SFATURI SI INVATATURI DUHOVNICESTI 

Parintele Teofil Părăian :

   Se zice că un părinte dintr-o mănăstire sau dintr-o pustie a fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă şi s-a dus la el.  Când s-a-ntors, l-au întrebat fraţii: ce a văzut pe unde a umblat?   Şi zice el: „Fraţilor, iertaţi-mă, eu să ştiţi că nu am văzut decât faţa arhiepiscopului. Celelalte nu le-am văzut“. Şi-atunci ei, aşa, ironic, au zis: „Da' ce, avvo, nu cumva s-a scufundat lumea?“. Iar el a zis: „Nu s-a scufundat lumea, dar eu nu mi-am lăsat ochii să umble încoace şi încolo. Am privit în jos, mi-am văzut de cale şi m-am dus la arhiepiscop, l-am văzut, şi iarăşi, ca şi când s-ar fi scufundat lumea, m-am întors“.

Acum, bineînţeles că nu a fost ca şi când s-ar fi scufundat lumea, că doar el a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz, nu a avut o împrăştiere, nu a căutat anume o împrăştiere, cum caută mulţi dintre oamenii din vremea de astăzi, când îşi înmulţesc impresiile negative, nu se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar aşa, ca să-şi ocupe cumva mintea, ca să-şi ocupe cumva sufletul. Apoi, despre aşa ceva, cei de demult nu ştiau şi nu voiau să ştie!

Vreau să vă spun, tot în legătură cu nepătimirea, că un părinte a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine“. Un alt părinte, când a auzit aşa ceva, l-a întrebat: „Tu ai zis vorba asta?“. Şi el a zis că da. Şi-i zice părintele acela: „Dacă mergi pe un drum şi vezi nişte hârburi şi aur în mijlocul lor, atunci tu poţi să socoteşti aurul ca şi hârburile?“. Şi el răspunde: „Nu, dar mă abţin să iau aurul“. După aceea-l întreabă: „Dacă te duci în chilia ta şi găseşti acolo o femeie, zici că nu-i femeie?“. Şi el zice: „Nu zic că nu-i femeie, dar nu mă voi atinge de ea“. „Dar dacă auzi că unii te vorbesc de bine şi că alţii te vorbesc de rău, tu zici că pe cei care te vorbesc de rău îi poţi avea la fel cu cei care te vorbesc de bine?“. Şi el zice: „Nu, dar mă silesc să-i am şi pe cei care mă vorbesc de rău la fel cu cei care mă vorbesc de bine“. Şi-atunci a zis părintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine, sunt numai adormite, dar trebuie să-ţi dai silinţa ca să faci deosebirea între unele şi altele, pentru a te putea raporta la nepătimire“.

Indreptatirea impiedica sporirea duhovniceasca

– Parinte, la ce se refera unii atunci cand spun ca in Sfanta Scriptura nu exista indreptatire?

– Se refera la faptul ca, intr-un anumit mod, indreptatirea nu este justificata.

– Parinte, atunci cand ma indreptatesc, dupa aceea cuget ca indreptatirea nu este proprie monahului.

– Nu numai ca nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatura cu viata duhovniceasca. Trebuie sa inteleg ca atunci cand ma indreptatesc, ma aflu intr-o stare duhovniceasca gresita. Tai comuniunea cu Dumnezeu si ma lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru ca acesta nu vine intr-o stare duhovniceasca gresita. Din clipa in care omul justifica cele nejustificabile, se instraineaza de Dumnezeu. Intra izolator, cauciuc intre om si Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izoleaza. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca indreptatirea de sine. Este ca si cum ai ridica un zid prin care te desparti de Dumnezeu, prin care tai orice legatura cu El.

– Parinte, ne spuneti adeseori: “Sa incercam sa prindem cel putin temelia duhovniceasca”. Oare care este temelia duhovniceasca?

– Recunoasterea smerita a greselii si cel putin neindreptatirea intru cunostinta a omului atunci cand este vinovat si i se face observatie. A nu se indreptati atunci cand nu este vinovat si este invinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se indreptateste pe sine nici vreo sporire nu are si nici launtric nu se odihneste. Nu ne va spanzura Dumnezeu pentru o greseala ce am facut-o, dar sa nu ne indreptatim pe noi insine pentru acea greseala si sa consideram aceasta (indreptatirea) un lucru firesc.

– Daca mi se spune ca am gresit in ceva, dar nu-mi pot da seama cat am gresit, oare sa intreb ca alta data sa iau aminte, sau sa tac?

– Daca ti se pare ca ai gresit douazeci si cinci la suta, dar in realitate ai gresit numai cinci la suta, oare nu ai nici un castig? Pune mai mult, ca sa fii mai sigura. Aceasta este lucrarea duhovniceasca ce trebuie s-o faci: sa afli greseala si sa te constrangi pe tine insuti. Altfel esti luat inainte, te indreptatesti si odihna nu afli.

– Parinte, atunci cand cineva are obisnuinta sa se indreptateasca, dar dupa aceea isi recunoaste greseala si se plange pe sine, aceasta il foloseste?

– Cel putin dobandeste experienta, si daca o pune in valoare se va folosi. Iar daca Dumnezeu va spune: “Deoarece si-a dat seama si s-a pocait, sa-i dau ceva“, atunci va lua si din casieria pocaintei.

Indreptatirea se datoreaza egoismului

– Parinte, atunci cand nu le dau dreptate altora pentru vreo fapta a lor, aceasta insemna ca am inima inasprita?

– Nu le dai dreptate altora si te indreptatesti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va indreptati. Se poate ca intr-un anume moment inima omului sa se faca asemenea pietrei atunci cand o intampini cu rautate, si in alt moment sa devina foarte gingasa atunci cand o intampini cu dragoste. Sa dobandesti inima de mama. Vezi, mama pe toate le iarta si uneori se face ca nu vede.

Cine face lucrare duhovniceasca corecta afla circumstante atenuante pentru toti, tuturor le da dreptate, iar pe sine niciodata nu se indreptateste, chiar si cand are dreptate.

Totdeauna spune ca este vinovat, pentru ca se gandeste ca pune in valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pilda, pe unul ca fura si se gandeste ca si el insusi, daca nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decat acela, si spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, insa eu mi-am insusit darurile Lui. Si acesta este un furt mai mare. Diferenta este ca furtul aceluia se vede, in timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osandeste pe sine si judeca cu ingaduinta pe aproapele lui. Sau daca va vedea la altul o neputinta, fie mica, fie mare, o justifica punand ganduri bune. Se gandeste ca si el insusi are multe neputinte pe care le vad ceilalti. Pentru ca de cauta cineva afla multe “strambaturi” in el insusi, asa incat sa-l poata indreptati cu usurinta pe aproapele. Cate si cate nu am facut! “Pacatele tineretii si ale nestiintei mele nu le pomeni, Doamne“.

– Parinte, atunci cand mi se cere sa fac o slujire si o fac cu ravna, dar din pricina grabei fac si o mica greseala pentru care mi se face observatie, si de aceea ma indreptatesc pe mine insumi.

– Ai pornit sa faci un bine si ai facut si o mica greseala. Primeste observatia pentru mica greseala, ca sa primesti plata intreaga. Diavolul e foarte viclean. Isi stie arta foarte bine. Sa nu-si puna el in valoare experienta atator ani? Te pune sa te indreptatesti ca sa pierzi folosul din binele ce l-ai facut. Cand vezi un om ud de transpiratie purtand pe umeri o greutate si tu te duci ca sa-l usurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai vazut greutatea pe care o ducea, ai fost miscat de marimea de suflet si ai alergat sa-l ajuti. Insa a ridica greutatea unui cuvant pe care ti-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevarat valoare. Daca atunci cand ni se face observatie, imediat ne indreptatim, aceasta descopera ca avem inca in noi, vie si intreaga, cugetarea lumeasca.

– Parinte, cui se datoreaza indreptatirea?

– Egoismului. Indreptatirea este cadere si alunga harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai sa nu se indreptateasca cineva, ci sa si iubeasca nedreptatea care se face impotriva lui. Aceasta indreptatire ne-a scos din rai. N-a patit aceasta Adam? Cand Dumnezeu l-a intrebat: “Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am spus sa nu mananci?”, acela nu a spus: “Iarta-ma Dumnezeul meu! Da, am gresit!”, ci s-a indreptatit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat si am mancat“. Ca si cum ar fi spus: “Tu esti vinovat ca ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat sa asculte in aceasta de Eva? Dumnezeu o intreaba si pe Eva si aceasta raspunde: “Sarpele m-a inselat” . Daca Adam spunea: “Am gresit, Dumnezeul meu“, si daca spunea si Eva: “Eu am gresit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a aparut indreptatirea si iarasi indreptatirea.

– Parinte, cine este de vina atunci cand cineva nu-si da seama ce mare rau este indreptatirea?

– Cine este de vina? El este de vina! Atunci cand cineva se indreptateste mereu pe sine si crede ca ceilalti nu inteleg, ca toti sunt nedrepti si el este cel care sufera, este victima, de aici incolo unul ca acesta este de necontrolat. Si care este lucrul ciudat? In timp ce el insusi a nedreptatit si este vinovat, tot el spune: “Eu as fi primit nedreptatea, dar nu vreau sa fie osandit acela“. Adica incearca sa se indreptateasca, chipurile din dragoste, ca sa-si vina in simtire celalalt, de care crede ca a fost nedreptatit, si sa nu se osandeasca. Sau incepe sa dea o gramada de explicatii, ca nu cumva celalalt sa inteleaga ceva gresit si sa se… osandeasca! Vedeti ce lucrare fina face diavolul?

Cel care se indreptateste nu poate fi ajutat duhovniceste

Am observat ca astazi si cei mici si cei mari pe toate le justifica cu o gandire satanica. Diavolul pe toate le explica in modul sau personal si astfel se afla in afara realitatii. Indreptatirea este o talcuire satanica.

– Si cum se face, Parinte, ca unii la fiecare cuvant afla replica?

– O, este infricosator sa discuti cu un om care s-a obisnuit sa se indreptateasca! Este ca si cum ai vorbi cu un indracit. Cei care se indreptatesc – Dumnezeu sa ma ierte – il au de staret pe diavolul. Sunt niste oameni chinuiti. Nu au pace inlauntrul lor. Iar din aceasta au facut o stiinta. Adica precum un hot nu doarme toata noaptea si se gandeste cum poate reusi sa fure, tot astfel si acestia se gandesc mereu cum sa-si indreptateasca o greseala sau alta a lor. Sau precum cineva se gandeste cum sa afle ocazia de a face un bine sau cum sa se smereasca, acestia, dimpotriva, se gandesc cum sa justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocati! N-o poti scoate la capat cu unii ca acestia. Este ca si cum ai vorbi cu diavolul insusi. Ce-am patit cu unul! In timp ce ii spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealalta trebuie sa iei aminte, nu mergi bine. Trebuie sa faci asta si asta…“, acela pentru orice afla indreptatiri si la sfarsit imi spune: “Nu mi-ai spus ce sa fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atatea ceasuri? Iti spun greselile tale, ca nu mergi bine si mereu te indreptatesti. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ti-am spus ce sa faci?” Sa-i spui pilde ca sa-i dai sa inteleaga ca nu este decat egoism satanic in felul cum infrunta lucrurile, ca primeste influente diavolesti si ca, daca nu se schimba, se va pierde, si in cele din urma sa spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac“! Cum sa nu explodezi? (…) Sa suferi pentru un indurerat, aceasta are sens. Dar ca sa te topesti cu acesta, sa-i spui atatea si atatea si in cele din urma sa-ti spuna: “Nu mi-ai spus ce sa fac”, si sa justifice cele ce nu se pot justifica! In felul acesta din om se face diavol. Infricosator! Daca s-ar gandi numai la osteneala pe care o faci – ca sa nu mai vorbim de durere – ca sa-l ajuti, s-ar schimba putin. Desi te vede ca suferi, te ostenesti, te chinuiesti, nu ia in seama nimic.

– Parinte, atunci cand cineva se indreptateste pentru o neoranduiala pe care a facut-o si-i spun: “Aceasta este indreptatire”, dar acela continua sa se indreptateasca, incercand sa demonstreze ca aceea nu este indreptatire, oare este cu putinta ca unul ca acesta sa se mai indrepte?

– Cum sa se indrepte? Isi da seama ca este in greseala, pentru ca se chinuieste, dar din egoism nu vrea sa recunoasca. Este foarte infricosator!

– Da, dar spune: “Nu ma ajuti. Vreau sa ma ajuti. Nu m-ai chemat ca sa discutam, pentru ce ma dispretuiesti?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism porneste. Adica este ca si cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu esti vinovat ca nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasa-l. Nu trebuie sa te preocupi de el, pentru ca nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau staretul nu are nici o raspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are si acela care nu se va smeri sa spuna “iarta-ma”, dar cel putin nu va vorbi ca sa se indreptateasca. Cel care se indreptateste pe sine atunci cand greseste isi schimba inima sa in refugiu diavolesc. Daca nu-si va zdrobi eul sau va continua sa greseasca mai mult si se va zdrobi fara folos de insusi egoismul sau. Cand cineva nu stie ce mare rau este indreptatirea, are circumstante atenuante. Dar cand stie sau i-o spun altii, atunci nu are circumstante atenuante.

Este trebuinta de multa atentie atunci cand mergi ca sa ajuti pe cineva care a invatat sa se indreptateasca, pentru ca uneori se intampla urmatorul lucru: daca se indreptateste inseamna ca are mult egoism, si cand ii spui ca ceea ce a facut nu este corect va spune si alte minciuni si alte indreptatiri pana ce iti va dovedi si aceea si cealalta, ca sa apara nevinovat. Dar in felul acesta tu, care ai mers sa-i dovedesti ca greseste, te faci pricina sa se faca mai egoist, mai mincinos. Din clipa in care vei vedea ca isi continua indreptatirile, nu mai este nevoie sa-i dovedesti nimic. Fa numai rugaciune ca sa-l lumineze Dumnezeu.

Explicatie si indreptatire

– Parinte, de multe ori, atunci cand mi se face o observatie, mi se pare ca trebuie sa dau explicatii si spun: “Da, asa este, dar…”.

– Ce-ti trebuie pe “dar”? “Dar” nu are… sare si pe toate le preschimba in sensul cel rau. Sa spui: “Iarta-ma, si cu rugaciunile Sfintiei Voastre alta data voi lua aminte”.

– Parinte, atunci cand cineva trage o concluzie gresita despre o actiune a mea, trebuie sa explic cum am actionat?

– Daca ai putere duhovniceasca, adica smerenie, sa primesti cum ca tu ai gresit si sa nu vorbesti. Lasa ca sa te indreptateasca Dumnezeu. Daca nu vorbesti tu, va vorbi Dumnezeu dupa aceea. Vezi, Iosif , atunci cand fratii lui l-au vandut, oare a spus: “Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatal meu ma iubea mai mult decat pe ceilalti copii ai lui”?

Nu a vorbit, dar dupa aceea a vorbit Dumnezeu si l-a facut imparat. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevarul? Si daca Dumnezeu descopera adevarul pentru folosul tau, bine. Dar daca nu-l descopera, tot pentru folosul tau va fi. Cand te nedreptateste cineva, sa te gandesti ca nu te nedreptateste din rautate, ci pentru ca asa a vazut el lucrurile. Apoi, daca nu are rautate, Dumnezeu il va vesti, va intelege ca a nedreptatit si se va pocai. Numai cand exista rautate Dumnezeu nu vesteste, pentru ca frecventa in care lucreaza Dumnezeu este smerenie-dragoste.

– Parinte, este bine sa cer explicatii dupa o rea interpretare?

– Ti s-a stricat gandul cel bun?

– Nu.

– Daca nu ti s-a stricat gandul, nu este nevoie sa-ti explice nimeni. Daca ti s-a stricat, atunci este bine sa ti se dea o explicatie, ca sa nu se strice si mai mult.

– Parinte, daca nu explici ca sa te indreptatesti pe tine, dar spui cum ai infruntat o oarecare imprejurare, cum ai actionat etc.?

– Nu-i nevoie. Este mai bine sa spui: “Iarta-ma” si sa nu explici. Numai daca ti se cere sa dai explicatii, atunci cu smerenie sa spui cum s-a intamplat.

– Parinte, cand anume trebuie sa explice cineva?

– Cand apare o rea interpretare care ii priveste pe altii, atunci se impune o explicatie ca sa fie ajutata situatia. Sau cand cineva este sensibil, are si putin egoism si nu poate suporta invinuirea daca nu vorbeste; atunci este mai bine sa explice cum a actionat.

– Parinte, uneori nu putem deosebi indreptatirea de explicatie.

– Indreptatirea nu aduce odihna in suflet, in timp ce explicatia aduce odihna si pace.

Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste

– Parinte, cum de se intampla ca in timp ce imi simt neputinta ma indreptatesc?

– Nu-ti simti neputinta, de aceea te indreptatesti. Daca ai simti-o, nu te-ai fi indreptatit pe tine. Ne iubim pe noi insine; nu vrem sa avem greutati; nu iubim osteneala. De multe ori vrem sa dobandim avutie fara osteneala. Cel putin sa recunoastem ca, asa cum infruntam lucrurile, nu mergem bine duhovniceste si sa ne smerim. Dar nu exista nici osteneala, nici recunoastere.

– Se poate ca cineva sa se cerceteze, sa se examineze pe sine si apoi sa se indreptateasca?

– Cel ce se cerceteaza corect pe sine nu se indreptateste. Si iata, sunt unii destepti, foarte isteti, care fac cele mai mari neghiobii. Pentru ca este si interesul. “Fac precum imi convine, precum este in interesul meu”.

– Parinte, cel ce se indreptateste nu isi vede caderile in nevointa sa?

– Orice ar face, il inseala diavolul si le justifica pe toate, si vointa, si incapatanarea, si egoismul si minciuna.

– Nu l-ar fi ajutat daca s-ar fi oglindit pe sine in cartile Sfintilor Parinti si mai ales in Sfanta Scriptura?

– Pentru unul care gandeste corect, duhovniceste, toate problemele i se rezolva din Sfanta Scriptura si din cartile Sfintilor Parinti. Acolo le vede pe toate foarte limpede.

Insa pe unul care nu face lucrare duhovniceasca si sufletul nu il are curatit, nu-l ajuta nici Sfanta Scriptura, pentru ca pe toate le explica anapoda. Este mai bine sa-si spuna gandul sau duhovnicului si sa nu explice singur cele pe care le citeste. Daca citeste, de pilda, Vechiul Testament, le poate explica in mod viclean pe cele citite si astfel sa se intineze. Am bagat de seama ca unii iau ceva din cele duhovnicesti pe care le citesc si le explica cum le convine. Nu ca nu i-ar duce mintea sau nu ar intelege cele pe care le citesc, insa le explica asa, ca sa se indreptateasca pe ei insisi. Lucru infricosator! Dar si pe cele duhovnicesti ce le aud, rar le prind corect. Sa presupunem ca istorisesc o intamplare, ca sa accentuez ceva. In timp ce eu altceva vreau sa accentuez, unii cauta sa afle ceva din toata intamplarea de care sa se prinda si sa-si indreptateasca un cusur, o greseala, ca astfel sa-si odihneasca patimile lor. Nu se gandesc ca acela despre care am spus ceva nu a luat aminte si a ajuns acolo unde a ajuns, ci spun: “Daca exista oameni cu o stare atat de rea, atunci noi suntem foarte bine“, si astfel se indreptatesc pe ei insisi. Diavolul afla o multime nemasurata de indreptatiri.

Indreptatirea nu aduce odihna

Cel care se indreptateste pe sine nu afla odihna. Nu are mangaiere. Pe cel care se indreptateste pe sine, sinea lui il indreptateste? Sinea lui, constiinta lui nu-l indreptatesc si nu are odihna. Iar aceasta arata ca este vinovat. Cum le-a randuit Dumnezeu! A dat omului constiinta. Infricosator! Cineva poate reusi ceea ce doreste, fie in chip barbar, fie cu viclenie, fie cu lingusire, dar nu va afla odihna. Din aceasta el singur poate depista ca nu merge bine.

Atunci cand cineva primeste nedreptatea este ca si cum ar primi o avere duhovnicesca si se bucura. In timp ce atunci cand se indreptateste pe sine este ca si cum ar cheltui ceva din averea sa si nu simte bucurie. Vreau sa spun ca nu are odihna duhovniceasca pe care ar fi avut-o daca nu s-ar fi indreptatit pe sine. Cu cat mai mult atunci cand nu are dreptate si se indreptateste pe sine! Aduna urgia lui Dumnezeu, pentru ca atunci se face o rapire; risipeste o avere care i se da. Oare cel care risipeste afla odihna?

Prin indreptatire omul orbeste sufleteste. Chiar de ar omori si un om, diavolul ii da dreptate. “Cum de l-ai suferit atata timp?”, ii spune. “Trebuia sa-l omori mai devreme”. Si se poate sa vrea sa mai ia si plata de la Hristos pentru ani in care l-a suferit pe acela! Ai inteles? Acolo ajunge.

– Parinte, daca cel ce se indreptateste pe sine se chinuieste, de ce primeste acest chin al constiintei?

– Este obisnuinta. Ca s-o tai trebuie vointa. Si trebuie sa invete nu numai sa nu se indreptateasca, ci sa se si aranjeze in mod corect. Daca nu se indreptateste, dar inlauntrul lui crede ca a fost nedreptatit, atunci este mai rau. Pentru ca, daca se va indreptati, celalalt ii va putea spune ceva si astfel se va putea cunoaste pe sine si va putea iesi din inselare. Altfel, poate sa nu vorbeasca, dar inlauntrul sau sa spuna: “Am dreptate, dar nu vorbesc, pentru ca am superioritate”, si ramane astfel in inselare.

Sa luam greseala asupra noastra

– Parinte, ieri ati spus ca altceva este rabdarea si altceva suportarea. La ce v-ati referit?

– Rabdare nu este suportarea cuiva. Cand spun ca suport pe cineva, este ca si cum as spune: “Acela este vai de el, eu sunt bine si-l suport”.Rabdarea adevarata este sa simt vinovatie pentru starea lui si sa ma doara pentru el. Aceasta are multa smerenie si dragoste, si atunci primesc harul lui Dumnezeu si este ajutat si celalalt. Sa presupunem ca vad pe cineva schiop sau surd sau drogat; trebuie sa gandesc: “Daca as fi fost eu intr-o stare duhovniceasca buna, as fi rugat pe Dumnezeu si l-ar fi facut bine“, pentru ca Hristos a spus: “Va voi da putere sa faceti minuni mai mari decat Mine” , si astfel vine durerea, dragostea pentru acela. In timp ce, daca spun: “Ei, ce sa-i fac, este infirm, sa stau putin alaturi de el; de altfel voi avea si plata“, atunci il suport pe aproapele si ma indreptatesc pe mine insumi ca mi-am facut datoria.

