Sfantul Iustin Popovici: “Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant…Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti”.

“SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“

Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tesaloniceni 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. 
Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre (vezi I Tesaloniceni 4,1-6).
Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Petru 1,16).

In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate :“ Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Evrei 2,11).
 De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Evrei 8,8). 
Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi – adica dupa Hristos -asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ ( I Petru 1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2,12; vezi si Coloseni 1,10; Filip 1,27). 
Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tesaloniceni 4,7). 
A urmari sfintenia impreuna cu toti (vezi Evrei 12,14) constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (tot acolo). 
Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor (vezi Ioan 17,17).

Cand se cauta adevarul vesnic este cu totul gresita intrebarea: ce este Adevarul? 

Intrebarea trebuie sa sune astfel: Cine este Adevarul? Pentru ca adevarul poate fi numai o persoana si, desigur, o Persoana Dumnezeiasca, iar nu un lucru: numai Dumnezeu Creatorul, iar nu o creatura.Dumnezeul-om raspunde: “Eu sunt Adevarul” (Ioan 14,6), dar numai celui care, din toata inima, din tot sufletul, din toata fiinta lui, in rugaciuni si lacrimi, in post si priveghere, in suspine si zbucium sufletesc, intreaba: cine este Adevarul?

Numai cei sfintiti de Adevarul vesnic sunt adevaratii luminati, pentru ca Adevarul a venit prin Iisus Hristos (Ioan 1,17). Fara El si in afara Lui nu exista si nici nu poate exista Adevar. 
Vreti o schema a acestui lucru? Iata-o: Hristos = Adevar = Sfintenie = Luminare. Adevarul creeaza in suflet o dispozitie sfanta iar din sufletul sfant izvorasc continuu ganduri sfinte, dorinte sfinte, simtaminte sfinte, fapte sfinte. Pentru aceasta crestinii se numesc sfintiti (Faptele Apostolilor 20,32; 26,18; I Corinteni 1,2). Nu crezi poate aceasta, pentru ca te apasa pacatele, te strivesc patimile, dar asculta cuvantul Evangheliei celei vesnice:
“Toata faptura lui Dumnezeu… se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4,5).
Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.
Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant. Aceasta este o nevointa dificila si indelungata pentru sfintirea harismatica, castigata prin lucrarea poruncilor evanghelice; o osteneala personala, launtrica si neincetata. La aceasta ne cheama Dumnezeu prin Evanghelia Lui (II Tesaloniceni 2,12).
Scopul vietii omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, dupa cum marturiseste si invata insuflat de Dumnezeu Sfantul Serafim din Sarov. Pentru aceasta Duhul Sfant se numeste Duhul sfinteniei, Duhul sfintirii (Romani 1,4).

Sfintirea se manifesta ca luminare a omului de catre Duhul Sfant. De aceea, ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfant, este ziua luminarii de adevar, de sfintenie, in foc. In Duhul Sfantsfintenia si lumina sunt unul si acelasi lucru;e ceea ce se intampla si la Apostolii cei purtatori de Duh si la Sfintii Parinti. De aceea, sfintii purtatori de Duh sunt unicii luminatori si invatatori. 
Prin sfintenia lor ei alunga pacatul din adancul sufletului si trupului omenesc, iar prin lumina lumineaza calea fiecarui om pentru a putea strabate valea mortii spre linistea nemuririi.
Pentru cel purtator de Duh toate sunt luminoase si clare: viata si moartea, bucuria si durerea, sensul omului si al lumii; pentru ca el vede prin Duhul Sfant ratiunea si sensul a toate, ca si Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii. Botezul “in Duhul Sfant si in foc” (Marcu 1,8; Luca 3,16) este in acelasi timp si sfintenie si luminare. Din acest motiv, Botezul Domnului se numeste Luminare. Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti.

In Botez si in Mirungere, omul primeste de la Duhul Sfant plamada sfinteniei cu care va trebui sa-si plamadeasca tot sufletul si trupul lui prin exercitarea virtutilor evanghelice. Prin intrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit literalmente al nostru, dar in mod trans-subiectiv, in timp ce prin Sfanta Euharistie acesta devine al nostru, real si personal in mod obiectiv. Pentru ca in Sfanta Euharistie se gaseste plinatatea si desavarsirea sfinteniei si a luminarii. Dincolo de ea (adica de Sfanta Euharistie) natura omeneasca nu mai poate inainta, in ce priveste intimitatea, unirea ei cu Dumnezeu, pentru ca nu mai are unde sa inainteze (vezi Evrei 10,10-14; I Corinteni 10,16-17).
Sfintenia se manifesta intotdeauna ca lumina. Din acest adevar traieste Evanghelia lui Hristos si in lumea aceasta si in cea ingereasca, in Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos ni se infatiseaza modelul transformarii fiecaruia dintre noi prin sfintenie in lumina (vezi Matei 17,2; Luca 9,29). Transfigurati prin sfintenie, sfintii revarsa pururea razele luminii celei pline de har care, uneori, prin harul lui Dumnezeu, poate straluci din ei ca un soare. Lucrul acesta se intampla foarte adesea sfintilor Asceti. Iata cateva exemple.
“Era un oarecare avva Pamvo si despre acesta se spune ca a staruit trei ani cerand de la Dumnezeu si zicand: “Doamne, nu ma slavi pe mine pe pamant!”; si Dumnezeu l-a slavit pe el atat de mult, incat nu putea cineva sa-l priveasca in fata, din pricina slavei pe care o raspandea fata lui”.

“Spuneau despre avva Pamvo, ca asa cum Moise a luat chipul slavei lui Adam atunci cand a fost slavita fata lui, tot asa si fata lui avva Pamvo stralucea si era intocmai ca un imparat sezand pe tronul lui; in acelasi chip era si avva Silvan si avva Sisoe “.
“Spuneau despre avva Sisoe, ca atunci cand urma sa se savarseasca, in timp ce parintii se gaseau asezati langa el, fata lui stralucea ca soarele; si le spunea lor: “Iata avva Antonie a venit”; iar dupa putina vreme, le spunea: “Iata, ceata Proorocilor a venit”; si fata lui stralucea si mai mult, si le zicea: “Iata ceata Apostolilor a venit”; si fata lui s-a umplut indoit de lumina. 
Si iata-l ca vorbea cu unii: iar batranii s-au rugat de el, spunand: “Cu cine vorbesti, Parinte?” Si acela le-a zis: “Iata ingerii au venit sa ma ia si-i rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin”. 
Si batranii i-au zis lui: “N-ai nevoie sa te pocaiesti, Parinte!” Dar batranul le-a zis: “inca nu stiu sa fi pus inceput”; si atunci toti au aflat ca este desavarsit. 
Si din nou fata lui s-a facut ca soarele. Si toti au strigat, iar el le-a zis lor: “Vedeti, Domnul a venit si zice: Aduceti-Mi vasul pustiului”; si indata si-a dat duhul. Si a fost ca un fulger; si toata casa s-a umplut de buna-mireasma”.

Din: Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul- Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010