dumnezeu in imprejurari care, cu ajutorul necazurilor si incercarilor, ne curatesc, si in aceste necazuri si incercari trebuie sa alergam la Dumnezeu rugandu-ne cu rugaciune insotita de plans, pentru ca plansul este „mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste”. Plansul de pocainta – iata ce ne elibereaza de pacat, de patimi, de stricaciunea sufletului.

Sa cercetam acum epistolele sobornicesti ale Aposto­lilor, care sunt adresate nu unei Biserici anume, ci tutu­ror Bisericilor. Ştim care sunt epistolele acestea: o epistola soborniceasca a Apostolului Iacov, doua ale lui Pe­tru, trei ale lui Ioan Teologul si una a Apostolului Iuda. Scopul cuvantului meu de acum este sa arate ca si la Apostoli sunt deja schitate toate aceste elemente ale lu­crarii duhovnicesti, pe care le vedem la Sfintii Parinti.Şi nu numai atat: daca ne vom uita la ceea ce scrie Apos­tolul Iacov, mai intai de toate vom gasi la el inceputul acestei cai — lepadarea de lume, iar apoi lupta cu pacatul, ceea ce noi numim „curatirea sufletului de patimi“, intreaga epistola este indreptata impotriva pacatului si zugraveste prima parte a caii acesteia, despre care numai ce am vorbit.

Petru scrie deja nu doar despre pacat, ci si despre vir­tute. El spune ca trebuie nu numai sa ne curatim, ci si sa ne facem osteni ai virtutii, vorbeste despre ceea ce se numeste la Sfintii Parinti „indumnezeire” si suis la desavarsirea duhovniceasca: adaugati la credinta voastra fapta buna, la fapta buna — cunostinta, la cunostinta — infranarea, la infranare — rabdare, la rabdare — buna credinta, la buna credinta —iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca – dragostea (2 Pt. 1, 5-7).

Şi el, ca si Sfintii Parinti, in­cheie cu dragostea, pentru ca Dumnezeu dragoste este – ea incununeaza calea desavarsirii duhovnicesti si duce la cea mai inalta treapta a indumnezeirii.

Ceea ce Petru inca abia da de inteles, Ioan descope­ra cu putere mare, fiindca Ioan vorbeste despre dragos­te ca despre incununarea caii lucrarii duhovnicesti. Iar contemporanii nostri, care palavragesc despre dragostea crestineasca, nu baga in seama conditia principala pen­tru ajungerea la ea.

Asadar, Apostolii ne arata aceeasi randuiala a lucrarii duhovnicesti pe care v-am aratat-o pe temeiul marturii­lor Sfintilor Parinti.

Sa cercetam epistola Apostolului Iacov, care face obiectul cuvantului nostru.
Se spune ca lepadarea de lu­me este o nascocire a Sfintilor Parinti – dar ia uitati ce spune Domnul la Cina cea de Taina: de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau — dar intrucat nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea (In. 15, 18-19).

Da, Imparatia lui Dumnezeu nu este din aceasta lume, ci de la Dumnezeu, Care este cea mai mare dragoste si cea mai inalta desavarsire. De aceea se si spune despre Apostoli: si lumea i-a urat pe ei, fiindca nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (In. 17, 14).

Cu putere mare vorbeste despre aceasta si Iacov. Es­te vrednic de luare-aminte faptul ca Apostolul Iacov a fost cel dintai episcop al Bisericii din Ierusalim – el carmuia intreaga Biserica a Iudeei. Faptul acesta da martu­rie despre data timpurie a scrisorii, intrucat presupune ca ea sa fi fost scrisa atunci cand crestinii erau cu precadere iudei; mai apoi au intrat in Biserica cei din nea­muri. Avem de-a face cu o epistola timpurie, si marea noastra bucurie este ca ea vorbeste despre lepadarea de lume.


Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata ­de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu (Iac. 4, 4).

El pune deodata in fata turmei sale problema: cu cine vrei sa fii prieten — cu lumea sau cu Dumnezeu? Daca-L alegi pe Dumnezeu, atunci in ce consta buna credinta pe cele dintai trepte ale vietii crestine?


Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatalui, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara pata din partea lumii (Iac. 1, 27).

Asadar, lepadarea de lume nu a fost nascocita nicide­cum de catre Sfintii Parinti – Domnul Insusi a vorbit despre ea, intelegand prin lume ceea ce trage catre pamant, si primul episcop al Ierusalimului — fratele Domnului – face din lepadarea de lume punctul de plecare al caii crestine.

In aceeasi epistola a lui Iacov se vorbeste nu numai despre invatarea si despre ascultarea Cuvantului. Apos­tolul cheama la implinire, la suisul faptuitor:

fiti, dar, plinitori ai cuvantului, nu doar ascultatori ai lui, amagindu-va pe voi insiva(Iac. 1, 22).

Iacov este cel dintai care da indrumarile acestea . Nu cel ce asculta si uita, ci acela care implineste cuvantul va fi fericit, potri­vit Apostolului. Toate acestea se afla in deplina potrivi­re cu ceea ce ne spun Sfintii Parinti. Aduceti-va aminte numai de Scara — calea suisului faptuitor.

Amintesc si cuvintele Apostolului Iacov in care se spune ca singura credinta nu mantuieste: arata-mi cre­dinta ta din faptele tale, iar eu iti voi arata credinta mea din faptele mele. Tu crezi ca unul este Dumnezeu? Bine faci — insa si dracii cred, si se cutremura. Vrei dar sa inte­legi, omule nesocotit, ca credinta fara de fapte moarta este? (Iac. 2, 18-20).

„Vedeti”, spune Apostolul, „prin ce se poate indreptati omul? Prin credinta – da, prin credin­ta, insa nu prin credinta moarta, fiindca si dracii cred, si se cutremura, ci prin credinta care duce la fapte si, de asemenea, prin aceste fapte, care vin din credinta cres­tina vie”.

Asadar, nu avem nevoie doar sa ne lepadam de lume, ci si sa mergem pe calea suisului faptuitor, sa fim nu ascultatori uituci, ci implinitori ai legii lui Dumne­zeu. Şi atunci, pe care cale sa mergem? Pe calea de ca­re vorbesc Sfintii Parinti – calea ascultarii de voia lui Dumnezeu.

Noi stim ca Domnul S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce (Filip. 2, 8), in gradina Ghetsimani, desi L-a rugat pe Tatal: treaca de la Mine paharul acesta, insa S-a lepadat de voia Sa: nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiesti, asa sa fie (Mt. 26, 39).

Şi noua ne-a poruncit sa ne rugam: „fie voia Ta”.

Crestinilor de curand veniti la credinta, Apostolul le spune: supuneti-va, deci, lui Dumnezeu; stati impotriva diavolului, si el va fugi de la voi (Iac. 4, 7).

Daca vom apuca pe calea ascultarii, a implinirii voii lui Dumne­zeu, harul botezului va intra, ca sa zicem asa, in vigoa­re.

Acum ni se pare ca daca ne-am botezat n-avem ce sa mai vorbim de pacat — asta e tot o nascocire de-a Parin­tilor. Apostolul Iacov insa, desi le scrie celor de curand veniti la credinta, celor care deja cred in Hristos si s-au botezat, nu se teme de asta si, intemeindu-se pe ceea ce a auzit de la Domnul Insusi, isi incepe povata astfel: apropiati-va de Dumnezeu, si Se va apropia si El de voi. Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile, cei indoielnici (Iac. 4, 8).

Sfintii Parinti ne invata ca strabaterea caii crestine este insotita de ispite, de incercari care intaresc in noi cre­dinta si ne dezvolta rabdarea, care ne ajuta in lupta pe care o purtam cu pacatul pentru a ne curati sufletul.

In zilele noastre, multi presupun ca spusele Parintilor, care erau calugari, nu ne privesc pe noi, cei traitori in lu­me. Dar iata cum isi incepe Apostolul Iacov epistola: mare bucurie sa soco­titi, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite, stiind ca incer­carea credintei voastre lucreaza rabdarea (Iac. 1,2).

Pesemne va amintiti ce spune Ioan Scararul despre cele trei feluri de rabdare a ispitelor:

1) cu intristare,

2) fara intristare,

3) cu bucurie.

Iata invatatura despre ispita, din care se trage si invatatura despre rabdare, pe care o stiti de la Sfintii Parinti si care isi are radacina in Evanghelie, pentru ca Domnul spune: intru rabdarea voastra veti mantui sufletele voastre (Lc. 21, 19).

Dar iata ce gasim la Apostolul Iacov: drept aceea, fiti indelung-rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada cea scumpa a pamantului, inde­lung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si ploaia tarzie. Fiti, dar, si voi indelung-rabdatori, intariti inimile voastre, caci venirea Domnului s-a apropiat (Iac. 5, 7-8).

Şi incercarea credintei voastre, spune el altundeva, lucrea­za rabdarea (Iac. 1,3).

Sfintii Parinti spun ca pentru a ne desavarsi avem ne­voie nu numai sa ne ostenim si sa rabdam ispite, ci si sa avem rugaciune; iata, si Apostolul Iacov scrie:
este vre­unul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva vesel? Sa cante psalmi (Iac. 5, 13)
— iar psalmii sunt tot ruga­ciune, rugaciunea marelui Psalmist.

Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptu­lui (Iac. 5,16).

Deci, rugaciunea e lucrarea de temelie ce ne ajuta si in rabdare, si in incercari, si in patimiri.

Sa vedem acum ce-i cu invatatura despre patimi. Sfintii Parinti spun ca pacatul e stricaciunea si moar­tea sufletului. Apostolul lacov spune: pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte (Iac. 1, 15).

Iata si aici invatatura despre pacat ca moarte; si cel care isi abate aproapele de la pacat invie un suflet ca­re e pe moarte sau a murit — asta acopera multe greseli.
Daca ai pacate, inseam­na ca trebuie sa plangi — plansul, zic Sfintii Parinti, este mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste. Iar la Apostol ce gasim?

Patrundeti-va de durere, intristati-va si jeliti; rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in in­tristare (Iac. 4, 9).

Da, daca doriti sa mergeti pe calea indumnezeirii, atunci curatiti-va: curatiti-va mainile, paca­tosilor, si sfintiti-va inimile, voi, cei indoielnici (Iac. 4, 8).

Bagati de seama ca Iacov da o lista aproape completa a patimilor despre lupta cu care vorbesc Sfintii Parinti.

Ca sa nu va ingreunez prea tare, voi insira numai ca­teva.

Mai intai de toate, mania.


Razboiul cu aceasta pati­ma a fost elaborat in mare amanuntime de catre Sfintii Parinti, si despre ea vorbeste si Apostolul care a fost cel dintai inainte-statator al Bisericii din Ierusalim.

Dupa aceea, el vorbeste despre o patima pe care o cunoastem la fel de bine din scrierile Sfintilor Parinti — despre multa graire si despre lupta cu limba proprie: daca cineva socoteste ca este binecredincios, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, buna credinta a aces­tuia este zadarnica (Iac. 1, 26).

Şi in continuare:

daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).

Cu si mai multa putere graieste altundeva:

daca noi punem in gura cailor fraul ca sa ni-i supunem, ducem noi si trupul lor intreg. Iata, si corabiile, macar ca sunt atat de mari si impinse de vanturi aprige, sunt totusi purtate de o carma foarte mi­ca incotro hotaraste vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata, putin foc, si cat codru aprinde! (Iac. 3, 3-5)
– iar de aici vine si min­ciuna:

foc este si limba, podoaba a nedreptatii (Iac. 3, 6).

