Dobandirea Harului Duhului Sfant (Sf.Serafim de Sarov)

,,Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun pacat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia pacatul lumii" (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); si mai apoi: "Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata." (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: "Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale)." Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu.

"Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: "Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele." (Psalmul 118:105), si "De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?"

"De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor. O lumina mare L-a inconjurat "si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada" (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moise si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa."

continuare_ http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sf_serafim_dobandirea_duhului.htm

Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Multi oameni zic adesea: "Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că asa este usor să crezi că nu există nici Dumnezeu si atunci nu există nici un criteriu moral si totul este permis.

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. 

Asadar, într-un fel se luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. 

Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la început calea aspră si greu de străbătut. 

Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare.

 Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. 
Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale.
 Astfel, diavolii, folosind una din însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esentă ei nu ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. 
Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat si sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. 
Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.

A se citi integral textul aici - http://www.sfaturiortodoxe.ro/razboiulcrestinilor3.htm

preluare din ''Razboiul nevazut ''

Zavistia (pizma)

  Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de oameni ca zavistia (pizma), această boală este mai grea şi decât iubirea de argint. 

Pentru că iubirea de argint atunci când dobândeşte bani se bucură. Iar zavistnicul când altul păgubeşte şi-şi pierde munca lui atunci se bucură şi facere de bine socoteşte nenorocirile şi pagubele altora.

Dar ce este alta mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează iar din binele altora se topeşte şi lipseşte pe sine de a nu merge în rai nici în lumea aceasta n-are nici un bine. 

Căci în ce chip mănâncă cariul lemnul şi molia lâna, aşa şi zavistia de tot şi sufletul şi oasele oamenilor celor zavistnici, care mai răi sunt decât fiarele şi dracii, că fiarele au pentru treaba hranei sau de noi fiind întărâtate se pornesc cu mânie. 

Iar oamenii zavistnici, când le face cineva bine ca şi cum le-ar face vreo strâmbătate la fel, dracii spre noi oamenii sunt nemilostivi şi amar vrăjmaşi iar spre ceilalţi draci care sunt tovarăşii lor au dragoste.
Iar zavistnicii fug de adunarea şi de vorba cea firească şi nici mîntuirea lor nu o poftesc pentru că se zice că zavistia nu ştie a cinsti ceea ce este de folos, unii ca aceştea pururea se află plini de tulburare şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad că nu este alt păcat mai rău decât zavistia, adică decât pizma, pentru că preacurvarul se alege cu ceva dulceaţă şi apoi în scurtă vreme se curăţeşte de păcat că îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte şi acelea îl opresc şi se pocăieşte şi se mântuieşte, iar zavistnicul mai înainte de cel ce se zavistuieşte, el pe sine se munceşte şi se pedepseşte şi nu părăseşte păcatul niciodată şi se face ca porcul ce se tăvăleşte în gunoi şi se aseamănă cu diavolul, că în ce chip diavolul se bucură de pierzarea şi stricăciunea noastră aşa şi cel ce zavistuieşte pe alţii, când li se întâmplă vecinilor câte o pagubă sau alt rău, atunci se veseleşte şi se odihneşte pentru primejdiile altora şi binele altora îl are cu răul său şi în ce chip rîmele se hrănesc din gunoaie aşa şi zavistnicii aceştia cu primejdiile altor oameni se-ngraşă şi sunt împreună şi vrăjmaşi şi luptători firii omeneşti, pentru că ceilalţi oameni când văd o vită necuvântătoare întristându-se când e înjunghiată le pare rău, iar zavistnicii când văd pe cineva că li se face bine, ei se fac fiare sălbatice şi de răutatea zavistiei lor le piere firea şi li se îngălbenesc obrajii şi tremură ca şi Cain.

Ce alt rău va fi mai mare ca această ameţeală şi nebunie? Spune-mi frate ce tremuri aşa şi te roşeşti? Ce rău ţi s-a făcut ţie ticăloase? 

 Că s-a făcut fratele tău slăvit şi strălucit ţi s-ar cădea să te bucuri şi să slăveşti pe Dumnezeu, căci vezi trupul cel asemenea ţie parte luminoasă şi strălucită.
Ce zici, că prin mine ar vrea Dumnezeu să se slăvească. Bucură-te dar îmbogăţindu-se şi sporind fratele, că se slăveşte iarăşi Dumnezeu prin tine, că deşi a fost vrăjmaş şi potrivnic, iar Dumnezeu printr-însul s-a slăvit, s-ar cădea să faci pentru aceasta pe vrăjmaşi prieteni, iar tu faci pe prieten vrăjmaş. 
De vreme ce Dumnezeu se slăveşte prin norocul aceluia, dar tu în ce chip arăţi pe Dumnezeu ca împărat al aceluia pentru facerea de bine?

Drept aceia zic că de-ar face cineva măcar semne şi minuni, sau curăţenia fecioarei s-o aibă sau postire sau mâinile să şi le-ntindă spre milostenie, sau jos pe pământ să doarmă, încât pentru aceste bunătăţi să ajungă să fie tocmai ca îngerii şi să aibă patima zavistiei unul ca acela este mai păcătos şi mai pângărit decât toţi păcătoşii.
Că de vreme ce ai iubi pe cei ce ne iubesc n-avem mai multă plată ca   păgânii, dar cel ce-i urăşte pe cei ce-l iubesc pe el şi-l zavistuieşte, unde va sta ticălosul? Că deşi decât războiul este mai rău zavistnicul.

 Pentru că cel ce dă război dezlegându-se pricina certei a încetat războiul, iar zavistnicul niciodată nu se face prieten nimănui şi în ce chip cel ce năpăstuieşte nu năpăstuieşte ci se năpăstuieşte, aşa şi cel ce ponegreşte pe vecinul lui, pe sine se dă şi se sinucide, iar de vom face la toţi binele şi nouă ne facem binele.

Pentru că de vom vedea pe cineva că este rău nu cum că nu a suferit nimic acela, ci încă şi multă plată are de la Dumnezeu, pentru că nu cel ce pătimeşte răul ci cel ce face răul este vrednic muncii şi pedepsei dacă nu va da la aceia pricină de hulă cum se cade, însă nu este cu putinţă să zică de toţi odată rău de nu-şi va aduce el pricinile asupra lui. 

Drept aceia mulţi din acestea cad la deznădăjduire şi la neruşinare. Măcar de ai şi avut strâmbătate de la aceia, dar tu pentru ce-ţi faci ţie strâmbătate? 

Nu ştii că cel ce dă rău pentru rău îşi înfinge cuţitul în sine? Pentru aceia de vei vrea să-ţi foloseşti ţie, aceluia să-i faci bine, şi către cel ţi-a făcut strâmbătate în acest fel că măcar de ai şi grăit rău nu eşti în vrăjmăşie.
Drept aceea nu zice rău de altul niciodată, că să nu te pângăreşti pe sine şi să-ţi dai sufletul muncii, nici să amesteci balega cu tină ca să faci cărămizi, ci împleteşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici nu scoate balegă (necurăţie) din gura ta, ca gândacii, că cei ce batjocoresc şi necinstesc pe alţii întâi ei dobândesc împuţiciunea şi putoarea. 

Drept aceea pe cel ce este batjocorotor şi grăitor de cuvinte împuţite, toţi îl urăsc, toţi se scârbesc de el ca de gândaci şi ca de nişte lipitori ce se hrănesc în gunoi.
Iar pe omul cel bun care are gură curată, ca pe un mădular al lor şi ca pe un frate bun îl au toţi fraţii, că cine i-a făcut strâmbătate dreptului Abel, fără numai zavistia lui Cain?

 Nu l-a făcut mai curând să fie trimis în mâinile lui Dumnezeu, deşi nevrând şi el avea cu sine mii de răutăţi şi a murit moarte rea.
Cine i-a făcut stricăciune lui Iacob? Isav fratele lui pizmuindu-l dar Iacob nu era plin de tot binele?

 Şi Isav a fost gonit de la moşia lui şi umbla în străinătate având numai pe vicleşug şi pe zavistie soţie.
Ce i-au făcut feciorii lui Iacob lui Iosif cel prea frumos deşi până la sânge de moarte au ajuns? Nu mureau aceia de foame? Şi erau cuprinşi aceia de toate nevoile iar Iosif cel zavistuit se făcea împărat a tot Egiptul drept aceea şi tu oricare ai fi aceasta să ştii, că cu cât îl zavistuieşti atât de mari bunătăţi îi faci celui pe care îl zavistuieşti, iar pe tine te faci vrednic de atâtea munci împreună cu dascălui tău diavolul.

Pentru că Dumnezeu este cunoscător de inimi şi toate le vede, ori de vor fi bune ori de vor fi rele şi când vede pe cel ce-i fac alţii strâmbătate că rabdă cu mulţumire, atunci îl face pe acela mai bun decât ceilalţi iar pe cei ce fac strâmbătăţi îi munceşte că de munceşte pe cei scumpi şi nemilostivi, cu mult mai vârtos va munci pe cei zavistnici şi asupritori.

Ce-ţi pare rău frate pentru binele fratelui tău? S-ar cădea să ne pară de cei ce pătimesc rău, dar nu de cei ce sunt la bine, pentru că curvarul are oarece dulceaţă şi de aceea păcătuieşte la fel şi hoţul are ca motiv sărăcia. 

Dar tu ce zavistuieşti ce răspuns ai să dai? Nici un răspuns, numai pagubă şi răutate mai rea, că de vreme ce Hristos porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri; şi noi să urâm pe cei ce ne iubesc pe noi, ce seamă vom da lui Dumnezeu? Diavolul numai zavistuieşte pe oameni iar nu pe diavoli, iar tu fiind om zavistuieşti pe oameni.


din Margaritare. Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor Sfinti si Dascali, Editura: Sophia

Cand poti da sfat

  Pot exista o multime de stimuli, de imbolduri neharice la a propovadui si a-i atrage pe altii la credinta proprie. 

Tocmai de aceea nu trebuie sa ne incredem in aceste porniri launtrice de “ravna” ale noastre, care ne imping sa-i convertim pe toti la calea adevarata, asa cum faceau, cu Harul lui Dumnezeu, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti – luminatorii Bisericii.

 Se prea poate ca aceste patimi rele, care se ascund in noi, sa ne impinga sa ne mutam grija de la mantuirea propriului suflet la mantuirea celorlalti, ca in felul acesta sa poata ramane libere in inima noastra – iar noi, mantuindu-i pe altii, putem pieri.

 Nu va faceti voi multi invatatori, fratilor, stiind ca noi, invatatorii mai mare osanda vom primi, zice Apostolul Iacov (Iac. 3,1).


Iata ce spun despre aceasta Sfintii Parinti.


Un batran a zis: „Sa nu incepi sa-i inveti pe altii inainte de vreme, altfel toata viata ta vei ramane cu neajuns la intelegere“.


Ava Pimen cel Mare:


„A-l invata pe aproapele este lucru tot atat de potrivnic smeritei cugetari ca si a-l mustra”.


Ava Isaia a zis:


„Este primejdios sa-ti inveti aproapele inainte de vreme, ca sa nu cazi tu insuti in lucrurile de care cauta sa-l fereasca invatatura. Cel ce cade in pacat nu-l poate invata pe altul cum sa nu cada in el”.


Tot el zice:


„Nazuinta de a-i invata pe altii aratand ca te socoti in stare sa faci aceasta, slujeste drept pricina de cadere pentru suflet. Cei ce au drept calauza parerea de sine si doresc sa-si ridice aproapele la starea de nepatimire isi pun propriul suflet intr-o stare nenorocita. Sa stii ca a-ti indruma aproapele sa faca una sau alta e ca si cum ai lucra cu o unealta, stricandu-ti casa in timp ce te stradui s-o zidesti pe a lui”.


Isaac Sirul:


„Bine este a teologhisi pentru Dumnezeu, insa mai bine este omului a se face curat pentru Dumnezeu. Mai bine este sa fii gangav, dar stiutor si incercat, decat sa izvorasti invatatura ca un rau din agerimea mintii tale. Mai de folos este pentru tine sa te ingrijesti a invia prin miscarea gandurilor tale catre cele Dumnezeiesti, sufletul tau cel omorat de patimi, decat sa invii mortii. Multi au facut minuni, au inviat morti, s-au ostenit pentru intoarcerea celor rataciti, prin ei multi au fost adusi la cunostinta de Dumnezeu dar dupa aceasta ei insisi, care le-au adus viata altora, au cazut in patimi urate si scarbavnice, s-au omorat pe sine si pentru multi s-au facut sminteala atunci cand s-au dat pe fata faptele lor, caci inca fiind ei in boala sufleteasca nu s-au ingrijit de sanatatea sufletelor lor...”




“Chiar daca vei rascumpara sute de robi crestini din robia paganilor si le vei da libertatea, asta nu te va mantui daca in acelasi timp vei ramane in robia patimilor”.


“Cand omul ajunge la o asezare impacata a sufletului, atunci poate din sine sa reverse si asupra altora lumina luminarii intelegerii”.


“Binevestirea si propovaduirea nu sunt indeobste datorie a oricarui credincios, si cu atat mai mult nu sunt cea dintai. Cea dintai datorie a crestinului este sa se curateasca de patimi...”


“Slavei desarte si parerii de sine le place sa invete si sa povatuiasca. Ele nu se ingrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu se gandesc ca prin sfatul nechibzuit pot sa-i pricinuiasca aproapelui o rana de nevindecat...”


“Pentru a da sfat, pentru a-l povatui pe altul, nu este de ajuns sa fii evlavios: trebuie sa ai experienta duhovniceasca, si mai intai de toate ungere duhovniceasca...”


“Daca omul, mai inainte de a se curati, se va lasa purtat de o ravna nechibzuita, el va aduce celorlalti nu lumina curata, ci amestecata, amagitoare, fiindca in inima lui nu traieste binele curat ci binele amestecat mai mult sau mai putin cu raul”

 “Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”,Editura Sophia, Bucuresti, 2010

http://www.cuvantul-ortodox.ro