Parfumul harului Duhului Sfânt

  Viaţa în pustie – Sf. Serafim de Sarov

 Omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt

În urma acestor necontenite îndeletniciri duhovniceşti, a citirii Sfintelor Scripturi şi a istovitoarelor lui nevoinţe şi osteneli, fericitul Părinte a ajuns la omorârea aproape cu desăvârşire a tuturor patimilor trupeşti şi sufleteşti, şi la o aşa luminare a minţii şi bunătate a inimii, încât chiar şi păsărilor cerului şi fiarelor sălbatice din pădure li se făcea cinstit, toate cucerindu-se şi îmblânzindu-se în faţa desăvârşitei lui nerăutăţi, ca oarecând în faţa strămoşului nostru Adam, pe când petrecea încă fără de vină în raiul desfătării. Şi acest lucru nu ne va părea nici curios şi nici lipsit de vrednicia crezării, dacă ţinem seama de faptul că omul, odată unit cu Dumnezeu prin viaţa trăită în Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa întregii făpturi, prin legătura iubirii a toate câte sunt. Căci pentru ochiul iubitor, schimbat duhovniceşte, lumea întreagă se schimbă la faţă, şi-i dă putinţă să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. “Cartea mea este întreaga făptură – spunea Sfântul Antonie cel Mare – şi stă deschisă înaintea ochilor mei, ori de câte ori vreau să citesc în ea cuvântul lui Dumnezeu”.

Pentru un astfel de ochi, totul este pătruns de prezenţa lui Dumnezeu în strălucirea întrupării şi învierii Sale. El se uită la lume cu alţi ochi, cu aceia ai sufletului şi priveşte în sine însuşi tainele dumnezeieşti. Atunci făptura este înnobilată în faţa privirii sale iluminate prin oglindirea lui Dumnezeu. De aici porneşte dragostea Sfinţilor pentru lumea animalelor şi tot aici îşi are obârşia puterea lor de îmblânzire şi stăpânire asupra tuturor fiarelor sălbatice. Căci totul se supune în faţa celui ce a dobândit nepătimirea, aşa cum se supuneau toate vieţuitoarele lui Adam înainte de căderea în păcat. Orice făptură, cuvântătoare sau necuvântătoare, respectă pe omul curat şi smerit, spunea Sfântul Isaac Sirul. Dacă el se apropie de fiarele sălbatice, îndată ce ele îşi întorc privirea către el, sălbăticia lor se îmblânzeşte şi ele se apropie de stăpânul lor, îşi pleacă cerbicea înaintea lui, îi ling mâinile şi picioarele, căci de la el se răspândeşte un miros cunoscut lor; este mirosul acelui duhovnicesc parfum, care se răspândea din fiinţa lui Adam până a nu păcătui, pe când punea nume făpturilor în Paradis, acestea fiind adunate în jurul lui ca nişte copii.

Această dumnezeiască mireasmă ne-a fost răpită odată cu săvârşirea păcatului, dar Hristos a reînnoit-o înlăuntrul nostru şi ne-a dăruit-o iarăşi, ungând neamul omenesc din nou cu acest parfum haric, prin aceea că ne-a dăruit iarăşi Duh din Duhul Său.

Părintele Serafim, prin toate nevoinţele arătate până aici, ca şi întreaga sa viaţă trăită numai în Dumnezeu, îşi redobândise acest parfum al harului Duhului Sfânt, care-i dădea posibilitatea să restabilească acea minunată armonie din paradis, care existase între om şi restul făpturii.

Adeseori venea la el un urs voinic, pe care Preacuviosul Serafim îl hrănea cu pâine din mână; la porunca lui ursul se ducea în pădure şi venea iarăşi după aceea şi el îl hrănea din nou, dând uneori şi vizitatorilor ce veneau la dânsul să dea hrană fiarei şi aceia săvârşeau porunca fără teamă.

În analele Mănăstirii Diveevsk se păstrează următoarea istorisire a călugăriţei Matroana Pleşceeva: “Intrând ca soră în Mănăstirea Diveevsk am făcut între altele, cu binecuvântarea Părintelui Serafim, şi ascultarea de bucătăreasă de obşte. Într-un timp însă, atât din cauza slăbirii sănătăţii, dar mai ales din cauza unei vrăjmaşe ispitiri diavoleşti, am ajuns la o aşa de mare tulburare şi mâhnire sufletească, încât m-am hotărât să plec definitiv din mănăstire, pe ascuns, fără binecuvântare, atât de grea şi nesuferită îmi devenise această ascultare. Fără îndoială că Părintele Serafim a cunoscut cu duhul ispitirea mea, lucru pe care l-am înţeles din aceea că tocmai în toiul frământărilor mele sufleteşti celor mai grele, a trimis pe cineva să mă cheme la el. Voind să-i îndeplinesc porunca, m-am dus la el a treia zi, de Sfântul Petru şi Pavel, după ce am dat surorilor masa. Pe drum, am plâns tot timpul.
Ajungând la uşa chiliei lui din Mănăstirea Sarovului, am făcut obişnuita rugăciune şi el, zicând <<Amin>>, m-a întâmpinat ca un adevărat părinte iubitor de fii şi luându-mă de amândouă mâinile, m-a dus în chilie. Apoi a spus: <<Iată, bucuria mea, te-am chemat mai dinainte şi te-am aşteptat azi toată ziua>>. Eu am spus: <<Părinte, tu ştii ce ascultare am eu; mai repede nu am putut să vin. Îndată ce am dat surorilor masa, am plecat şi tot drumul am plâns>>. Atunci părintele Serafim mi-a şters lacrimile cu batista lui, zicând: <<Maică, lacrimile tale nu s-au vărsat în zadar pe pământ>>.
Şi apoi ducându-mă la icoana Tânguirii Maicii Domnului, mi-a spus: <<Sărut-o maică! Împărăteasa cerului te va mângâia>>. Eu am sărutat icoana şi am simţit deodată o aşa mare bucurie în suflet, că m-am înviorat cu desăvârşire. După aceea, Părintele Serafim a spus: <<Aşa, maică; acum du-te la arhondaric, iar mâine să vii la chilia mea din pădure>>. Eu însă i-am răspuns: <<Părinte, mă tem să merg singură prin pădure tocmai până acolo!>>. Dar el mi-a răspuns: <<Tu, maică, vino până acolo la chilie, zicând mereu cu glas tare: ,,Doamne miluieşte”>>. <<Dar să nu vii dis-de-dimineaţă – a continuat el, ci după ce te vei scula, să faci mai întâi cincizeci de închinăciuni şi după aceea să vii>>.
Iar eu am făcut întocmai cum m-a învăţat Părintele Serafim. După ce m-am sculat, am făcut cincizeci de închinăciuni şi am pornit la drum cu <<Doamne miluieşte>> în gură şi, într-adevăr, nu am simţit nicio frică, ci dimpotrivă o mare bucurie sufletească cu rugăciunile Părintelui Serafim.
Ajungând la sihăstria lui, l-am văzut deodată şezând în preajma chiliei, pe un trunchi de copac, şi lângă el o namilă fioroasă de urs. Am încremenit de frică şi am strigat cu toată puterea: << Of, p[rinte, mor!>> Şi am căzut la pământ. Auzind vocea mea, Părintele Serafim a lovit uşor ursul pe spate şi i-a făcut semn cu mâna. Atunci fiara, întocmai ca o fiinţă înţelegătoare, îndată a plecat în desişul pădurii în direcţia unde i-a făcut Părintele semn cu mâna. Iar eu, văzând toate acestea, tremuram de frică, şi chiar atunci când părintele s-a apropiat de mine, zicând: <<Nu te teme şi nu te speria!>>, eu continuam să strig: <<Of, mor!>> La aceste cuvinte, Părintele Serafim mi-a răspuns: <<Nu, maică, aceasta nu înseamnă moarte. Moartea este încă departe de tine. Asta înseamnă bucurie>>. După aceasta m-a dus la trunchiul unde şezuse mai înainte, m-a aşezat pe el şi a şezut şi dânsul rugându-se. Dar n-am apucat noi bine să ne aşezăm şi iată că, deodată, acelaşi urs iese din pădure şi, apropiindu-se de părintele Serafim, se tolăneşte la picioarele lui.
Eu însă, văzându-mă în vecinătatea unei fiare aşa de îngrozitoare, la început m-a cuprins o neînchipuită groază, dar mai pe urmă văzând că Părintele Serafim se poartă cu el fără nicio frică, întocmai ca şi un mieluşel, şi chiar îl hrăneşte cu pâine din mână, am început să mî înviorez. În acel moment faţa marelui Părinte mi s-a arătat deosebit de minunată. Era veselă şi minunată ca a unui înger. În sfârşit, după ce m-am liniştit eu de-a binelea, iar părintele a dat ursului aproape toată pâinea pe care o avea în mână, mi-a dat şi mie o bucăţică ce mai rămăsese, poruncindu-mi să o dau fiarei. Dar eu am răspuns:<<Mă tem, părinte, ca nu cumva să-mi apuce şi mâna odată cu pâinea!>>. Dar în mintea mea mă bucuram, socotind că dacă mi-ar muşca mâna, aş scăpa de bucătărie. Părintele Serafim însă a zâmbit şi a zis: <<Tu maică, ai credinţă că nu-ţi va apuca mâna!>> Atunci am luat pâinea şi bucăţică cu bucăţică am dat-o ursului toată cu aşa bucurie şi mângâiere că dacă aş mai fi avut i-aş mai fi dat, deoarece fiara s-a arătat blândă şi faţă de mine păcătoasa, cu rugăciunile Părintelui Serafim.
Părintele mi-a spus:<<Maică, îţi aduci aminte că Precuviosului Părinte Gherasim de la Iordan îi slujea un leu, iar sărmanului Serafim îi slujeşte un urs! Iată, şi fiarele slujesc nouă, iar tu maică te mâhneşti! Dar de ce să ne mâhnim? La voi la Diveevsk va veni o aşa de mare bucurie, că şi însăşi familia împărătească are să vă viziteze şi pe tine o să te întrebe de sărmanul Serafim. Iar tu maică să nu te temi şi să spui cum noi doi am dat de mâncare ursului. Iată, dacă aş fi acut la mine un foarfece, l-aş fi tuns spre încredinţare. Aşă că te rog pentru Domnul, maică, să nu te mâhneşti niciodată pentru niciun motiv, ci să urmezi întotdeauna pilda smereniei preacuviosei Isidora>>.
Atunci eu am zis în simplitatea inimii mele:<<Părinte, dacă surorile din Diveevsk ar vedea acest urs ar muri de frică>>. Iar el mi-a răspuns: <<Nu, maică, surorile nu-l vor vedea niciodată!>> <<Dar dacă-l va omorî cineva?>> am întrebat eu, <<mi-e milă de el>>. Stareţul însă mi-a răspuns: <<Nu, niciodată nu va fi omorât, căci afară de tine nu-l va vedea nimeni>>. Apoi am început a mă gândi în sinea mea cum să spun surorilor despre cele ce am văzut. Dar Părintele Serafim, cunoscând gândurile mele, a răspuns: <<Nu, maică, mai înainte de a trece 11 ani de la moartea mea, să nu spui nimănui despre aceasta. Abia după aceea îţi va descoperi Dumnezeu cui să spui>>”.
După ce au trecut 11 ani de la moartea lui, această maică văzând odată pe pictorul Eftimie Vasilievici pictând chipul Părintelui Serafim i-a zis: ,,Ar fi bine să-l pictezi pe Părintele Serafim cu un urs lângă el”. Şi întrebând pictorul pe călugăriţă pentru care motiv, ea i-a explicat totul. Şi abia după aceea şi-a dat seama că de la moartea marelui Părinte duhovnicesc Serafim trecuseră exact 11 ani.
Aşa petrecea Părintele Serafim şi aşa erau darurile duhovniceşti cu care Dumnezeu începuse să împodobească sufletul lui curat. Dar pentru desăvârşire nu sunt hotare şi cel silitor în trăirea vieţii duhovniceşti pătrunde cu privirea lui vulturească până la cele din urmă înălţimi ale petrecerii după Dumnezeu, care se pierd în lumina îndumnezeitoare a strălucirii de pe Tabor. Pe acestea dorindu-le ca cerbul izvoarele apelor, nu se va lăsa copleşit de osteneli până nu şi le va dobândi. Aşa a făcut şi Părintele Serafim şi a început să se exerciteze cu alte nevoinţe duhovniceşti, întru nimic îndoindu-se.


– Extras din Arhim. Dosoftei Morariu, “Sfântul Serafim de Sarov”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.122-128 –

sursa  https://ajore.wordpress.com

PILDE  CRESTIN ORTODOXE

                 

          Comori adunate 

  Într-un oraş, trăia odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva decât să strângă şi să strângă tot mai multă avere. Niciodată nu i-a fost milă de cineva sărman. Nu dădea ceva de pomană, nici în ruptul capului. O singură dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a aruncat unui cerşetor doi bănuţi. În rest, toată viaţa lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el răspundea mereu:

- Părinte, în lumea asta totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate să nu ajung în rai!
Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul, el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că murise şi ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfântul Petru l-a întrebat:
- Bine, omule, ce-i cu tine aici ?
- Sfinte Petre, aş vrea şi eu să intru în rai.
- Da` crezi tu că poţi ?
- Sfinte Petre, dacă trebuie, eu plătesc. Am comori nenumărate...
- Păi de ce n-ai spus aşa, omule, dacă ai comori strânse nu-i nici o problemă. Ia să vedem câtă avere ai la tine.
N-a mai putut omul de bucurie când a auzit că poate plăti. Doar toată viaţa nu făcuse altceva decât să strângă şi să strângă. A început să se scotocească prin toate buzunarele, dar, să vezi şi să nu crezi, nu mai găsea nici un ban. Văzându-l atât de încurcat, Sfântul Petru i-a spus:
- Mai caută, mai caută, poate vei găsi totuşi ceva!
Şi, într-adevăr, omul a găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi.
- Aoleu, dar de ce n-am decât atât ?! Pe pământ aveam de mii de ori mai mulţi. Aici de ce am ajuns doar cu doi bănuţi ?
- E, omule, i-a răspuns Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer. Cu ele poţi, într-adevăr, să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns ?! În toată viaţa, n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă, în timpul vieţii, ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în Rai, dar aşa...

Tocmai în acea clipă, omul nostru s-a trezit din vis, speriat tot. Din acea zi, nu a mai fost la fel. Din acea zi, a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia săraci ce aveau nevoie de ajutorul său...!

“Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii” 

      Cine este drept înaintea lui Dumnezeu? 

   Demult, un om l-a întrebat pe un bătrân călugăr:
- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu ? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor ?
- Nu, fiule, nici vorbă!
- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu ?
- Nici acesta ?
- Dar atunci, cine este drept ?
- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi în văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi să nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel cu inima curată se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Acela este om drept şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui Dumnezeu.

“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i” - Sfântul Ioan Gură de Aur

                       Puterea jertfei 

  Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...

Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.

“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.

                Risipitor sau zgârcit? 

  Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat. Femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită. Uitându-se la ei, preotul le-a arătat palma deschisă şi i-a întrebat:
- Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună ?
- Nu, părinte!
Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-l aşa, i-a întrebat:
- Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ?
- Nu, bineînţeles, părinte.
- E, atunci mai gândiţi-vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!

“Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!” - Avva Moise

           Prea multă vorbă pentru nimic 

  Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului.
- La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat.
- Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă…
- Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui?
Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă.
O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară:
- Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine?
Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse:
- Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!…

                        Tatăl nostru

  Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei, purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt, între flăcăi era mereu neînţelegere. Multă durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.
Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii aceluiaşi tată, Dumnezeu? Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-L doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unii pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel cum se bucură un tată pentru copiii lui.
Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură).

             O primire meritată

  Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:
- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …
Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpine pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:
- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.
- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.
- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine.
- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?
- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat - ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împărţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.
- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?
- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…
Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul lui; căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

“Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

               Bogaţii şi săracii

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor … Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

“Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (…) Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă” (Sfânta Scriptură)

                 Omul ipocrit 

   După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.
Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

“Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

            Căldura focului 

  În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde țurțurele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căleşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune” (Fericitul Augustin).

            Dragostea Domnului 

   Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
- De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
- Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
- Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
- Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
- Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
- Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
- Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.

“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

                      Dreapta educaţie  

  Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:
- Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
- N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
- Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:
- Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.
Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi domnul profesor – de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum v-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!” (Sfânta Scriptură)

sursa
http://romanidiaspora.blogspot.com/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html

PILDE CRESTIN ORTODOXE

Cerul, pământul şi lumea 

  Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.

Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

“Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite” (Părintele Paisie Olaru).

Cele 4 piersici 

 O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Iisus Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Sfânta Scriptură)

Ecoul vieții

  Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc...!".
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: `Te iubesc, te iubesc!..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea " (Sfântul Ambrozie).

Comorile fiecăruia

  Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el” (Sfânta Scriptură).

Tatăl

 În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă ?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară.
Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii ? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică să se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat - atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

“Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!” - Sfânta Scriptură - una dintre cele zece porunci.

Taina Sfintei Treimi  

 Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu caldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie, însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
___

" Dumnezeu este unul după fire, o singură natură dumnezeiască este prezentă în toate cele trei Persoane dumnezeieşti. Aceasta face ca cele trei Persoane să existe una într-alta (perihoreză) şi la orice lucrare dumnezeiască să participe toate, chiar dacă ea se realizează prin una dintre Ele. Toate se fac de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, adică la binecuvântarea Tatălui, prin lucrarea Fiului, cu pregătirea Duhului Sfânt, prin mai înainte aşezarea Lui în creaţia ce primeşte lucrarea Fiului ".

Grădina sufletului 

 Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important ?
- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ?
- Nu, părinte, trebuie să le ud...
- Dar dacă le uzi şi atât, vor creaşte ele mari şi frumoase ?
- Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni...
- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească ?
- În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
- Acum ai înţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpătarea, omenia... Noi, însă, trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.

Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.

“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora” - Sfântul Ioan Gură de Aur.

Adevărata bogăţie

 Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă, neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston şi să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braţ.
Văzând cât sunt alţii de necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăşte din ea - putere de muncă, bucurie şi voie bună.
Acum îşi dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul său. Există şi unii oameni care, din păcate, sunt orbi şi ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat nefericiţi.

Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Cel rău şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar dacă aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalţi ?
Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine. Până şi un copac obişnuit. Chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

“Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri” - Proverb.

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com/2012/01/479-de-pilde-crestin-ortodoxe.html

Spitalele nu pot tamadui sufletul omului

 În zilele noastre avalanşa bolilor trupeşti se face tot mai simţitã. Milioane de oameni sunt chinuiţi de numeroase maladii, unele fiind necunoscute sau netratabile. Având în vedere aceastã progresie înspãimântãtoare, medicina încearcã sã gãseascã soluţii în vederea stopãrii efectelor negative ale bolilor. Demersurile ştiinţifice nu sunt totdeauna încununate de succes, oricâte cercetãri se fac în domeniu. Cunoaşterea originii, evoluţiei, profilaxiei nu determinã o scãdere considerabilã a numãrului suferinzilor. De ce? Pentru cã oamenii uitã de Dumnezeu, de faptul cã toate vin de la El, cã înainte de orice trebuie cerut ajutorul de la Dumnezeu (“Pentru cã de la El şi prin El şi întru El sunt toate.” Rom,11,36).
Problema bolilor şi a suferinţelor trupeşti, psihice sau sufleteşti nu poate fi dezbãtutã într-un cadru limitat, adoptând soluţii ireversibile. Înţelegerea umanã a lucrurilor (sticto-sensu!) este unilateralã şi iremediabil îngustã atunci când încearcã sã pãtrundã tainele înţelepciunii divine (“O, adâncul bogãţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecãţile Lui şi cât de nepãtrunse cãile Lui! ”, Rom,11,33). Ea nu poate înţelege perspectiva dumnezeiascã, motivaţia pentru care El a îngãduit ca lucrurile sã fie într-un fel şi nu în altul (“Cãci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” Rom,11,34). Totodatã, raţiunea umanã nu poate explica de ce trebuie sã suferim, de ce aşa şi nu altfel, de ce noi şi nu alţii, de ce acum şi nu altã datã. Nu putem oferi certitudinea rãspunsurilor, ci doar probabilitatea lor. Oricât am întreba de ce, oricât am polemiza pe marginea acestor întrebãri, rãspunsul este doar la Dumnezeu. Grãitoare în acest sens este pilda evanghelicã în care se vorbeşte despre vindecarea orbului în zi de sâmbãtã. Ucenicii L-au întrebat pe Hristos: “Învãţãtorule, cine a pãcãtuit: acesta sau pãrinţii lui, de s-a nãscut orb? Iisus a rãspuns: nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinţii lui, ci ca sã se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.” (Ioan, 9,2-3). În concluzie, oricât ar dori omul sã pãtrundã judecata lui Dumnezeu, oricât s-ar crede îndreptãţit sã-I cearã socotealã în privinţa bolii şi a suferinţei, nu va ajunge la nici un rezultat concret. El trebuie sã accepte cele date de Dumnezeu, oricât de grele ar fi. Domnul le rânduieşte pe toate spre mântuirea fiilor lui, iar nu spre chin şi osândã veşnicã. Din contrã, dacã omul preferã sã se rãzvrãteascã, în zadar spune cu buzele “facã-se voia Ta”; dacã în sufletul lui clocoteşte mânia, tulburarea, deznãdejdea, nu va putea înţelege cã Dumnezeu din dragoste pentru el îl “ceartã”, iar nu pentru cã ar fi rãzbunãtor. Dumnezeu este dragoste! În fond, “omule, tu cine eşti care rãspunzi împotriva Lui Dumnezeu? Oare fãptura va zice celui ce a fãcut-o - de ce m-ai fãcut aşa?”(Romani,9,20).
Boala reprezintã o realitate de nedorit. Acest aspect negativ al ei nu trebuie sã ne descurajeze, ci sã ne îndrepte atenţia cãtre aspectul ei pozitiv. Suferinţa pricinuitã de boalã este o tainã, o binecuvântare pe care Dumnezeu ne-o dã pentru a ne face sã vedem slãbiciunea, efemeritatea, micimea, pãcãtoşenia, pentru a ne învãţa sã nu cãutãm la cele trecãtoare, ci la cele veşnice. Totodatã prin boalã avem posibilitatea de a ne apropia mai mult de El (nicicând nu este omul mai apropiat de Dumnezeu decât atunci când suferã!). Rãbdând cu nãdejde, credinţã şi dragoste, ne vom mântui prin aceste încercãri îngãduite de Domnul (“Întru rãbdarea voastrã veţi dobândi sufletele voastre”- Luca, 21, 19; “Cel ce va rãbda pânã la sfârşit, acela se va mântui”- Matei, 24,13). Boala ne face sã fim mai smeriţi, prin ea ne putem izbãvi de pãcate (cf. Sf. Serafim de Sarov), ne curãţim de patimi, avem posibilitatea de a creşte duhovniceşte mai mult decât dacã nu am pãtimi.
Oamenii care suferã din cauza bolilor sau a deficienţelor sunt oameni puternici. Necazurile, bolile, durerile nu i-au doborât, ci le-au oferit o altã perspectivã asupra vieţii, au dobândit calitãţi spirituale pe care cei scutiţi de asemenea suferinţe - nu le pot avea (cf. Arhim Teofil Pãrãian, însuşi Sfinţia Sa fiind lipsit de vedere încã din copilãrie). Un alt Pãrinte contemporan - Cuv. Paisie Aghioritul- recomanda ucenicilor sã rabde totul fãcându-se “fabricã de gânduri bune”. Nu ar fi dat acest sfat dacã nu ar fi suferit el însuşi numeroase boli trupeşti, din care cea mai grea fiind cancerul. În fine, un alt exemplu ar putea fi acela al Pr. Porfirie Bairaktaris care, în ciuda multelor traume trupeşti, ajunsese sã le considere binecuvântãri, bucurii duhovniceşti. Atunci când povestea celorlalţi despre suferinţele sale spunea- “sufeream, dar era atât de frumos!” Pãrintele ajunsese al o asemenea lepãdare de sine, la o jertfã, dragoste, rugãciune atât de profunde, încât se ridica deasupra suferinţei trupeşti, o învingea cu puterea rugãciunii. Iatã cum un om poate simţi uşurare, linişte, bucurie, chiar şi în condiţii de boalã, durere, traumã. Nu este uşor, dar întru Hristos nu poate fi decât biruinţã!
Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecãruia, o îngãduie cât este de folos şi pentru ce este de folos, nu dã nimãnui mai mult decât poate duce. Omul este cel care alege: fie rabdã pânã la sfârşit, fie deznãdãjduieşte şi cade pradã propriilor slãbiciuni sau a celor semãnate de diavol. Celui care rabdã sã i se închidã o uşã (printr-o boalã sau o deficienţã), i se vor deschide mai multe ferestre care dau cãtre orizonturi spirituale aparte, nebãnuite. Cel care rabdã având “duhul umilit şi inima înfrântã” primeşte prinos de binecuvântãri drept rãsplatã, atât în viaţa de aici cât şi în cea de dincolo. În schimb, cel care nu rabdã, va îndura alte încercãri mai mari, se va lipsi de liniştea, bucuria, dragostea pe care le naşte rãbdarea suferinţei cu mulţumire.
Deşi poate pãrea un paradox, Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care suferã trupeşte (şi nu numai!). El suferã nevãzut, neştiut, duce crucea alãturi de cel aflat în necaz, îi dãruieşte mângâiere, putere de a lupta. Suferã şi pentru cei care se fericesc cã sunt sãnãtoşi, dar care-şi irosesc sãnãtatea cu tot felul de vicii sau pentru cei cãrora nu le pasã de semenii lor aflaţi în suferinţã, care rãmân dezgustaţi, indiferenţi faţã de durerea lor. Dar cine sã se mai gândeascã la suferinţa Domnului, pe care nu-L vede… dacã nu-l doare deloc suferinţa celui pe care-l vede - semenul sãu? Dacã nu-l înţelege pe aproapele sãu, cum sã-L înţeleagã pe Dumnezeu?
În concluzie, trebuie sã fim tari în faţa suferinţei, sã ne rugãm ca Dumnezeu sã ne ierte pãcatele, sã ne vindece dacã ne este de folos. Dacã nu El îngãduie sã primim vindecare pentru bolile noastre, înseamnã cã nu ne este de folos sau poate cã nu a sosit încã timpul izbãvirii noastre. Aceste îndemnuri vin din partea unor oameni care au suferit mult, dar care au reuşit sã treacã peste aceste suferinţe cu ajutorul credinţei; sunt sfaturi date de cei care cunosc gustul amar al durerii, dar care au ajuns sã simtã şi dulceaţa ei. Cine are urechi de auzit sã audã şi sã înfãptuiascã dând slavã lui Dumnezeu pentru toate.
(Livia Zezeanu - 2002, Indreptatorul credintei)