Exact la fel ne intalnim in epistola Apostolului Iacov si cu mentionarea altor patimi, care nu au fost nicide­cum nascocite de catre cei care s-au mantuit in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), ci ca­re sunt in fiecare din noi, pentru ca nu pustnicilor, celor ce au fugit de lume, le scrie Apostolul.

Iata ce bine vorbeste Apostolul Iacov si in privinta osandirii: nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate ori judeca pe fratele sau graieste de rau legea si judeca legea — iar daca judeci legea nu esti im­plinitor al legii, ci judecator (Iac. 4, 11).

Şi Sfintii Parinti ne previn mereu, amintind ca cel ce isi judeca aproapele se pune in locul Judecatorului Ceresc.

La fel si in privinta invidiei, patima care adeseori nu ii da pace omului nici in aceasta viata. Iacov scrie:

iar daca aveti gelozie amara si zavistie in inimile voastre, sa nu va laudati, nici sa nu mintiti impotriva adevarului, intelepciunea aceasta nu vine de Sus, ci este pamanteas­ca, sufleteasca, draceasca. Deci, unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau (Iac. 3, 16).

Vreau sa va amintesc inca o data de scopul pen­tru care va spun toate acestea. Vreau sa va spun ca exista o singura lucrare crestina; ea nu a fost nascocita in secolul al V-lea sau al VII-lea, ci doar a fost lamurita mai indeaproape de catre Sfintii Parinti, Dascali ai bisericii si Pastori, potrivit ce­rintelor vietii.Apostolul Iacov ne descopera aceeasi cale — calea vrajbei cu lumea, calea impotrivirii fata de dia­vol si a supunerii fata de Dumnezeu, calea curatirii de pacat, calea ispitelor si a luptei, calea plansului pentru pacate.

Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi. Luati fie si numai rabdarea. Cand Domnul a pus-o la incercare pe femeia cananeeanca, pana si ucenicii s-au apropiat de El rugandu-L s-o miluiasca – asta, chipurile, din dragoste, insa de fapt fiindca se saturasera de strigatele ei. Şi cand El i-a raspuns din nou nu ca Mantuitor, ci cum i-ar fi raspuns orisicare iudeu din acele vremi: nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor (Mt. 15, 26),nu ne-a aratat oare prin asta ca avem neaparata nevoie de rabdare, ca si noi trebuie sa fim indelung-rabdatori in cererile noastre si smeriti, si atunci El, vazand smerenia noastra, va spune, cum i-a spus si ei: mare este credinta ta; fie tie precum voiesti (Mt. 15, 28).

(Din: Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, “Cum sa supravietuim duhovniceste”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2008)

Părintele Iustin Pârvu - Învătături si sfaturi duhovnicesti

PARINTELE JUSTIN: 

“Noi, daca nu traim in Duhul, nu avem cum sa ne vedem pacatele, nici sa iubim…”

– Care e Golgota creştinului de azi?

– Necredinţa face o Golgotă din fiecare zi.

– Omul de azi e mai sceptic decât cel de acum cincizeci de ani? Cum îl puteţi încuraja ca să meargă mai departe, să reziste în faţa viscisitudinilor vieţii?

– Omul de azi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţimede lucruri false şi nu ştie să aleagă. Dacă ştii să alegi bine, lucrurile devin uşoare, viaţa este frumoasă. Dacă alegi rău, te chinui. Dacă ai îndoială că ai ales bine, iarăşi te chinui.Omul a devenit prea materialist, se supune prea mult tiraniei banului. Peste tot auzi că banul este totul, că banul este stăpânul lumii. Cine pune banul drept stăpân al lumii, se bagă el singur slugă la diavol.

– Banul e important în măsura în care faci ceva cu el. Banul în sine nu are nici o valoare.

– Da, da… Dramele lumii se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce e material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi pierde valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă calpă.

– Cum vedeţi fericirea azi? Dvs. sunteţi fericit? Ce sfaturi le daţi creştinilor care vin la dvs. şi care spun că sunt nefericiţi?

– Fericirea e atunci când Hristos răspunde cu dragoste rugăciunii tale. Oamenii înţeleg fericirea în mod diferit. Unii vor mult şi nu primesc şi se simt nefericiţi. Alţii vor puţin şi primesc şi se simt fericiţi.

– Spunea cineva: Fericirea nu-i mai presus de om, nu-i mai prejos, ea este pe măsura omului.

– Da, fericirea e credinţa din om. N-aţi văzut câţi oameni au de toate, au poziţie în societate dar se simt nefericiţi pentru că sunt lipsiţi de credinţă…?

– Cred că merită amintită aici o pildă din Patericul Egiptean, demnă de luat în seamă. Cică era un bătrân mare şi văzător cu mintea, şi s-a întâmplat ca el, odată, să şadă cu mai mulţi fraţi la masă şi,când mâncau ei, lua aminte bătrânul cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, altii pâine, iar alţii baligă. 

Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate”. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: “Cei ce mănâncă miere sunt cei ce cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu.

 Cei ce mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de la Dumnezeu, iar cei ce mănâncă baligă sunt cei ce cârtesc şi zic: “Aceasta este bună, aceasta este putredă”….

– Mulţumirea pentru ceea ce are este, până la urmă, măsura credinţei fiecăruia.

(Interviu de Adrian Alui Gheorghe)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Rugăciunea pentru mântuire

Rugăciunea pentru mântuire

Dumnezeul meu, cred întru Tine şi mă rog Tie, întăreşte-mi credinţa! Te iubesc, sporeşte-mi dragostea! Mă pocăiesc, fă-mi căinţa să prisosească! Te slăvesc ca pe întâiul meu început! Te doresc ca pe cea mai înaltă dorinţă a mea! Iţi mulţumesc ca Binefăcătorului meu cel veşnic! Te chem ca pe puternicul meu ajutor.
Dumnezeul meu, binevoieşte şi povăţuieşte-mă cu înţelepciunea Ta, călăuzeşte-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu milostivirea Ta, apără-mă cu puterea Ta. Iţi închin o, Dumnezeule! gândurile, faptele, suferinţele mele, ca în viitor să mă gândesc la Tine, să grăiesc de Tine, să lucrez după voia Ta, să sufăr pentru Tine.

Doamne, eu voiesc ceea ce voieşti Tu, pentru ca Tu voieşti să mă supun voii Tale şi făgăduiesc să fac ceea ce voieşti Tu. Te rog cu umilinţă, luminează-mi mintea, oţeleşte-mi voia, curăţeşte-mi trupul şi-mi sfinţeşte sufletul! Dumnezeule preabun, ajută-mă să mă curăţesc de greşalele trecute, să biruiesc ispitele viitoare şi să lucrez cuvintele virtuţii. Umple inima mea de dragoste pentru bunătatea Ta, de ură pentru greşalele mele, de râvnă pentru binele aproapelui şi de defăimare pentru deşertăciunile lumii. Fă-mă să fiu supus mai-marilor mei şi cu dragoste către cei mai mici, credincios prietenilor şi iertător vrăjmaşilor mei.

Vino, Atotputernice, întru ajutorul meu, ca să biruiesc cele şapte păcate de căpetenie, care sunt pricina tuturor păcatelor. Să biruiesc adică: mândria, prin smerenie creştinească; iubirea de argint, prin milostenie; invidia, prin dragoste şi bucurie pentru binele aproapelui; desfrânarea, prin înfrânare şi curăţie; lăcomia, prin cumpătare; mânia, prin răbdare; lenea, prin bărbăţie creştinească. Asemenea să biruiesc şi toate celelalte păcate şi patimi ce izvorăsc din acestea.

Şi-mi dă virtuţile creştineşti: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dumnezeul meu, fă-mă înţelept întru lucrările mele, curajos în primejdii, răbdător în nenorociri şi smerit în propăşire. Nu mă lăsa să uit vreodată a fi cu luare-aminte la rugăciuni şi în biserică, cumpătat la masă, repede la împlinirea datoriilor şi statornic în hotărâri. Doamne, insuflă-mi grija să am totdeauna conştiinţă dreaptă, înfăţişare cuviincioasă, vorbire folositoare şi purtare în bună rânduială.

Dă-mi harul Tău, ca să mă deprind a-mi stăpâni totdeauna patimile, a mă învrednici de darurile Tale, a păzi legea Ta şi a merita mântuirea. Dumnezeul meu, fă să cunosc cât de mici sunt bunătăţile pământeşti şi cât de mari sunt cele cereşti, cât de scurt este timpul acestei vieţi şi cât de nemărginită este veşnicia. Ajută-mi să fiu întotdeauna gata de moarte şi să nu mă cutremur de judecata Ta, să scap de chinurile cele veşnice şi să dobândesc raiul prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.

Predică Pr Visarion Iugulescu ,,Despre moarte şi rolul sărindarelor ,,

CE SUNT SĂRINDARELE?

Sărindar înseamnă pomenirea unui adormit în Domnul la patruzeci de sfinte liturghii. Sunt de două feluri: de obşte, când se pomenesc 40 de liturghii una după alta (ca la Mănăstiri); particulare, când se pomenesc 40 de liturghii sporadic, cum se fac la bisericile din parohii. Păresimi este numele care de obicei este dat perioadei de 40 de zile cât cuprinde Postul Paştelui. Pentru că în fiecare sâmbătă se fac pomeniri pentru cei adormiţi în Domnul, păresimi este numele dat pomenirilor morţilor făcute în această perioadă. Pentru cei ce vor să ţină păresimile, pomenirile se fac în fiecare sâmbătă

CE TREBUIE LA O POMENIRE A MORŢILOR?

La o pomenire avem nevoie de colivă care închipuie pe cel adormit, lumânarea care închipuie credinţa celui mort (de aceea se aprind lumânări în clipa morţii unui credincios), vin roşu, care închipuie viaţa, colacul mare, rotund, simbolizează credinţa noastră în viaţa de veci, deoarece cercul nu are început nici sfârşit, iar prescura în trei colţuri arată credinţa noastră în Sfânta Treime, prescura în patru colţuri închipuie credinţa noastră în Biserica cea Una dar care este Universală, extinsă în cele patru puncte cardinale.

CE AJUTĂ CEL MAI MULT LA POMENIREA MORŢILOR?

Foarte folositor este ca cel adormit să fie pomenit la Proscomidie în Sfânta Liturghie. Pentru aceasta trebuiesc aduse la Biserică prescura, o sticluţă de vin, ulei, pomelnicul şi lumânarea aprinsă. Pomelnicul poate fi dat dinainte pentru patruzeci de zile.

Slobozirea păresimilor se numeşte ultima pomenire a Păresimilor, care are lor în sâmbăta din săptămâna luminată.

UNDE SE FACE POMENIREA?

Pomenirea se face: 1. în Biserică, 2. la mormânt (la cap) şi 3. acasă (la mâncare şi daruri).
Este absolut necesară pomenirea la parastas şi sfânta liturghie, deoarece aceste slujbe ajută real sufletului celui adormit. La cap, la crucea mormântului se face o pomenire scurtă urmată de „Veşnica pomenire” şi stropirea mormântului cu vin. Acasă se face un parastas şi se citesc darurile de mâncare şi de haine.

https://parohiabrandusa.wordpress.com/sfaturi-duhovnicesti/pomenirea-mortilor-si-paresimile-sarindarul/