Plansul de pocainta – iata ce ne elibereaza de pacat, de patimi, de stricaciunea sufletului.
Suntem pusi de Dumnezeu in imprejurari care, cu ajutorul necazurilor si incercarilor, ne curatesc, si in aceste necazuri si incercari trebuie sa alergam la Dumnezeu rugandu-ne cu rugaciune insotita de plans, pentru ca plansul este „mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste”. Plansul de pocainta – iata ce ne elibereaza de pacat, de patimi, de stricaciunea sufletului.
Sa cercetam acum epistolele sobornicesti ale Apostolilor, care sunt adresate nu unei Biserici anume, ci tuturor Bisericilor. Ştim care sunt epistolele acestea: o epistola soborniceasca a Apostolului Iacov, doua ale lui Petru, trei ale lui Ioan Teologul si una a Apostolului Iuda. Scopul cuvantului meu de acum este sa arate ca si la Apostoli sunt deja schitate toate aceste elemente ale lucrarii duhovnicesti, pe care le vedem la Sfintii Parinti.Şi nu numai atat: daca ne vom uita la ceea ce scrie Apostolul Iacov, mai intai de toate vom gasi la el inceputul acestei cai — lepadarea de lume, iar apoi lupta cu pacatul, ceea ce noi numim „curatirea sufletului de patimi“, intreaga epistola este indreptata impotriva pacatului si zugraveste prima parte a caii acesteia, despre care numai ce am vorbit.
Petru scrie deja nu doar despre pacat, ci si despre virtute. El spune ca trebuie nu numai sa ne curatim, ci si sa ne facem osteni ai virtutii, vorbeste despre ceea ce se numeste la Sfintii Parinti „indumnezeire” si suis la desavarsirea duhovniceasca: adaugati la credinta voastra fapta buna, la fapta buna — cunostinta, la cunostinta — infranarea, la infranare — rabdare, la rabdare — buna credinta, la buna credinta —iubirea frateasca, iar la iubirea frateasca – dragostea (2 Pt. 1, 5-7).
Şi el, ca si Sfintii Parinti, incheie cu dragostea, pentru ca Dumnezeu dragoste este – ea incununeaza calea desavarsirii duhovnicesti si duce la cea mai inalta treapta a indumnezeirii.
Ceea ce Petru inca abia da de inteles, Ioan descopera cu putere mare, fiindca Ioan vorbeste despre dragoste ca despre incununarea caii lucrarii duhovnicesti. Iar contemporanii nostri, care palavragesc despre dragostea crestineasca, nu baga in seama conditia principala pentru ajungerea la ea.
Asadar, Apostolii ne arata aceeasi randuiala a lucrarii duhovnicesti pe care v-am aratat-o pe temeiul marturiilor Sfintilor Parinti.
Sa cercetam epistola Apostolului Iacov, care face obiectul cuvantului nostru.
Se spune ca lepadarea de lume este o nascocire a Sfintilor Parinti – dar ia uitati ce spune Domnul la Cina cea de Taina: de va uraste pe voi lumea, sa stiti ca pe Mine mai inainte decat pe voi M-a urat. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau — dar intrucat nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste pe voi lumea (In. 15, 18-19).
Da, Imparatia lui Dumnezeu nu este din aceasta lume, ci de la Dumnezeu, Care este cea mai mare dragoste si cea mai inalta desavarsire. De aceea se si spune despre Apostoli: si lumea i-a urat pe ei, fiindca nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume (In. 17, 14).
Cu putere mare vorbeste despre aceasta si Iacov. Este vrednic de luare-aminte faptul ca Apostolul Iacov a fost cel dintai episcop al Bisericii din Ierusalim – el carmuia intreaga Biserica a Iudeei. Faptul acesta da marturie despre data timpurie a scrisorii, intrucat presupune ca ea sa fi fost scrisa atunci cand crestinii erau cu precadere iudei; mai apoi au intrat in Biserica cei din neamuri. Avem de-a face cu o epistola timpurie, si marea noastra bucurie este ca ea vorbeste despre lepadarea de lume.
Nu stiti, oare, ca prietenia lumii este dusmanie fata de Dumnezeu? Cine deci va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu (Iac. 4, 4).
El pune deodata in fata turmei sale problema: cu cine vrei sa fii prieten — cu lumea sau cu Dumnezeu? Daca-L alegi pe Dumnezeu, atunci in ce consta buna credinta pe cele dintai trepte ale vietii crestine?
Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatalui, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara pata din partea lumii (Iac. 1, 27).
Asadar, lepadarea de lume nu a fost nascocita nicidecum de catre Sfintii Parinti – Domnul Insusi a vorbit despre ea, intelegand prin lume ceea ce trage catre pamant, si primul episcop al Ierusalimului — fratele Domnului – face din lepadarea de lume punctul de plecare al caii crestine.
In aceeasi epistola a lui Iacov se vorbeste nu numai despre invatarea si despre ascultarea Cuvantului. Apostolul cheama la implinire, la suisul faptuitor:
fiti, dar, plinitori ai cuvantului, nu doar ascultatori ai lui, amagindu-va pe voi insiva(Iac. 1, 22).
Iacov este cel dintai care da indrumarile acestea . Nu cel ce asculta si uita, ci acela care implineste cuvantul va fi fericit, potrivit Apostolului. Toate acestea se afla in deplina potrivire cu ceea ce ne spun Sfintii Parinti. Aduceti-va aminte numai de Scara — calea suisului faptuitor.
Amintesc si cuvintele Apostolului Iacov in care se spune ca singura credinta nu mantuieste: arata-mi credinta ta din faptele tale, iar eu iti voi arata credinta mea din faptele mele. Tu crezi ca unul este Dumnezeu? Bine faci — insa si dracii cred, si se cutremura. Vrei dar sa intelegi, omule nesocotit, ca credinta fara de fapte moarta este? (Iac. 2, 18-20).
„Vedeti”, spune Apostolul, „prin ce se poate indreptati omul? Prin credinta – da, prin credinta, insa nu prin credinta moarta, fiindca si dracii cred, si se cutremura, ci prin credinta care duce la fapte si, de asemenea, prin aceste fapte, care vin din credinta crestina vie”.
Asadar, nu avem nevoie doar sa ne lepadam de lume, ci si sa mergem pe calea suisului faptuitor, sa fim nu ascultatori uituci, ci implinitori ai legii lui Dumnezeu. Şi atunci, pe care cale sa mergem? Pe calea de care vorbesc Sfintii Parinti – calea ascultarii de voia lui Dumnezeu.
Noi stim ca Domnul S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce (Filip. 2, 8), in gradina Ghetsimani, desi L-a rugat pe Tatal: treaca de la Mine paharul acesta, insa S-a lepadat de voia Sa: nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiesti, asa sa fie (Mt. 26, 39).
Şi noua ne-a poruncit sa ne rugam: „fie voia Ta”.
Crestinilor de curand veniti la credinta, Apostolul le spune: supuneti-va, deci, lui Dumnezeu; stati impotriva diavolului, si el va fugi de la voi (Iac. 4, 7).
Daca vom apuca pe calea ascultarii, a implinirii voii lui Dumnezeu, harul botezului va intra, ca sa zicem asa, in vigoare.
Acum ni se pare ca daca ne-am botezat n-avem ce sa mai vorbim de pacat — asta e tot o nascocire de-a Parintilor. Apostolul Iacov insa, desi le scrie celor de curand veniti la credinta, celor care deja cred in Hristos si s-au botezat, nu se teme de asta si, intemeindu-se pe ceea ce a auzit de la Domnul Insusi, isi incepe povata astfel: apropiati-va de Dumnezeu, si Se va apropia si El de voi. Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile, cei indoielnici (Iac. 4, 8).
Sfintii Parinti ne invata ca strabaterea caii crestine este insotita de ispite, de incercari care intaresc in noi credinta si ne dezvolta rabdarea, care ne ajuta in lupta pe care o purtam cu pacatul pentru a ne curati sufletul.
In zilele noastre, multi presupun ca spusele Parintilor, care erau calugari, nu ne privesc pe noi, cei traitori in lume. Dar iata cum isi incepe Apostolul Iacov epistola: mare bucurie sa socotiti, fratii mei, cand cadeti in felurite ispite, stiind ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdarea (Iac. 1,2).
Pesemne va amintiti ce spune Ioan Scararul despre cele trei feluri de rabdare a ispitelor:
1) cu intristare,
2) fara intristare,
3) cu bucurie.
Iata invatatura despre ispita, din care se trage si invatatura despre rabdare, pe care o stiti de la Sfintii Parinti si care isi are radacina in Evanghelie, pentru ca Domnul spune: intru rabdarea voastra veti mantui sufletele voastre (Lc. 21, 19).
Dar iata ce gasim la Apostolul Iacov: drept aceea, fiti indelung-rabdatori, fratilor, pana la venirea Domnului. Iata, plugarul asteapta roada cea scumpa a pamantului, indelung rabdand, pana ce primeste ploaia timpurie si ploaia tarzie. Fiti, dar, si voi indelung-rabdatori, intariti inimile voastre, caci venirea Domnului s-a apropiat (Iac. 5, 7-8).
Şi incercarea credintei voastre, spune el altundeva, lucreaza rabdarea (Iac. 1,3).
Sfintii Parinti spun ca pentru a ne desavarsi avem nevoie nu numai sa ne ostenim si sa rabdam ispite, ci si sa avem rugaciune; iata, si Apostolul Iacov scrie:
este vreunul dintre voi in suferinta? Sa se roage. Este cineva vesel? Sa cante psalmi (Iac. 5, 13)
— iar psalmii sunt tot rugaciune, rugaciunea marelui Psalmist.
Marturisiti-va deci unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului (Iac. 5,16).
Deci, rugaciunea e lucrarea de temelie ce ne ajuta si in rabdare, si in incercari, si in patimiri.
Sa vedem acum ce-i cu invatatura despre patimi. Sfintii Parinti spun ca pacatul e stricaciunea si moartea sufletului. Apostolul lacov spune: pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte (Iac. 1, 15).
Iata si aici invatatura despre pacat ca moarte; si cel care isi abate aproapele de la pacat invie un suflet care e pe moarte sau a murit — asta acopera multe greseli.
Daca ai pacate, inseamna ca trebuie sa plangi — plansul, zic Sfintii Parinti, este mahnirea inradacinata in sufletul ce se pocaieste. Iar la Apostol ce gasim?
Patrundeti-va de durere, intristati-va si jeliti; rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in intristare (Iac. 4, 9).
Da, daca doriti sa mergeti pe calea indumnezeirii, atunci curatiti-va: curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile, voi, cei indoielnici (Iac. 4, 8).
Bagati de seama ca Iacov da o lista aproape completa a patimilor despre lupta cu care vorbesc Sfintii Parinti.
Ca sa nu va ingreunez prea tare, voi insira numai cateva.
Mai intai de toate, mania.
Razboiul cu aceasta patima a fost elaborat in mare amanuntime de catre Sfintii Parinti, si despre ea vorbeste si Apostolul care a fost cel dintai inainte-statator al Bisericii din Ierusalim.
Dupa aceea, el vorbeste despre o patima pe care o cunoastem la fel de bine din scrierile Sfintilor Parinti — despre multa graire si despre lupta cu limba proprie: daca cineva socoteste ca este binecredincios, dar nu isi tine limba in frau, ci isi amageste inima, buna credinta a acestuia este zadarnica (Iac. 1, 26).
Şi in continuare:
daca nu greseste cineva in cuvant, acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul (Iac. 3,2).
Cu si mai multa putere graieste altundeva:
daca noi punem in gura cailor fraul ca sa ni-i supunem, ducem noi si trupul lor intreg. Iata, si corabiile, macar ca sunt atat de mari si impinse de vanturi aprige, sunt totusi purtate de o carma foarte mica incotro hotaraste vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste! Iata, putin foc, si cat codru aprinde! (Iac. 3, 3-5)
– iar de aici vine si minciuna:
foc este si limba, podoaba a nedreptatii (Iac. 3, 6).
Exact la fel ne intalnim in epistola Apostolului Iacov si cu mentionarea altor patimi, care nu au fost nicidecum nascocite de catre cei care s-au mantuit in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), ci care sunt in fiecare din noi, pentru ca nu pustnicilor, celor ce au fugit de lume, le scrie Apostolul.
Iata ce bine vorbeste Apostolul Iacov si in privinta osandirii: nu va graiti de rau unul pe altul, fratilor. Cel ce graieste de rau pe frate ori judeca pe fratele sau graieste de rau legea si judeca legea — iar daca judeci legea nu esti implinitor al legii, ci judecator (Iac. 4, 11).
Şi Sfintii Parinti ne previn mereu, amintind ca cel ce isi judeca aproapele se pune in locul Judecatorului Ceresc.
La fel si in privinta invidiei, patima care adeseori nu ii da pace omului nici in aceasta viata. Iacov scrie:
iar daca aveti gelozie amara si zavistie in inimile voastre, sa nu va laudati, nici sa nu mintiti impotriva adevarului, intelepciunea aceasta nu vine de Sus, ci este pamanteasca, sufleteasca, draceasca. Deci, unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau (Iac. 3, 16).
Vreau sa va amintesc inca o data de scopul pentru care va spun toate acestea. Vreau sa va spun ca exista o singura lucrare crestina; ea nu a fost nascocita in secolul al V-lea sau al VII-lea, ci doar a fost lamurita mai indeaproape de catre Sfintii Parinti, Dascali ai bisericii si Pastori, potrivit cerintelor vietii.Apostolul Iacov ne descopera aceeasi cale — calea vrajbei cu lumea, calea impotrivirii fata de diavol si a supunerii fata de Dumnezeu, calea curatirii de pacat, calea ispitelor si a luptei, calea plansului pentru pacate.
Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi. Luati fie si numai rabdarea. Cand Domnul a pus-o la incercare pe femeia cananeeanca, pana si ucenicii s-au apropiat de El rugandu-L s-o miluiasca – asta, chipurile, din dragoste, insa de fapt fiindca se saturasera de strigatele ei. Şi cand El i-a raspuns din nou nu ca Mantuitor, ci cum i-ar fi raspuns orisicare iudeu din acele vremi: nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor (Mt. 15, 26),nu ne-a aratat oare prin asta ca avem neaparata nevoie de rabdare, ca si noi trebuie sa fim indelung-rabdatori in cererile noastre si smeriti, si atunci El, vazand smerenia noastra, va spune, cum i-a spus si ei: mare este credinta ta; fie tie precum voiesti (Mt. 15, 28).
(Din: Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, “Cum sa supravietuim duhovniceste”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu