Parintele Arsenie Boca ,,Despre durerile oamenilor ,,

Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.

Dacă neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocăinţă" - cum striga cel mai sălbatec din prooroci tăierea îl aşteaptă (Matei 3,10; Luca 3,8-9). 

Toate pedepsele sunt văzute ca venind de la Dumnezeu, plată pentru păcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepseşte, aici, toate păcatele.

Dacă ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta e singura care există. Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care, nepedepsită imediat, i-ar periclita stăpânirea lumii.

 Dacă ar răsplăti tot binele aici, ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta. 

Dacă ar răsplăti tot binele imediat, ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, cu alte cuvinte sufletul n-ar fi nemuritor; deci Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a facut-o omul.

 Că Dumnezeu uneori pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, e ca să ştie omul că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte. Dacă o face rar în lumea aceasta, e semn că o face sigur în cealaltă. 

Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului e semn că-i lucrează răbdarea. în amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului: în ce sfârşeşte omul; fie că a fost multă vreme bun, dar pierzând răbdarea în nevoinţele binelui, îşi pierde socoteala şi deci plata, fie că a fost multă vreme rău „şi venindu-şi întru sine" se întoarce către Dumnezeu, şi cele de pe urmă ale omului au ultimul cuvânt. 

O răsplată aici şi imediată, pentru toate faptele, ar dăuna libertăţii omeneşti. Răul nu s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti. Iată prin urmare la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la Sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, care Duh este şi Iubire şi Adevăr, şi acestea fac şi pe oameni cu adevărat liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare. 

..Iar voi fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5,48) Iată deci cele trei însuşiri sufleteşti: cunoaşterea de Dumnezeu, ca o condiţie a vieţii veşnice; iubirea, o condiţie a îndumnezeirii omului; şi voinţa, o condiţie a desăvârşirii. 

Nu ni se cer lucruri imposibile.

 Desăvârşirea să nu sperie pe nimeni. In fiecare ins e ascunsă o măsură a sa, pe care o poate ajunge. Fiecăruia i s-a dat cel puţin un talant, cu care-şi poate câştiga mântuirea. 

Ni se cere doar o centrare a puterilor noastre sufleteşti în jurul lui Iisus, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. El e calea şi uşa împărăţiei.

„Cu cât omul e mai aproape de Dumnezeu, cu atât vede pe Dumnezeu mai mare şi pe sine mai mic.

 Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mare şi pe Dumnezeu mai mic" (Velimirovici).

 De la această apropiere sau depărtare a vieţii tale de Dumnezeu atârnă multe şi înţelegem multe.

 Astfel: „depărtarea la care se ţine omul de Dumnezeu îl face uneori să vadă numai omul. Apropierea îi face, pe alţii, să nu mai vadă omul". - Şi trebuie calea de mijloc. A spune că nu este Dumnezeu ci numai natură, nu dovedeşte nimic despre Dumnezeu. Aceasta arată doar atât: depărtarea aceluia de Dumnezeu. 

Smerenia vieţii sau trufia ei sunt cei doi factori care ne va apropia sau ne va depărtea de Dumnezeu.

 Una II mărturiseşte alta II huleşte.

 De aceea zicem în toate împrejurările potrivite, că mersul vremii atârnă de mersul purtării. Dacă ne înţelegem, turmă şi păstori, să cerem ceva lui Dumnezeu, aşa a spus că ne va da, spre slava Fiului Său, Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu putem îndrăzni a cere decât o viaţă curată; iar celelalte ni le va da El, căci ştie El că ni le trebuie.

Dacă viaţa noastră s-ar reduce numai la viaţa aceasta, cea între leagăn şi mormânt, toată zdroaba vieţii ar fi fară sens.

Dar viaţa noastră nu e numai atâta. Ştim de la Iisus, că vom purta şi chipul pe care ni 1-a arătat El, schimbându-Se la faţă. Aceasta însă, când Se va naşte în noi Iisus, aşa cum S-a născut în sfânta Fecioară. Prin asceză şi iubire sufletul nostru trebuie să ajungă la curăţia sufletului fecioară, în care se va naşte chipul nostru veşnic.

Parintele  Arsenie Boca ,, Cuvinte Vii,,

Ed. a 2-a, rev. - Deva: Charisma, 2006