PACATUL JUDECARII APROAPELUI

  Adeseori se spune ca ajungem sa-l judecam pe celalalt, din dorinta de a-l indrepta. Ne uitam la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicam si ii cerem sa ia alt chip. Dar cand facem aceasta critica, mai tinem seama de cuvintele Mantuitorului: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau? … Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt 7, 1-5)? Ma tem ca nu. Nu mai spun ca de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept.

Critica faptelor aproapelui nostru este încadrată, fără drept de apel, la capitolul „păcate“. Când te spovedeşti, trebuie neapărat să recunoşti cu regret dacă ai căzut în ispita cvasiuniversală a judecării aproapelui şi să promiţi să nu mai faci - înţelegând deci gravitatea păcatului. Totuşi, problematica legată de această temă nu e tocmai simplă, pentru că are drept obiect acte ale persoanelor din jurul nostru, care produc efecte negative, chiar nocive. Se pune deci întrebarea când judecarea aproapelui este păcat şi ce forme îmbracă atunci când ea este necesară (căci se poate dovedi chiar obligatorie).


Mai întâi, e necesar să facem distincţia între clevetire şi judecarea semenului. Cele două noţiuni pleacă de la aceleaşi fapte, dar sunt lucruri diferite: clevetirea este sinonimă cu bârfa, ea are drept manifestare învinovăţirea cuiva, în absenţa lui. Judecarea, pe de altă parte, este o evaluare critică la adresa cuiva, dar care nu este neapărat exprimată public. Clevetitorul nu are nevoie de fapte pentru a vorbi de rău pe cineva, ci porneşte în clevetire chiar de la bănuieli sau simple ipoteze. Clevetirea poate uşor deveni o patimă, dată fiind plăcerea stranie pe care o creează - şi care poate avea drept explicaţie psihologică acel confort pe care ţi-l aduce în minte observaţia că alţii se fac vinovaţi de păcate mai mari decât cele pe care le porţi tu însuţi pe conştiinţă.

Judecarea aproapelui nu este prerogativă umană. Doar Dumnezeu este Judecătorul tuturor şi este deci responsabil de evaluarea valorii de adevăr şi de moralitate a faptelor fiinţelor umane. Mai mult, suntem preveniţi în Evanghelie că nu trebuie să judecăm pe nimeni, întrucât există un implacabil principiu al reciprocităţii, care ne va fi aplicat în momentul evaluării noastre finale: „Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi“. Există însă o nuanţă foarte importantă privitoare la chestiunea discutată aici. Respectiv, aceea că am dreptul să iert doar ceea ce s-a greşit în defavoarea mea. În clipa în care sunt martorul unei nedreptăţi săvârşite în detrimentul semenului meu, a lua atitudine împotriva acelei nedreptăţi este o datorie.


Inchei cu sfatul Sfantului Macarie "Cel ce se roaga sa nu judece pe cel ce lucreaza pentru ca nu se roaga; cel ce lucreaza sa nu judece pe cel ce se roaga, zicand ca acela sta, iar el lucreaza; iar cel ce slujeste sa nu judece pe altii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o faca. Cel ce citeste sa arate iubire si bunavointa fata de cel ce se roaga, cugetand intru sine ca si pentru el se roaga; iar cel ce se roaga sa gandeasca despre cel care lucreaza, ca fapta lui spre folosul tuturor se face".

http://ziarullumina.ro/iubirea-de-semeni-si-judecarea-aproapelui-39917.html

Parintele Arsenie Boca ,,Războiul nevăzut ,,

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“

   Duhovnicul daruit cu mult har de Domnul ajunsese la acea inaltime a sufletului de unde vedea cu usurinta ceea ce se petrecea in mintea si inima oamenilor care veneau sa-i ceara ajutor si sfaturi in situatii grele , la necazuri mari. 
Percepea cu claritate lucruri ce nici ei nu le constientizau .

Lupta veche de cand lumea cu vrajmasul devenit stapan asupra gandurilor si pornirilor omenesti a fost si este crancena in interiorul sufletelor care tanjesc dupa iubirea Creatorului si inseteaza dupa apa vietii care sa le readuca pacea , bucuria si bunatatea pierdute cand lumina din mintea lor s-a transformat in intuneric . 

Cine altul putea cunoaste tertipurile celui rau si viclean mai bine dect acela care o viata intreaga nu a facut decat sa atraga atentia fiilor sai duhovnicesti mereu si mereu asupra primejdiei si riscului de a-si pierde sufletul pentru totdeauna ? 

Omul cu viata de sfant care s-a inhamat la carul unui ideal greu , al transformarii omului in Om spre a deveni fiul mai mic al Lui Dumnezeu si fratele Fiului Sau mai mare ….Sfantul Ardealului si al tarii intregi catre care si cei care l-au cunoscut personal dar si cei care i-au citit si ras-citit minunatele sale invataturi, au o mare si neasemuita evlavie.

Împotrivirea la ispite 

Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. 

De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi. 

Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. 

Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. 

Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. 
Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. 
Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. 
Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere. 
Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi.
 Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu.

 Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. 
Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. 

Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o 
închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. 
Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început. 

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe

 Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. 
Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat". 

Faptele dragostei 

Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui, nu se cade să faci nici cel mai mic rău, cu toate acestea, ca să aduci un ajutor celui care are nevoie de el, poţi uneori să amâni o bună lucrare sau să o înlocuieşti cu alta mai bună, căci atunci n-ai nimicit binele ci l-ai schimbat în unul mai mare. 

Trebuie să suferim nedesăvârşirea altuia

 Ceea ce omul nu poate îndrepta în sine însuşi sau în alţii, trebuie să le sufere cu răbdare, până ce Dumnezeu porunceşte altfel. Cugetă că poate e mai bine să fie aşa, ca să fi cercat prin răbdare, fără de care meritele noastre nu sunt mare lucru. 

Trebuie în toate acestea să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să biruieşti aceste piedici, sau să le suferi cu blajinătate. 
Dacă cineva, lămurit odată sau de două ori, nu cade la aceeaşi părere cu tine, nu mai avea dispută cu el, ci încredinţează toate în mâna lui Dumnezeu care ştie a scoate binele din rău, ca astfel să se împlinească voia Sa. Şi să fie slăvit în toţi robii Săi.  
Dă-ţi osteneala să suferi cu răbdare lipsurile şi slăbiciunile altora, oricare ar fi ele, pentru că şi tu ai multe din acestea pe care trebuie să le sufere alţii.

 Că Dumnezeu a rânduit astfel, ca să ne învăţăm a ne purta sarcina unii altora - căci fiecare are sarcina sa - nimeni nu-i fără lipsuri, nimeni nu-şi este îndestulător sieşi, nimeni nu-i atât de înţelept să se poată îndruma singur, dar se cade să ne suferim, să ne mângâiem şi să ne ajutăm, să ne învăţăm şi să ne îndrumăm unii pe alţii. 

Ceea ce te face atât de supărăcios nu-i zelul pentru aproapele, ci o iubire de sine, năzuroasă, arţăgoasă, posomorâtă. Pietatea cea adevărată e blajină şi răbdătoare, fiindcă ea te arată cine eşti... 

Ieromonah Arsenie Boca ,,Cărarea Împărăţiei,,
Editura:Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului , anul apariției:2006

Par. Antim - Pacatele Desfranarii

CEL MAI TERIBIL SI INFRICOSATOR PACAT CARE UCIDE SUFLETUL SI TRUPUL SI ARE URMARI TERIFIANTE

“Una din principalele probleme ale omenirii este pacatul desfranarii.

Spuneau Sfintii Parinti, ca atunci cand copiii vor avea patimile celor mari, sfarsitul este aproape.

Astazi se observa cum copiii mimeaza, sau sunt cuprinsi de pornirile patimase ale celor mari. Care este cauza? In primul rand societatea alterata in care ei traiesc, apoi un rol deosebit il are „educatorul” din viata noastra: micul ecran, care sugereaza o viata depravata. 

Fructul oprit este tentant, iar sarpele ne indeamna prin ganduri, prieteni sau TV, sa gustam din el. „Frumusetea”, „placerea” si dorinta de „a fi mare” inainte de vreme, ne indeamna si ele sa nu intarziem. 

Urmarea o stim cu totii: odata faptul consumat, ni se deschid ochii si ne este rusine ca suntem goi; incercam sa ne indreptatim si ne trezim intr-un iad al parerii de rau. Aceasta este povestea unei caderi, care a fost sau poate fi a fiecaruia dintre noi. 

Casatoria este un remediu pentru desfranare. Cel care traieste impreuna cu femeia, dupa un timp in care vede toate neputintele femeiesti, nu mai este asa de atras de femeie.La randul ei, femeia, care in mod normal asteapta un copil, trece de la starea de a atrage pe cineva la cea de a fi mama. Astfel si unul si altul ajung intr-o noua ipostaza in care nu-si mai pot face de cap, pe cand, daca ar fi trait necasatoriti, fiecare dintre ei era tentat sa traiasca in destrabalare, aprofundandu-si pornirile patimase.

Inainte de casatorie se creeaza o iluzie (…) cum ca prin dragostea trupeasca s-ar ajunge la fericire. Bineinteles, dupa ce vor vedea ca s-au inselat vor aparea problemele; de aceea spunea cineva ca, atunci cand prin casatorie urmarim placerea, deja este o casatorie ratata. O minte matura care vede casatoria ca pe un altar de jertfa, poate sa fie constanta in iubire si nici nu va fi dezamagita de greutatile inevitabile ce vor urma.

Cei care prelungesc perioada de dinainte de casatorie traiesc o stare de hartuiala din punct de vedere sexual; orice atingere, dansuri, etc, ii vor aduce o senzatie de apropiere fata de fructul oprit, pe cand daca ar fi trait langa femeia sa ii venea demult mintea la cap. 

Cei care traiesc in destrabalare nu sunt nicidecum fericiti, ci zi de zi, ei isi aduna pacate din cele mai grele, de care se vor cai amarnic; daca nu in aceasta lume, atunci sigur dincolo.

 Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca. 

De aceea, caderea in acest pacat inainte de casatorie se numeste curvie, iar dupa casatorie preacurvie. Deoarece pacatul este o groapa fara fund, dorintele patimase raman neimplinite; atunci se cauta altceva si se ajunge la relatii nefiresti, adica la perversiuni. Astfel, omul care ar fi trebuit sa ajunga dupa asemanarea lui Dumnezeu, ajunge sa faca lucruri pe care nici dobitoacele nu le fac. Este o coborare josnica unde nu mai avem nici o demnitate si de unde ar trebui sa ne ridicam oricare ar fi pretul. Obisnuinta cu pacatul este un pericol real, de aceea sa nu mai staruim in relele obiceiuri, pentru ca, cu cat aceste pacate prind radacini mai adanci in noi, cu atat ne va fi mai greu sa le dezradacinam.

Spuneam ca un remediu pentru boala desfranarii este casatoria, insa pentru cei care aleg sa traiasca in curatie, fie ca duc crucea monahismului, a vaduviei, sau a singuratatii,razboiul este diferit. Cei care au ales una dintre aceste cai, trebuie sa evite pe cat posibil imprejurarile care ar duce la cadere. Apoi razboiul se duce la nivelul gandurilor; este o stare mai avansata a luptatorului care in lupta ce o duce pentru curatia vietii, implineste chemarea noii legi, aceea de a se lupta ca nici macar sa nu pofteasca cu gandul.

Diavolul ne ataca atunci cand suntem mai vulnerabili, adica cand dormim. De aceea cei care sunt angrenati in aceasta lupta incearca pe cat posibil sa se controleze si in somn. Pentru a face acest lucru mananca seara cu masura, evita imaginile care iar putea urmari in somn si chiar se scoala noaptea la rugaciune. Totusi cu toate precautiile luate, a ne stapani in somn este o lucrare ce se castiga in timp si atunci numai daca am dus o lupta adevarata. In lupta cu gandurile, pierdem atunci cand le primim sau ne indulcim cu ele, iar daca le respingem imediat, ramanem pe picioare chiar daca am fost raniti. A le opri cu totul este imposibil, pentru ca aceste incercari, fac parte din decorul acestei vieti si prin ele vom fi rasplatiti sau osanditi.

Nu trebuie sa cautam un vinovat; barbatul da vina pe femeie, femeia pe diavol iar urmarea o stim cu totii: cu totii au fost osanditi. Fiecare sa luam vina asupra noastra si sa vedem in dreptul nostru ce avem de facut: barbatul sa fie intelept si sa evite provocarile, femeia sa nu provoace prin nimic si sa evite a locui acolo unde nu-i este locul.

Este un razboi pe care il ducem pana la sfarsitul vietii si trebuie sa vedem in pacatul desfranarii focul nestins si viermele neadormit al chinului vesnic. Sfintii Parinti ne spun sa privim intr-un horn intunecos iar apoi sa ne ridicam ochii catre soare, sa vedem deosebirea si sa fugim de lucrurile intunericului. Nu este usor, insa imparatia lui Dumnezeu este o comoara care merita orice efort“.


Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc