PACATUL JUDECARII APROAPELUI
Adeseori se spune ca ajungem sa-l judecam pe celalalt, din dorinta de a-l indrepta. Ne uitam la faptele lui, vedem ce este nepotrivit, i le comunicam si ii cerem sa ia alt chip. Dar cand facem aceasta critica, mai tinem seama de cuvintele Mantuitorului: "De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau? … Fatarnicule, scoate intai barna din ochiul tau, si atunci vei vedea deslusit sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mt 7, 1-5)? Ma tem ca nu. Nu mai spun ca de multe ori ceea ce i se pare omului drept, pentru Dumnezeu este nedrept.
Critica faptelor aproapelui nostru este încadrată, fără drept de apel, la capitolul „păcate“. Când te spovedeşti, trebuie neapărat să recunoşti cu regret dacă ai căzut în ispita cvasiuniversală a judecării aproapelui şi să promiţi să nu mai faci - înţelegând deci gravitatea păcatului. Totuşi, problematica legată de această temă nu e tocmai simplă, pentru că are drept obiect acte ale persoanelor din jurul nostru, care produc efecte negative, chiar nocive. Se pune deci întrebarea când judecarea aproapelui este păcat şi ce forme îmbracă atunci când ea este necesară (căci se poate dovedi chiar obligatorie).
Mai întâi, e necesar să facem distincţia între clevetire şi judecarea semenului. Cele două noţiuni pleacă de la aceleaşi fapte, dar sunt lucruri diferite: clevetirea este sinonimă cu bârfa, ea are drept manifestare învinovăţirea cuiva, în absenţa lui. Judecarea, pe de altă parte, este o evaluare critică la adresa cuiva, dar care nu este neapărat exprimată public. Clevetitorul nu are nevoie de fapte pentru a vorbi de rău pe cineva, ci porneşte în clevetire chiar de la bănuieli sau simple ipoteze. Clevetirea poate uşor deveni o patimă, dată fiind plăcerea stranie pe care o creează - şi care poate avea drept explicaţie psihologică acel confort pe care ţi-l aduce în minte observaţia că alţii se fac vinovaţi de păcate mai mari decât cele pe care le porţi tu însuţi pe conştiinţă.
Judecarea aproapelui nu este prerogativă umană. Doar Dumnezeu este Judecătorul tuturor şi este deci responsabil de evaluarea valorii de adevăr şi de moralitate a faptelor fiinţelor umane. Mai mult, suntem preveniţi în Evanghelie că nu trebuie să judecăm pe nimeni, întrucât există un implacabil principiu al reciprocităţii, care ne va fi aplicat în momentul evaluării noastre finale: „Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi“. Există însă o nuanţă foarte importantă privitoare la chestiunea discutată aici. Respectiv, aceea că am dreptul să iert doar ceea ce s-a greşit în defavoarea mea. În clipa în care sunt martorul unei nedreptăţi săvârşite în detrimentul semenului meu, a lua atitudine împotriva acelei nedreptăţi este o datorie.
Inchei cu sfatul Sfantului Macarie "Cel ce se roaga sa nu judece pe cel ce lucreaza pentru ca nu se roaga; cel ce lucreaza sa nu judece pe cel ce se roaga, zicand ca acela sta, iar el lucreaza; iar cel ce slujeste sa nu judece pe altii. Deci, fiecare, de face ceva, spre slava lui Dumnezeu sa o faca. Cel ce citeste sa arate iubire si bunavointa fata de cel ce se roaga, cugetand intru sine ca si pentru el se roaga; iar cel ce se roaga sa gandeasca despre cel care lucreaza, ca fapta lui spre folosul tuturor se face".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu