despre minciuna (istorioara ortodoxa)

[...] Aşadar, de voim să ne mîntuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărţim de adevăr şi de viaţă.

De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvîntul, iar altul minte cu toată viaţa lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzînd pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuieşte şi zice: „Despre mine vorbeşte acela.” Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuieşte că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvînt, bănuieşte că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicînd că „Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea şi pentru aceasta a făcut aceea.” Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gîndeşte, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea de rău, neascultarea, vrajba şi osîndirea. Unuia ca acesta de se va întîmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca şi cum s-ar îndrepta în cuvînt: „De aceea iscodesc orice, ca, aflînd greşeala pentru care sînt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea.” Deci întîi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neştiind, a bănuit ceea ce nu ştia. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voieşte cineva cu adevărat să se îndrepteze, cînd îi zice fratele: „Nu face aceasta!” sau „De ce ai făcut aceasta!”, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie şi să-i mulţumească şi aşa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice: „Pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele”, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voieşte să-l înşele. [...]

Iată, aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvîntul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: „Iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol”, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală şi alte feluri de minciuni adaugă, ca să nu facă o metanie şi să se smerească să ceară iertăciune. Şi, de-l va înfrunta cineva de vreun lucru, se priceşte şi se gîlceveşte ca să-şi acopere ruşinea. Tot asemenea, şi cînd va avea discuţie şi zicînd: „Tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis.” Şi cutare a făcut sau a zis aceasta şi aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăşi, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că „Doresc cutare”, ci pune pricină de îndreptare zicînd că are cutare neputinţă şi-i trebuie acel lucru şi spune atîtea minciuni ca să-şi împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot aşa şi minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească şi să se smerească, sau pentru ca să-şi împlinească pofta, sau pentru ca să cîştige ceva. Şi nu se linişteşte la un loc, ci neîncetat înconjoară şi totdeauna se găteşte ce să grăiască, numai să-şi împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar şi adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că şi adevărul lui este cu bănuială. Se întîmplă însă uneori să fie trebuincioasă şi iconomia cuvîntului, cînd, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de şi mai multă tulburare, scîrbă şi primejdie. Precum a zis Avva Amona Avvei Agaton spre pildă: între doi oameni s-a făcut moarte înaintea ta şi unul a intrat în chilie la tine. Şi fiind el căutat de judecători, te întreabă zicînd: „La tine s-a făcut uciderea?” Deci, de nu vei iconomisi, îl dai pe om spre moarte. La o nevoie mare ca aceasta, de va grăi cineva minciună este iertat. Numai şi atunci să nu fie fără de grijă, ci să se pocăiască şi să plîngă înaintea lui Dumnezeu, şi să o socotească şi pe aceasta ca pe o întîmplare de ispită. Încă nici aceasta să nu o facă adesea, ci, cum am zis, la o foarte mare nevoie. Că precum leacul pentru nervi şi pentru curăţenie de-l va lua cineva adesea, îi strică, iar de-l va întrebuinţa rar, numai la vreme de trebuinţă îi foloseşte, aşa şi tăinuirea adevărului, în mulţi ani odată să o facă cineva, cînd se va vedea la mare nevoie, încă şi atunci cu frică şi cu cutremur, descoperind lui Dumnezeu şi cugetul şi nevoia şi aşa i se poate ierta, că într-alt chip se strică şi cu aceasta. Iată, v-am spus cine este cel ce minte cu cugetul şi cine cu cuvîntul. Deci, să spunem acum şi despre cel ce minte cu vieţuirea sa.

Acela minte cu vieţuirea sa, care altul este pe dinlăuntru şi altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăieşte despre milostenie şi laudă milosîrdia; sau, fiind mîndru, fericeşte smerenia. Şi nu face aceasta vrînd să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputinţa lui, zicînd: „Vai mie, ticălosului, că sînt lipsit de toată bunătatea.” Şi numai după ce-şi va mărturisi neputinţa lui să laude fapta cea bună; şi nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sînt păcătos şi ticălos, pentru ce dar, să smintesc şi alt suflet, să am şi această greutate? Că de ar face aşa, măcar că păcătuieşte ascuns, cel puţin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu sminteşte pe alţii. Că a se osîndi pe sine este o faptă a smereniei şi a-ţi fi milă de fratele tău ca să nu-l sminteşti este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-şi acopere ruşinea. Fericeşte numele faptei celei bune şi grăieşte de dînsa ca şi cum şi el ar fi aşa sau şi de multe ori ca să înşele pe altul şi să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuşi diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va făţarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că şi diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpînitorul, nu-i de mirare că se vor preface şi slugile lui. Aşadar, mincinosul sau temîndu-se de ruşine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrînd să înşele pe cineva ca să-l strice, grăieşte de fapta cea bună şi o laudă şi se minunează de dînsa, ca şi cum şi el ar fi aşa şi o ştie. Acesta este cel ce minte cu vieţuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în faţă, şi altul este în ascuns. Toată vieţuirea lui este făţarnică şi mincinoasă. [...]



IEROMONAH IOAN IAROSLAV
CUM SĂ NE MÂNTUIM?
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI