PĂRINTELE ILARION, DE LA BANCHER LA CALUGAR

   Se leapădă de toate… de orice legătură, de orice încătușare a plăcerilor, de orice așteptare lumească… și vezi chipul lor strălucind de bucurie, vezi pe chipul lor libertatea cea dintru început, simplitatea și pacea… ochii lor se pierd în mulțimea lacrimilor, părul lor încâlcindu-se în suflarea Duhului și toată existența lor devine o binecuvântare pentru mântuirea întregii lumi…Aceștia sunt monahii… oameni ce trăiesc în afara lumii, dar pentru lume… au murit de voie de dragul multora, de dragul dragostei Aceluia, de dragul Părintelui lor… mor și respiră deja nestricăciunea, se zăvorăsc de bună voie și trăiesc deplin liberi…

  Când un om se apropie ca să primească Schima Monahală, este nevoie de un lucru, un lucru s-a dovedit… „Moartea mea este ceva din trecut, iar nu ceva din viitor… am murit pentru că vreau să trăiesc, vreau să mă pierd pentru că vreau să trăiesc împreună cu Acela”. De aceea se mișcă liber, de aceea se mișcă în umbrele nearătării și ale zdrobirii sinelui, de aceea însă și luminează ca un far tuturor celorlalți…

– De ce v-ați făcut monah?

– M-am făcut monah, ca să ating Cerul, fie și pentru puțin. Am devenit monah și am plecat din lume, ca să mor trăind cu Hristos… Am devenit monah, fiindcă nu am nimic să-I dau Dumnezeului meu, ca un răspuns la Viața pe care mi-a dat-o, decât însăși viața mea.

Aceștia sunt monahii… sunt acele făclii întrupate ale jertfirii de sine.

Sursa: marturieathonita.ro

Chemarea pentru viaţa monahală

  Unii vin la mănăstire că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu, prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de Sus la viaţa îngerească!

 Ieroschimonahul Paisie Olaru  

        

Un frate începător a întrebat cum poate şti dacă are sau nu chemare pentru viaţa monahală.

 – Bine faci, frate, că întrebi; că şi eu am întrebat acum 66 de ani, când am intrat la Cozancea în mănăstire! Mai întâi, fratele care doreşte viaţă de mănăstire trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să citească cărţi sfinte, să ceară sfatul părinţilor bătrâni, să iubească fecioria, tăcerea, postul şi singurătatea. El trebuie să ştie de ce vine la mănăstire, cu ce scop şi ce datorii are călugărul înaintea lui Dumnezeu. Apoi să vadă cum se face o călugărie şi ce făgăduinţă face noul călugărit. Că şi eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit şi mă ceream la mănăstire la Cozancea, în apropiere. Dar mămuca m-a oprit, zicând: „Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”. Aşa că am ascultat pe mămuca. M-am dus la armată şi, după terminarea războiului, mi-am adus aminte de viaţa Sfântului Sava şi de dragostea 

copilăriei mele şi am intrat în viaţa monahală la Schitul Cozancea (Botoşani), în anul 1921, şi am trecut prin toate ascultările mănăstireşti. Dar, ca să nu mă laud, întrebaţi pe părintele Cleopa, că el mă cunoaşte de când era copil mic.


(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 710-711)
http://www.doxologia.ro