Despre păcatul osândirii aproapelui

[...] Mare păcat este osîndirea aproapelui! Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decît osîndirea, întru care răutate nu cade cineva decît numai din nebăgarea de seamă a celor mici, cum am zis mai sus. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: „Ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? sau ce este de voi zice şi eu un cuvînt? şi ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin?” începe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora. Din aceasta se naşte clevetirea, osînda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi în cele ce ai osîndit pe altul. Iar necercetînd cineva răutăţile sale, nici plîngîndu-şi mortul său, (precum au zis Părinţii), nici odinioară nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţîţă atîta mînia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decît grăirea şi osîndirea aproapelui. Să ştiţi şi aceasta că alta este a cleveti, alta a osîndi şi alta a defăima.

A cleveti este cînd cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mîniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă. Iar a osîndi este cînd cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osîndit toată starea sufletului aceluia şi a hotărît pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mîniat şi alta că este mînios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osînda este cu atît mai grea decît tot păcatul, cu cît Însuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai întîi bîrna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău. Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osînditorului l-a asemănat cu bîrna, atît este de rea osînda că întrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, cînd se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osîndit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu cînd ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis „nu sînt ca ceilalţi oameni”, nu s-a osîndit, ci numai pentru că, întorcîndu-se către vameş, a zis: nu sînt nici ca acest vameş. Atunci s-a mîniat Dumnezeu că l-a osîndit în faţă şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorît mai îndreptat decît acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decît a osîndi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele. [...]

Adevărat, se întîmplă de greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui Dumnezeu în toată viaţa sa, iar tu şezi şi osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că, deşi se întîmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cît s-a nevoit şi s-a silit luptîndu-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a întîmplat căderea din lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut osteneala şi scîrba ce a avut pînă a căzut şi-i este milă de dînsul şi-l iartă. Aşa că Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osîndeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare ştii tu cîte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu îi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osîndim, ci şi defăimăm; că alta este osîndirea, precum am zis, şi alta defăimarea. Defăimarea este cînd nu numai osîndeşti pe altul, ci te şi scîrbeşti de el şi-l urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decît osînda.

Deci cei ce vor să se mîntuiască, nici odată să nu iscodească, nici să nu osîndească greşalele fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se înţelepţească şi, nedefăimînd pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzînd pe fratele său păcătuind, suspina zicînd: „Vai mie, ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mîine cu adevărat eu.” Vezi întărire? Vezi fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osîndirea fratelui său? Că zicînd: „Căci cu adevărat şi eu mîine voi cădea”, şi-a luat lui şi frică şi grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osîndi pe vecin! Şi n-a stătut acolo cu cuvîntul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decît acela, căci a adăugat zicînd: „Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi.” Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osînda vecinului, ci şi pe sine s-a smerit desăvîrşit, socotindu-se mai neputincios decît acela. Noi, însă, ticăloşii, cu defăimare osîndim pe fratele nostru şi-l socotim cu totul pierdut şi de orice vedem sau auzim sau gîndim ne scîrbim. Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întîlnim şi pe alt frate şi-l smintim, povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a întîmplat; îl stricăm şi pe acela, vărsînd şi în inima lui otravă, netemîndu-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!” Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi, nu cunoaştem că, în ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor Îngerilor.

Din ce pătimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşeli ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu socoteşte răutate, toate le suferă şi celelalte. Dacă am avea şi noi dragoste, precum am zis, această dragoste ar acoperi toate păcatele fratelui nostru. Au doară Sfinţii sînt orbi şi nu văd păcatele oamenilor? Şi cine urăşte păcatul mai mult decît Sfinţii? Dar nu urăsc pe păcătos, nici nu se scîrbesc de el, ci se întristează şi le este milă; îl mîngîie şi-l sfătuiesc, silindu-se în tot chipul să-l vindece ca pe un mădular stricat şi fac toată mijlocirea ca să-l mîntuiască, precum fac pescarii cînd aruncă undiţa în mare, că după ce simt că s-a prins vreun peşte mare şi începe a se arunca şi a sări, nu-l trag îndată în silă, ca să nu se rupă aţa şi să-l scape, ci lasă aţa slobodă şi merge unde voieşte, pînă cînd pricep că a ostenit şi s-a domolit din zvîrcolirea lui şi atunci încep a-l trage puţin cîte puţin. Aşa şi Sfinţii, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste trag pe frate spre îndreptare şi nu-l gonesc nici nu se scîrbesc de dînsul, ci întocmai ca o mamă, care, oricît de urît i-ar fi copilul, nu se scîrbeşte de dînsul, ci-l împodobeşte cu bucurie şi se sileşte cu tot felul de mijloace să-l înfrumuseţeze. Aşa şi cu Sfinţii, totdeauna acoperă, ocrotesc şi ajută păcătosului şi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui, silindu-se ca şi pe cel greşit să-l îndrepteze şi pe alţii să-i ferească să nu se smintească şi ei înşişi mai mult să sporească şi să procopsească spre dragostea lui Dumnezeu. [...]

IEROMONAH IOAN IAROSLAV
CUM SĂ NE MÂNTUIM?
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI