Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Duhovnicul, odată întrebat, caută prin rugăciune îndrumare de la Dumnezeu dar, om fiind, răspunde în măsura propriei credinţe, după cuvântul apostolului Pavel: «Noi credem, pentru aceea şi grăim» (2 Cor. 4: 13), însă «în parte cunoaştem, şi în parte prorocim» (1 Cor. 13: 9). În năzuinţa sa de a nu greşi, el însuşi, sfătuind sau dând povaţă, se ştie a fi sub judecata lui Dumnezeu, şi deci de cum întâlneşte împotrivire, sau măcar o lăuntrică mişcare de primire din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte a stărui asupra cuvântului său, nu cutează a-l întări că fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci «ca om, se dă la o parte».
O astfel de conştiinţă era foarte vădită în viaţa Igumenului Misail. Odată l-a chemat la sine pe un monah începător, Părintele S. (este vorba de Părintele Sofronie, căruia i se ceruse să înveţe limba greacă – n. tr.), şi, i-a încredinţat o ascultare grea şi anevoioasă. Începătorul a primit-o fără pregetare şi, făcând metania cuvenită, se îndreptă către uşă. Dintr-o dată Igumenul îl chemă înapoi. Începătorul se opri. Cu capul înclinat în piept, Igumenul îi spune liniştit, dar apăsat:
– Părinte S., nu uita: Dumnezeu de două ori nu judecă; aşadar, câta vreme vei face ceva în ascultare mie, eu sunt cel care voi fi judecat de Dumnezeu, iar tu eşti slobod de povara răspunderii.
Dacă cineva se împotrivea fie şi într-o mică măsură la ceea ce-i încredinţa ori povăţuia Igumenul Misail, acest nevoitor plin de bărbăţie, lăsând la o parte însemnătatea dregătoriei sale administrative, de obicei răspundea: «Fie, faceţi cum voiţi», şi nu-şi mai repeta cuvântul. Şi Stareţul Siluan aşijderea, dacă întâmpina împotrivire, de îndată tăcea.
De ce aşa? Pentru că, pe de-o parte, Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silnicie, nici pricire; pe de altă parte, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea măreţ. În cuvântul duhovnicului, care întotdeauna poartă pecetea relativismului, ea nu poate încăpea, nu îşi poate primi desăvârşita expresie, şi numai cel ce primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără a-l supune propriei judecăţi, sau, cum adesea se zice, «fără împotrivire», acela a aflat adevărata cale, căci el cu adevărat crede că «la Dumnezeu toate sunt cu putinţă» (Mt. 19: 26).
Iată calea credinţei, ştiută şi întărită de experienţa de veacuri a Bisericii.
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu