Pomelnicul - cum trebuie scris si care e rostul sau

   Se întâmplă ca un creştin să aducă la biserică un pomelnic şi să considere că a făcut tot ceea ce trebuia: va fi pomenit la biserică şi cu aceasta şi-a încheiat datoria sa, el nu mai are nimic de făcut.

   Realitatea este cu totul alta, este nevoie şi de rugăciunea personală. Şi aici ar trebui să existe un pomelnic. Indiferent ca este scris sau nu, acesta trebuie să cuprindă cât mai multe nume: de la cei apropiaţi din familie - soţ, soţie, copii, părinţi, bunici, naşi, prieteni - până la nefericiţii acestei lumi. Părintele Sofronie Saharov ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, rugaţi-vă pentru toţi şi pentru fiecare. Şi adăugaţi: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunile lui, miluieşte-mă şi pe mine“. Astfel, puţin câte puţin, conştiinţa voastră se va lărgi“.

   În pomelnicul ce trebuie dus la biserică se trec numai numele de botez ale celor pe care dorim să-i pomenim (Ioan, Ana, Elena). Nu trebuie să treceți numele prescurtate sau poreclele. 

  În cazul clericilor, numele este însoţit de denumirea treptei preoţeşti (de exemplu: „preotul Ioan“ sau „ieromonahul Varsanufie“, „diaconul Grigore“), la fel pentru monahi sau monahii (de exemplu: „monahia Olimpiada“). Cei vii vor fi grupaţi împreună, la fel cei adormiţi, menţionându-se deasupra fiecărui grup: vii sau adormiţi.

   Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii.

     Slujbe la care sunt pomeniți cei vii   și slujbe la care sunt pomeniți cei adormiți  !

  La Sfânta Liturghie sunt pomeniți atât viii, cât şi cei adormiţi - şi este bine ca orice creştin care aduce jertfă la altar să aibă pomelnic şi pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru că sunt situaţii în care sunt aduse pomelnice fie numai pentru cei vii, fie numai pentru cei morţi. Pentru Taina Sfântului Maslu se aduc numai pomelnice pentru cei vii. La fel şi pentru slujba Acatistului. Pomelnice numai cu numele celor adormiţi se aduc pentru slujba Parastasului.

  Este bine să trecem în pomelnic necazurile, dorinţele noastre pentru care ne rugăm?

  Cea mai mare parte a pomelnicelor care ajung la altar conţin şi însemnări legate de persoanele trecute acolo: în privinţa stării sau a dorinţelor acestora (bolnavi, necăsătoriţi, stăpâniţi de patima beţiei etc.) sau chiar adevărate istorisiri, încât o pagină întreagă cuprinde numai două nume, iar restul e povestire. Cred că cel mai bine este să fie scris numai numele de botez, eventual, cu însemnarea celor care sunt bolnavi sau într-o situaţie specială („Ioan bolnav“). E drept că uneori şi detaliile care însoţesc numele celor din pomelnic pot fi de folos, pentru că îi sunt de ajutor preotului pentru a realiza o raportare mai personală faţă de cei pomeniţi. Totuşi, ţinând cont că, de multe ori, astfel de amănunte nu sunt potrivite cu vieţuirea creştină (de pildă, se cere pedepsirea duşmanilor, ale căror nume sunt enumerate) sau sunt exagerate, cum spuneam, numele de botez este suficient. Dumnezeu ştie mai bine decât omul însuşi ce anume îi este acestuia de folos.

  Nu pot fi trecuţi în pomelnic, la Sfânta Liturghie, cei de altă credinţă.

   Cei de altă credinţă pot fi trecuţi în pomelnic? Ei se pomenesc la vreo rugăciune a Bisericii?

   Un bun creştin, un creştin autentic nu poate să nu se roage pentru întreaga lume, îmbrăţişându-i pe toţi în dragostea sa. Spre aceasta trebuie tins. Aşadar, nu numai pentru cei de altă credinţă se poate ruga, ci şi pentru toţi cei care, de obicei, sunt stigmatizaţi de societate pentru păcatele lor mari şi evidente. O poate face în rugăciunea sa, dar o poate face şi la slujba Sfântului Maslu, de pildă, a Acatistului, a Paraclisului, nădăjduind că mila lui Dumnezeu, atingându-le şi acestora sufletul, îi va mişca spre înnoirea vieţii.

 Dar cei cuprinşi de diferite patimi (beţivi, fumători etc.) sau cei necununaţi? Dar sinucigaşii?

  Da, există o slujbă a Bisericii unde se impune o exigenţă aparte în privinţa celor care sunt pomeniţi: este vorba de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.    Întrucât în cadrul Sfintei Liturghii sunt chemaţi la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos numai cei care mărturisesc aceeaşi credinţă şi sunt într-o stare duhovnicească corespunzătoare (într-o stare de pocăinţă), nu pot fi trecuţi în pomelnic cei de altă credinţă (heterodocşi sau adepţi ai altor religii), vrăjitorii, descântătorii sau cei care sunt cunoscuţi ca trăind, persistând în păcate grave (ucidere, adulter etc.).

  I n cazul celor adormiţi, nu pot fi trecuţi în pomelnic cei care s-au sinucis pentru că, omorându-se, au refuzat darul vieţii primit de la Dumnezeu şi L-au refuzat pe Dumnezeu. 

   Sfântul Nicodim Aghioritul numeşte sinuciderea treapta a douăsprezecea şi ultimă a păcatului. Nu pot fi trecuţi în pomelnic nici copiii morţi nebotezaţi sau pruncii avortaţi. 

  Sfântul Simeon al Tesalonicului spune şi de ce nu pot fi pomeniţi cei pe care i-am enumerat mai sus sau cei asemenea lor. 

   La Sfânta Proscomidie, când sunt pomeniţi cei vii şi cei adormiţi, preotul scoate câte o părticică (miridă) pentru fiecare şi o aşază pe Sfântul Disc, acolo unde sunt aşezate: Sfântul Agneţ, care se va preface în Sfântul Trup al lui Hristos, miridele pentru Maica Domnului şi cele pentru sfinţi. Când, după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, părticelele sunt puse în Sfântul Potir, acestea se unesc cu Sfângele Lui.

    Dacă persoana pomenită este în stare potrivită împărtăşirii (viaţă curată, stare de pocăinţă), primeşte în chip nevăzut împărtăşirea Duhului (în momentul în care pune miridele pentru vii şi adormiţi în Sfântul Potir, preotul rosteşte: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi“); dacă are o viaţă păcătoasă şi nu se depărtează de păcat (dacă nu are stare de pocăinţă), atunci jertfa adusă îi va fi spre osândă. Aşadar, este nevoie de atenţie atât din partea celui care face şi aduce pomelnicul, cât şi din partea preotului.
 
Read more: http://ortodoxia.rol.ro/pomelnicul-cum-trebuie-scris-si-care-e-rostul-sau-968832.html#ixzz49IPqfDZM

 
    De când a apărut creştinismul şi până astăzi există multe familii în care doar o parte din membri ei cred în Hristos şi merg la Biserică, iar ceilalţi din necredinţă sau din diferite alte motive rămân acasă. Eu, oricât de mult l-aş iubi pe Dumnezeu, oricât de aproape aş fi de El, oricât de sfânta mi-ar fi viaţa, nu vrea să păşesc în rai fără cei dragi sufletului meu: fără soţia mea, fără copilaşii noştri dragi, fără mama, fără tata, fără finii noştrii, fără naşii noştri, fără prietenii, fără părintele duhovnic, fără mulţi alţii. Nu vreau să mă bucur fără ei, vreau ca toţi să fim împreună unii cu alţii şi alături de Dumnezeu.

Din acest motiv când o văd pe mama că nu merge la biserică în duminici şi sărbători mă întristez, dar în parte mă conselez că-i trec numele pe pomelnic şi preotul în sfântul altar o va pomeni, şi se va ruga lui Dumnezeu pentru ea. Prin pomelnic îi purtăm pe cei dragi în faţa lui Dumnezeu, aşa bărbaţii din Evanghelie îşi purtau prietenul foarte bolnav pe pat în faţa lui Hristos pentru a-l vindeca.

„Şi văzând credinţa lor, El le-a zis: Omule, iertate îţi sunt păcatele tale.”

Asta se întâmplă şi la sfânta liturghie, văzând Domnul credinţa noastră şi iubirea pe care o arătăm celor de pe pomelnic, El le iartă păcatele arătându-le milă şi compasiune, şi le oferă ajutor. Prin pomelnicul pe care-l aducem întregim familia Bisericii prezentă la liturghie doar parţial.

Totuşi dacă ascultaţi cu atenţie rugăciunile preotului din timpul liturghiei veţi observă că el pomeneşte în mod general, toţi oamenii de pe pământ, şi pe cei botezaţi şi pe cei din afara Bisericii, şi pe cei adormiţi şi pe cei care trăiesc. Bun, atunci care mai e scopul să-i pomenesc şi eu, dacă părintele se roagă pentru toţi deodată, şi niciunul nu va rămâne nepomenit?

Când m-am apropiat de Dumnezeu, vroiam să scriu cât mai mulţi oameni pe pomelnic şi mereu îmi dădeam seama că să las deoparte pe cineva, pentru că nu vor încăpea toţi. Astfel am început să-i scriu doar pe cei mai apropiaţi în limita spaţiului de scris. Chiar şi aşa lăsam pe dinafară pe unii prieteni, pentru că spaţiul era ocupat în mare parte de familie,

Scopul scrierii pomelnicului este în primul rând unul educativ pentru noi creştinii. Acea foaie mică de hârtie îţi arată că nu eşti singur pe drumul mântuirii, că eşti dator să le dai o mână de ajutor, că ar trebuie şi tu seara să faci acelaşi lucru care-l face preotul: să stai în faţa lui Hristos şi al Maicii Domnului şi să le ceri ajutorul pentru familia şi prietenii tăi.

O altă problemă pe care am întâlnit-o a fost când mi-am dat seama că scriu pe foaie persoane care sunt pomenite şi de alţii pe pomelnicele lor. Lista numelor comune era destul de mare şi era foarte ciudat să nu-i pomenesc pe părinţii soţiei, care ştiu că-i pomeneşte şi sora ei. Dar Dumnezeu mi-a arătat altceva: că scriind pe pomelnic pe cei dragi, chiar dacă sunt pomeniţi şi de mulţi alţii, astă mă apropie de ei.

În 9 ani de mers la biserică am văzut cât de mult ajutor dă Dumnezeu persoanelor pomenite la biserică, chiar dacă ele nu sunt prezente şi ce apropiat sufleteşte mă simt de cei pe care-i pomenesc. Mare taină! Extraordinar lucru.

Nu uitaţi niciodată când participaţi la sfânta liturghiei să daţi un pomelnic cu cei vii şi unul cu cei adormiţi, chiar dacă n-aţi venit de la începutul slujbei, chiar dacă aţi ajuns la sfârşit. Cei care nu merg la Biserică au nevoie de ajutorul nostru.

Nu vă leneviţi! Eu am facut-o de multe ori şi mi-a părut rău. Mă gândeam că oricum îi pomenesc la rugăciune seara, că oricum îi pomeneşte pe toţi preotul, că n-am chef să scriu, că e frig afară, şi alte motive...

Un alt lucru foarte important este pomenirea celor adormiţi, care înfăţişează credinţa noastră în Invierea Domnului Hristos, în a doua venirea a Lui, şi în judecata finală. Îi pomenim pe cei trecuţi la Domnul ca să li se ierte lor păcatele, bine ştiind că rugăciunile Bisericii (oamenii, episcopi, preoţi şi diaconi) pot scoate sufletele din iad.

  Iată cum se face La Liturghie, pe o foae de hartie , in stanga, se scriu numele celor apropiati, iar in dreapta, a celo adormiti; se scriu doar numele persoanelor nu si problemele cu care se confruntă, bine ştiind că Dumnezeu cunoaşte viaţa şi suferinţele tuturor, şi-i va ajuta aşa cum trebuie. Pomelnicele poartă doar gândurile cele bune către Domnul, orice rugăciune care-i cere lui Dumnezeu răul celorlalţi nu va fi luată în considerare de El, ba dimpotrivă poate să atragă şi o pedeapsă.

  Ordinea în care se trec persoanele pe pomelnic este următoare:

1. Părintele care m-a botezat
2. Părintele care m-a cununat (dacă e cazul)
3. Părintele duhovnic
4. Naşii de botez
5. Naşii de cununie (dacă e cazul)
6. Părinţii şi fraţii mei
7. Părinţii soţului (soţiei) şi fraţii
8. Eu, soţul (şoţia) şi copiii
9. Finii de cununie
10. Finii de botez
11. Bunici, unchi, mătuşe, verişori, etc.
12. Prieteni, vecinii, cunostintele, profesorii.etc. 

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/sfanta-liturghie/17690-pomelnicu

Viata Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina

  Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.



La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.









Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.


În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.






După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.






Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae.






După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.




În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.




Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.




Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.




Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.
Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat.




Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă.

La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire


si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.



Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.



sursa http://sfantulnectarie.ro

Moastele Sfantului Ierarh Nectarie, aflate la Manastirea Radu Voda, Bucuresti







Sfantul Nectarie, cu ale sfinte rugaciuni a tamaduit si a vindecat miraculos numerosi bolnavi, chiar cu boli incurabile, fara leac si speranta.


In Romania, Sfantul Nectarie este cunoscut ca mare facator de minuni.

Puterea Sfintei Cruci 

   Mare este puterea crucii Tale, Doamne, cå s’a înfipt in loc şi lucreazå în lume. Ea face din pescari Apostoli şi din pågâni mucenici, ca så se roage pentru sufletele noastre.

Iubiţi credincioşi,

Când Mântuitorul a decis så Se jertfeascå pentru mântuirea lumii, El a ales ca instrument de torturå şi de moarte pentru Sine, cel mai infam mijloc de pedeapså pe care îl avea lume vremii în care a tråit: crucea. In concepţia popoarelor asiatice şi, prin împrumut, chiar şi imperiul roman, crucea era mijlocul de moarte chinuitoare pentru marii tâlhari, pentru ucigaşi, iar dupå începerea råspândirii creştinismului în lume, ea a fost folositå în largå måsurå de cåtre împåraţii romani pentru uciderea creştinilor. Unii creştini, în special pe vremea persecuţiei lui Nero, erau crucificaţi, unşi cu smoalå şi li se dådea foc pentru a arde de vii, ca nişte torţe pentru mårturisirea lui Dumnezeu şi a lui Iisus ca Mântuitor al lumii de cåtre cei care îl predicau şi acceptau så moarå pentru El. Astfel, crucea îşi schimbå semnificaţia infamantå, începând cu råstignirea lui Iisus şi devine instrument de venerare şi de acces la mântuire; pentru cå nimeni nu mai poate vorbi acum de cruce şi de moartea pe cruce, fåra a se gândi, mai departe, la Invierea lui Iisus dupå moartea pe cruce şi, implicit, la învierea noastrå a tuturor, “cei care au fåcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au fåcut cele rele, spre învierea osândei.” (In. 5: 29) De ce a ales Iisus crucea pentru a muri pe ea? De ce a vrut El så facå din acest obiect infamant instrumentul de salvare a lumii? Mai întâi cå, pentru Dumnezeu nu existå nimic infamant pe acest påmânt, pentru cå El a fåcut totul bine. Numai påcatele noastre stricå binele fåcut de Dumnezeu; în al doilea rând stå faptul cå, în sistemul de creaţie pe care Dumnezeu l-a ales, crucea este elementul de bazå, atât în planul real, cât şi în cel intelectual. Toatå creaţia în aceastå lume este bazatå pe organizarea materiei în formå de cruce. Sistemul de atracţie şi respingere, care este tot o formå de energie în cruce, solicitå materia în aşa fel, încât ea nu se poate organiza pe plan orizontal şi pe plan vertical fårå a-şi lua ca principiu de aşezare crucea. Nu existå un singur obiect sau fiinţå veritcale, sau cât de cât un relief, care så nu-şi aibå crucea ca axå de organizare. Un copac creşte pe verticalå, dar şi pe orizontalå; o fiinţå mobilå, de asemenea. Mai mult, toate fiinţele şi vegetalele au o simetrie bilateralå, adicå braţul lung al crucii trece prin mijlocul fiinţelor creându-le aceastå simetrie. In reprezentårile grafice, tot crucea, braţele ei orizontale şi verticale categorisesc valorile negative (în stânga braţului vertical şi sub braţul orizontal), stabilindu-se astfel o ierarhizare a valorilor în plan intelectual cu care lucråm ca şi cum ele ar fi materiale. Orice obiect creat de om şi care se mişcå pe påmânt, pe apå sau în aer, are ca principiu fundamental în structura lui crucea. De aceea a ales Dumnezeu acest simbol pentru a ne duce pe calea mântuirii, pentru cå ea, crucea, este elementul fundamental pentru planul material şi intelectual. Prin moartea pe cruce a lui Iisus, crucea capåtå cea mai înaltå semnificaţie, aceea de a fi condiţia mânturii noastre.

“Oricine voieşte så vinå dupå Mine så se lepede de sine, så-şi ia crucea şi så-mi urmeze Mie”. (Mc. 8: 34) Crucea este atât de importantå, nu numai pentru cå Mântuitorul a murit pe ea şi martirii care au urmat dupå El şi au murit pentru El, dar este locul sfinţit de sângele Lui Hristos şi pe ea s’a întemeiat sfânta Bisericå, în mod mistic. Dacå Biserica våzutå a fost înfiinţatå la 10 de zile dupå Inålţarea Mântuitorului la cer când, în urma Pogorîrii Sf. Duh, prin predica Sf. Petru, s’au botezat ca la trei mii de suflete, acolo pe Golgota Si pe cruce s’a realizat pe plan mistic sacrificiul pe care Iisus l-a anunţat ucenicilor Såi la Cina cea de Tainå când a numit pâinea trupul Såu şi vinul sângele Såu: “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând uceniclor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Si luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, cå acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varså spre iertarea påcatelor.” (Mt. 26: 26-28)
 Acolo s’a instituit sfânta Euharistie, prin rugåciunea pronunţatå de Iisus atunci când a binecuvântat pâinea şi vinul, dar temelia misticå a Bisericii s’a pus pe Golgota, pe sângele vårsat pe cruce.
 De aceea, bisericile noastre de zid au formå de cruce (sau de corabie) de aceea, la mormântul creştinilor adevaraţi, la capul lor, stå de veghe, pânå la Judecata din Urmå, Crucea, fie de piatrå, fie de lemn, fie crucea spiritualå pe care şi-o ia orice creştin, când acceptå pe Hristos. Nimeni nu-L poate accepta pe Hristos fårå a-şi asuma şi crucea Lui. Nu este uşor så-ţi asumi aceastå cruce. Ea este pentru mulţi dintre oameni, care se supun înţelepciunii lumii acesteia, nebunie. Sfântul Pavel spune în Epistola Intâi cåtre Corinteni, 1: 18-19: “Cåci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Cåci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învåţaţi o voi nimici.” De fapt, în aceasta constå a-ţi lua crucea şi a urma lui Hristos: så spui lumii: nu må amågi, lume. Ies din tine şi urmez lui Hristos. Stiu cå înţelepciunea ta este falså şi cå ştiinţa ta este nebunie înaintea Domnului meu. 
 Si, mai ales, så fii consecvent în hotårîrea ta şi oricât ar încerca lumea så te prindå în plasa ei, cu promisiuni şi împliniri materiale şi sociale, cu cântecul ei de sirenå amågitoare, nu te lasa prins. Mergi pe calea ta de om al credinţei, få bine tuturor, spune adevårul cuvântului lui Dumnezeu, iubeşte dupå modelul lui Hristos şi atunci, cu adevårat, vei urma Lui Hristos şi jugul tåu va fi dulce, iar sarcian ta uşoarå. (cf. Mt. 11: 30) Existå o întreagå teologie a crucii, în care teologii se întrec så explice ce înseamnå crucea în viaţa lumii. Dar nici un cuvânt al lor nu este mai percutant decât cuvântul Sfântului Apostol Pavel pe care l-am citat mai sus.
 Cea mai simplå teologie a crucii este Omul-Hristos råstignit pe ea, cu braţele întinse, într’un suprem gest de iubire şi de iertare adresat omenrii de atunci şi de oricând, care mereu Îl rastigneşte pe Fiul lui Dumnezeu. In Catedrala Naţionalå din Washington DC, în una din capelele de la parter, care are o catapeteasmå veche, o vedem pa Sfânta Fecioar cu Pruncul în braţe, privind amândoi spre credincioşi. Pruncul Iisus ţine micile lui braţe întinse în formå de cruce, prefigurând råstignirea. 
Oricine se råstigneşte pentru Hristos în inima sa, în iubire şi durere, acela a luat pe umerii såi crucea şi-I urmeazå Lui.

Crucea pe care a fost råstignit Iisus a avut o istorie tulburatå. Dupå moartea Sa şi dupå pogorîrea de pe cruce, a urmat Invierea Lui, înålţare la cer şi trimiterea Sfântului Duh, care i-a împins pe Apostoli la propoveduirea în toatå lumea.
 Evreii au îngropat crucile pe care Iisus şi cei doi tâlhari fuseserå råstigniţi, crezând cå Galileanul acela råstignit va fi uitat. Cele trei cruci au zåcut în påmântul Golgotei, peste care s’au aruncat gunoaiele oraşului Ierusalim, vreme de circa trei sute de ani. Intre timp, soarta creştinilor se schimbase: Lumea imperiului roman începuse så recunoascå în Galilean pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia pe care Iudeii Îl råstigniserå. Creştinismul cucerise lumea; Constantin cel Mare acordase noii religii aceleaşi drepturi ca si religiei pågân care începea så moarå. Sfânta Elena, mama împåratului, a primit dreptul de la fiul ei så meargå la Ierusalim şi så înceapå såpåturile pentru a descoperi pe Golgota cruce lui Iisus. Intr’adevår, cele trei cruci au fost descoperite într’o fostå cisternå de apå, unde aproape se petrificaserå, dar dificultatea era så afle care era crucea adevåratå.
 Plåcuţa de lemn pe care era scris Iisus Nazarineanul Impåratul Iudeilor zåcea amestecatå printre gunoaiele care acoperiserå groapa. Impåråteasa s’a rugat înpreunå cu creştinii din Ierusalim şi Dumnezeu s’a îndurat de rugåciunea lor: El le-a pus în inimå gândul så punå pe rând crucile peste un mort pe care îl duceau så-l îngroape. Când au pus crucea lui Iisus peste mort, acesta a înviat, a rostit câteva cuvinte şi a adormit din nou. Vestea descoperirii Sfintei Cruci a umplut lumea de bucurie. Mii şi mii de pelerini au început så vinå şi så venereze Sfânta Cruce. Ea a fost luatå de Perşi, în urma unui råzboi cu Bizanţul, dar a fost råscumpåratå cu preţ mare. Inainte de cåderea Bizanţului sub asaltul Turcilor, Patriarhul împreunå cu împåratul au hotårît så desfacå sfânta cruce în bucåţi şi s’o trimitå pe ascuns, marilor biserici din din Europa, spre a o salva. 
Astfel Sf. Cruce a fost fåcutå bucåţele şi trimiså marilor Ierarhi care, la rândul lor, au împårţit-o altor ierarhi în subordine.
 Crucea mai tråieşte şi aståzi sub forma de mici bucåţele råspândite în toatå lumea. Dar sfânta cruce tråieşte întreagå în inimile noastrå, ale adevåraţilor creştin, care o veneråm prin rugåciunile noastre, prin facerea semnului crucii când ne închinåm, prin acatistele dedicate ei şi prin actele solemne de venerare din Joia Mare a råstignirii lui Iisus când o scoatem în mijlocul bisericii şi de 14 Septembrie, când pråznuim Inålţarea Sfintei Cruci, patroana Bisericii noastre, când crucea este puså pe un taler pe flori şi scoaså de preot în mijlocul Bisericii. 
Aici preotul rosteşte nişte ectenii speciale iar strana rosteşte “Doamne, miluieşte” în patru serii de câte o sutå, în timp ce preotul se apleacå pânå la påmânt în timpul rostirii fiecårei sute de “Doamne, miluieşte”, dupå care crucea este puså pe analog şi toţi creştinii vin så facå metanii şi s’o sårute spre venerare, în timp ce obştea cântå: “Crucii Tale ne închinåm, Ståpâne şi sfântå Invierea Ta o låudåm şi o mårim.” Amin.

Parintele  Gheoghe  Calciu 
sursa http://www.crestinortodox.ro