Lepădarea de lume – primul pas către Împărăția lui Dumnezeu
Mai pe larg, fuga de lume se petrece așa:
Prin Sfântul Botez, ne-am născut a doua oară, din apă și din Duh…
Deodată cu Botezul, mai primim încă două Sfinte Taine: Taina Sfântului Mir și Sfânta Împărtășanie – Taina unirii desăvârșite cu Hristos. Pe firea noastră cea veche, fire a lumii acesteia, doar de câteva zile, Se altoiește, ca pe un butuc, o mlăiță nouă – Hristos, Omul mai presus de fire, Omul mai presus de patimi. De la Botez, începe și se face cu putință și viața cea duhovnicească.
De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.
Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.
Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.
Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.
Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.
Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.
Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.
Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.
Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.
Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...
Lumea va căpăta pentru toți înțelesul ei adevărat când va veni Hristos a doua oară, întru slavă, și o va lumina desăvârșit. Deci, din capul locului, spunem că nu suntem împotriva creației lui Dumnezeu, ci suntem numai împotriva păcătoșeniei ei, a cauzei care o desparte de Dumnezeu. De această notă morală rea a lumii, fug călugării.
La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.
Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.
De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.
Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară. Frica de durerile și strâmtorările veacului acestuia fac pe fricoșii de la Apocalipsă (21: 8) să se arunce cu toată nesocotința în voile și în plăcerile ei, ca să se cruțe de oarecare suferință.
Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit
lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.
Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.
Călugării, ca fii ai lui Dumnezeu și fii ai Bisericii, se comportă în lume după situația în care se găsește Biserica... Biserica poate fi cu stăpânirea, într-unul din aceste trei feluri de situații:
- ca Biserică liberă,
- ca instituție socială protejată
sau
- sub stare de persecuție.
Biserica poate dăinui, după împrejurări, sub oricare dintre aceste regimuri:
- Dacă Biserica e liberă, credincioșii ei datorează ascultare, ca cetățeni, orânduirii statului.
- Dacă Biserica e protejată sau tolerată, ea nu trebuie să sacrifice nimic statului din doctrina și instituțiile ei esențiale.
- Dacă Biserica e persecutată, credincioșii n-au dreptul să se revolte contra stăpânirii.
În toate situațiile, autoritatea ei e de ordin spiritual. Capii Bisericii n-au nicio putere în privința lucrărilor din afară. Ei nu trebuie să recurgă niciodată nici la ațâțare, nici la împerecheri, nici la violență. De altfel, Biserica, întrucât este trupul tainic al lui Hristos, urmează, până la sfârșitul lumii, soarta lui Iisus și se orientează după chiar această viață mai presus de fire. Ca ucenici ai Lui, El ne scoate din lume pe aceeași cale pe care primul a mers. În privința aceasta, istoria se repetă cu fiecare ins. Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.
Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.
Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.
Pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu, stă lumea, prin înțelegerea căreia trebuie să trecem. Fiecare om are o legătură cu lumea: dator este să o cunoască, după puterea ce i s-a dat.
Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.
O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește12 până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9). Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.
Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.
Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte umi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)
12 Se șlefuiesc
Lepădarea de sine sau ieșirea din egoism –
al doilea pas către Împărăția lui Dumnezeu
Celui smerit, celui ce se leapădă de sine în întregime, i se deschid tainele dragostei dumnezeiești.
(Părintele Arsenie Boca)
Sufletul trebuie să se despoaie de toate lucrurile sensibile și vremelnice, iar poarta este Hristos, Cel Ce deschide calea.
Sufletul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.
Puțini din oamenii Bisericii înțeleg această lege și se hotărăsc să intre în această desăvârșită dezbrăcare și gol al minții.
Călătorul întru această cale nu poate să ducă nicio povară care să-l tragă în jos sau să-l împiedice în sus. Pentru că el nu vrea să caute și nu vrea să aibă nici un lucru care nu este Dumnezeu. E limpede, prin aceasta, că sufletul nu numai că trebuie să se lepede de tot ce ține de făpturi, dar trebuie încă să lepede și să nimicească și ceea ce este piedică în partea cugetătoare.
Învățătura Mântuitorului e clară și categorică: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa (Luca 9: 23) în fiecare zi cu bucurie și să-Mi urmeze. Căci cel ce vrea să-și mântuiască sufletul îl va pierde, dar cine își pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelia Mea îl va mântui” (Marcu 8: 34-35).
PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Editura „Credința strămoșească”, 2005
De la început, suntem primiți de Dumnezeu pe brațe de Taină; iar la vârsta minții, se trezește în noi și conștiința de creștin. Conștiința aceasta este un dar al Sfântului Botez. De acum înainte, doi inși ne cheamă: Dumnezeu și lumea, fiecare, de partea sa; Dumnezeu ne cheamă prin conștiință, iar lumea, prin trup.
Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem, prin urmare, libertatea de a alege modul nostru viitor de viață.
Dacă am vrea să trăim în lume o viață de creștin, vedem, în jurul nostru sau chiar în casa noastră, că obiceiurile și îndeletnicirile din lume ne-ar birui și am sfârși prin a trăi și noi ca toată lumea.
Dacă, însă, chemarea conștiinței e mai tare către Dumnezeu decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem și venim într-o mănăstire, să urmăm lui Hristos.
Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conștiinței, este o convingere. Nici un alt motiv nu este mai temeinic decât acesta. Iată primul pas către Împărăția lui Dumnezeu.
Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară. Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință.
Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.
Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.
Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.
Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...
Lumea va căpăta pentru toți înțelesul ei adevărat când va veni Hristos a doua oară, întru slavă, și o va lumina desăvârșit. Deci, din capul locului, spunem că nu suntem împotriva creației lui Dumnezeu, ci suntem numai împotriva păcătoșeniei ei, a cauzei care o desparte de Dumnezeu. De această notă morală rea a lumii, fug călugării.
La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară. Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.
Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.
De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.
Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară. Frica de durerile și strâmtorările veacului acestuia fac pe fricoșii de la Apocalipsă (21: 8) să se arunce cu toată nesocotința în voile și în plăcerile ei, ca să se cruțe de oarecare suferință.
Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit
lumea. Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.
Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.
Călugării, ca fii ai lui Dumnezeu și fii ai Bisericii, se comportă în lume după situația în care se găsește Biserica... Biserica poate fi cu stăpânirea, într-unul din aceste trei feluri de situații:
- ca Biserică liberă,
- ca instituție socială protejată
sau
- sub stare de persecuție.
Biserica poate dăinui, după împrejurări, sub oricare dintre aceste regimuri:
- Dacă Biserica e liberă, credincioșii ei datorează ascultare, ca cetățeni, orânduirii statului.
- Dacă Biserica e protejată sau tolerată, ea nu trebuie să sacrifice nimic statului din doctrina și instituțiile ei esențiale.
- Dacă Biserica e persecutată, credincioșii n-au dreptul să se revolte contra stăpânirii.
În toate situațiile, autoritatea ei e de ordin spiritual. Capii Bisericii n-au nicio putere în privința lucrărilor din afară. Ei nu trebuie să recurgă niciodată nici la ațâțare, nici la împerecheri, nici la violență. De altfel, Biserica, întrucât este trupul tainic al lui Hristos, urmează, până la sfârșitul lumii, soarta lui Iisus și se orientează după chiar această viață mai presus de fire. Ca ucenici ai Lui, El ne scoate din lume pe aceeași cale pe care primul a mers. În privința aceasta, istoria se repetă cu fiecare ins. Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.
Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.
Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.
Pe drumul apropierii noastre de Dumnezeu, stă lumea, prin înțelegerea căreia trebuie să trecem. Fiecare om are o legătură cu lumea: dator este să o cunoască, după puterea ce i s-a dat.
Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.
O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. Prin lume, unii se subțiază sufletește12 până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9). Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr. Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.
Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului. Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.
Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu. Ea pătrunde în alte umi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)
12 Se șlefuiesc
Lepădarea de sine sau ieșirea din egoism –
al doilea pas către Împărăția lui Dumnezeu
Celui smerit, celui ce se leapădă de sine în întregime, i se deschid tainele dragostei dumnezeiești.
(Părintele Arsenie Boca)
Sufletul trebuie să se despoaie de toate lucrurile sensibile și vremelnice, iar poarta este Hristos, Cel Ce deschide calea.
Sufletul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de orice.
Puțini din oamenii Bisericii înțeleg această lege și se hotărăsc să intre în această desăvârșită dezbrăcare și gol al minții.
Călătorul întru această cale nu poate să ducă nicio povară care să-l tragă în jos sau să-l împiedice în sus. Pentru că el nu vrea să caute și nu vrea să aibă nici un lucru care nu este Dumnezeu. E limpede, prin aceasta, că sufletul nu numai că trebuie să se lepede de tot ce ține de făpturi, dar trebuie încă să lepede și să nimicească și ceea ce este piedică în partea cugetătoare.
Învățătura Mântuitorului e clară și categorică: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa (Luca 9: 23) în fiecare zi cu bucurie și să-Mi urmeze. Căci cel ce vrea să-și mântuiască sufletul îl va pierde, dar cine își pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelia Mea îl va mântui” (Marcu 8: 34-35).
PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Editura „Credința strămoșească”, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu