Parintele Arsenie Boca ,, De ce avem necazuri ,,

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta!

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic. Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

„Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 186-187)

***

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos


Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.
Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru cădin inima lui, fiul n-a plecat niciodată!


 El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. 

Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie laconvingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”.Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge. Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)



http://www.cuvantul-ortodox.ro

PARINTELE PAISIE OLARU – SFATURI DUHOVNICESTI

  Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.

“Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

****
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu”.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Ca omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte. Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”

“Cea mai mare faptă bună este a îngriji de cei bolnavi! Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică. Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii. Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui!“

***

“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit».

Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi» cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.

Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: «Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele». (Psalm 140,3)

Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi … Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!“


“Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi, să-i cerem sfat în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceți aceasta și vă mântuiți!”

***

“Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om. Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.

Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.

***

“O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
-Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți, zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică înaintea multora”.

***

“Mare este smerenia pentru calugări și pentru creștini! Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.

http://www.cuvantul-ortodox.ro

PĂRINTELE ILARION, DE LA BANCHER LA CALUGAR

   Se leapădă de toate… de orice legătură, de orice încătușare a plăcerilor, de orice așteptare lumească… și vezi chipul lor strălucind de bucurie, vezi pe chipul lor libertatea cea dintru început, simplitatea și pacea… ochii lor se pierd în mulțimea lacrimilor, părul lor încâlcindu-se în suflarea Duhului și toată existența lor devine o binecuvântare pentru mântuirea întregii lumi…Aceștia sunt monahii… oameni ce trăiesc în afara lumii, dar pentru lume… au murit de voie de dragul multora, de dragul dragostei Aceluia, de dragul Părintelui lor… mor și respiră deja nestricăciunea, se zăvorăsc de bună voie și trăiesc deplin liberi…

  Când un om se apropie ca să primească Schima Monahală, este nevoie de un lucru, un lucru s-a dovedit… „Moartea mea este ceva din trecut, iar nu ceva din viitor… am murit pentru că vreau să trăiesc, vreau să mă pierd pentru că vreau să trăiesc împreună cu Acela”. De aceea se mișcă liber, de aceea se mișcă în umbrele nearătării și ale zdrobirii sinelui, de aceea însă și luminează ca un far tuturor celorlalți…

– De ce v-ați făcut monah?

– M-am făcut monah, ca să ating Cerul, fie și pentru puțin. Am devenit monah și am plecat din lume, ca să mor trăind cu Hristos… Am devenit monah, fiindcă nu am nimic să-I dau Dumnezeului meu, ca un răspuns la Viața pe care mi-a dat-o, decât însăși viața mea.

Aceștia sunt monahii… sunt acele făclii întrupate ale jertfirii de sine.

Sursa: marturieathonita.ro

Chemarea pentru viaţa monahală

  Unii vin la mănăstire că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu, prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de Sus la viaţa îngerească!

 Ieroschimonahul Paisie Olaru  

        

Un frate începător a întrebat cum poate şti dacă are sau nu chemare pentru viaţa monahală.

 – Bine faci, frate, că întrebi; că şi eu am întrebat acum 66 de ani, când am intrat la Cozancea în mănăstire! Mai întâi, fratele care doreşte viaţă de mănăstire trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să citească cărţi sfinte, să ceară sfatul părinţilor bătrâni, să iubească fecioria, tăcerea, postul şi singurătatea. El trebuie să ştie de ce vine la mănăstire, cu ce scop şi ce datorii are călugărul înaintea lui Dumnezeu. Apoi să vadă cum se face o călugărie şi ce făgăduinţă face noul călugărit. Că şi eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit şi mă ceream la mănăstire la Cozancea, în apropiere. Dar mămuca m-a oprit, zicând: „Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”. Aşa că am ascultat pe mămuca. M-am dus la armată şi, după terminarea războiului, mi-am adus aminte de viaţa Sfântului Sava şi de dragostea 

copilăriei mele şi am intrat în viaţa monahală la Schitul Cozancea (Botoşani), în anul 1921, şi am trecut prin toate ascultările mănăstireşti. Dar, ca să nu mă laud, întrebaţi pe părintele Cleopa, că el mă cunoaşte de când era copil mic.


(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 710-711)
http://www.doxologia.ro