– Parinte, intotdeauna ajuta sa iei asupra ta orice vina?

– Da, daca o poti duce, ajuta mult. Sa te defaimi pe tine insuti in toate. Sa iei greseala de la celalalt, s-o arunci asupra ta si sa-L rogi pe Hristos sa-ti de putere s-o duci. Si atunci cand vei lua asupra ta mai multa greutate decat ai gresit sau, chiar de nu ai gresit, dar crezi intr-un anumit fel ca ai gresit, atunci niciodata nu te vei umfla, nu te vei mandri, ci vei avea din belsug harul lui Dumnezeu. Insa trebuie sa iei aminte, sa vezi daca poti ridica mai multa greutate. Pentru ca de nu poti, vei patimi hernie, hernie de disc…

– Care este hernia si care este hernia de disc in cazul acesta?

– Daca, de pilda, iei asupra ta o greseala pe care nu o poti duce si nu dai nici o explicatie, dupa aceea vei murmura, te vei revolta, vei judeca…

– Dar daca explic, aceasta nu va fi indreptatire?

– Ei, cauta sa justifici ceea ce nu poti duce, iar pe cealalta s-o lasi. Daca, de pilda, cineva este sensibil, sa caute sa duca atat cat poate; sa nu faca pe grozavul. Sa se cerceteze pe sine si sa se nedreptateasca cu discernamant, potrivit cu greutatea ce o poate duce, ca sa nu-l incovoaie vrajmasul cu sensibilitatea exagerata, sa-l arunce in deznadejde si astfel sa-l netrebniceasca.

– Parinte, uneori nu numai ca imi vine greu sa primesc nedreptatea, ci chiar pun responsabilitatea vreuneia din caderile mele pe altul.

– Voi nu numai ca nu purtati din dragoste traista celuilalt, ci vreti sa dati traista voastra cea grea nu numai celui sanatos, ci si celui bolnavicios. Este trebuinta sa dobandesti barbatie duhovniceasca ca sa iei asupra ta toata responsabilitatea pacatului tau. Cu cat adaugam mai multa greutate asupra noastra luandu-ne asupra-ne greselile altora, cu atat mai mult si Bunul Dumnezeu ne usureaza povara si simtim veselie dumnezeiasca.

Purtarea din dragoste de catre cineva care are puteri trupesti a doi saci de ciment in spate, ca sa-l usureze pe unul slab, care nu poate ridica greutate, nu are atata valoare precum are purtarea greutatii greselii aproapelui si insusirea ei de catre acesta, care apare inaintea oamenilor ca vinovat. Iar aceasta este o mare virtute, o mare smerenie.

Intr-o manastire cu viata de obste din Sfantul Munte un oarecare frate incepator i-a vorbit odata urat tipicarului , care era si ieromonah, pentru ca in vreme ce citea la strana i-a aratat care condac sa-l puna mai intai. Desi a voit sa-l ajute, acela si-a iesit din fire. Dupa slujba fratele s-a inchis manios in chilia asa. Tipicarul s-a intors spre sine, a luat greutatea asupra sa si s-a mahnit, gandindu-se ca el a fost pricina impotrivirii fratelui. Il mustra in adevar constiinta. Si desi ca tipicar avea raspundere pentru slujba, nu a tinut seama de raspundere si si-a spus: “Eu sunt vinovat pentru ca s-a maniat fratele“. Si s-a dus la chilia fratelui sa-i faca metanie. Acela insa incuiase usa si nu deschidea. Atunci s-a asezat langa usa si a asteptat de dimineata pana la orele trei dupa-amiaza, cand toca pentru vecernie, si cand fratele a fost nevoit sa iasa. Tipicarul cazu la picioarele lui, ii facu metanie si-i spuse: “Sa ma ierti, frate, ca eu am gresit!“. Asa vine harul lui Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul,

Nevointa duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti