Pr Cleopa ,,Despre milostenie si smerenie,,

„Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7)

[…] Despre fericirea celor milostivi ne vorbeşte în cele ce urmează părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, el însuşi un model al filantropiei creştine dusă până la jertfa de sine.

Cea mai puternică milă

Milostenia este de mai multe feluri?

Putem face referire la mila trupească şi la mila sufletească; putem ajuta material pe cineva, dar putem ajuta, la fel de bine sau poate chiar mai mult, spiritual. 

Putem oferi un sfat care salvează un om de la ştreang, de exemplu. Putem avea milă de sufletele celor de lângă noi, îndemnând la mântuire şi oferind ca exemplu viaţa proprie. 

Cea mai puternică milă şi mai de folos este mila cu propriul suflet. 

Şi este un aspect care nu trebuie nicidecum neglijat, pentru că putem hrăni pe alţii numai fiind noi înşine hrăniţi, ca să avem forţă la a împlini acest bine. Şi când spun hrană mă refer în primul rând la cea spirituală. Cel care se hrăneşte spiritual – prin rugăciune, prin fapte bune, care este expresia credinţei noastre – împlineşte mila faţă de sine însuşi, prin grija pentru propriul suflet.

Milostenia poate fi pe loc şi cu efect imediat, dar poate fi peste o sută de ani, când cineva găseşte, într-o carte, ceva care îl salvează…, carte pe care eu i-am dăruit-o. 

Milostenia poate să deschidă mâna lui Dumnezeu.

Care sunt faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti?

Când vorbim de faptele milei trupeşti, ne referim la tot ceea ce ajută existenţa noastră pământească. Deşi a îngropa trupurile celor decedaţi, de exemplu, pare o faptă a milei trupeşti, ea este, în realitate, o faptă a milei sufleteşti.A sfătui pe cel în nevoie, a încuraja pe cel în necaz, a lucra la mântuirea proprie şi multe alte aspecte care ţin de această hrană necesară sufletului – sunt fapte ale milei sufleteşti. 

O intersectare a faptei milei trupeşti cu sufleteşti o regăsim în actul cercetării celor întemniţaţi sau bolnavi, pentru că îi ajuţi şi trupeşte, dar este cu folos şi sufleteşte.

Ce înseamnă să nu ştie stânga ce face dreapta

Cum trebuie săvârşite faptele milosteniei şi către cine trebuie îndreptate?

Milostenia trebuie săvârşită cu multă băgare de seamă, ca să nu dăuneze. Trebuie să ajutăm cerşetorii, dar după ce i-am cercetat bine. Să facem milostenie către Biserică, celor săraci, să facem milostenie pentru sufletele oamenilor.

Mântuitorul Hristos ne recomandă să săvârşim fapta milosteniei în felul acesta: să nu ştie stânga ce face dreapta. Iar Sfinţii Părinţi ne arată că aceasta se referă la două aspecte: pe de o parte să nu te lauzi, iar pe de alta, neştiind că a dat stânga, să dea şi dreapta. Cât priveşte primul aspect, când devine un act fariseic, fapta milosteniei este anulată.

Milostenia trebuie făcută din inimă, cu inimă bună, în limita de care dispui – spre exemplu şi cel ce n-are poate da din ce n-are, în sensul bănuţului văduvei – şi conştient.Dumnezeu poate, să ştiţi, să rezolve totul singur, dar ne-a lăsat şi nouă putinţa aceasta, ca, având nevoie unul de celălalt, să ne manifestăm iubirea.

Care este răsplata făgăduită celor milostivi? Aţi anticipat răspunsul la această întrebare chiar de la început, vă rugăm însă să detaliaţi.

Cei milostivi vor avea parte de îngăduinţa lui Dumnezeu şi vor fi miluiţi şi în viaţa aceasta, dar şi la vremea judecăţii. Pentru că, la rândul nostru, putem fi milostivi, manifestându-ne îngăduinţa faţă de cei care ne-au greşit, după cum ne exprimăm în rugăciunea domnească – „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

Ce înseamnă „se vor milui“?

Aceasta înseamnă că vor avea îngăduinţă. Dumnezeu ne completează milostenia şi ne-o răsplăteşte înmiit.

Care este învăţătura care se desprinde din această Fericire?

Fericirile sunt îndemnuri la practicarea faptei bune. Noi spunem că se va mântui cel care are credinţa cea dreaptă, care face fapta bună şi conlucrează cu harul sfinţitor. Acestea sunt condiţiile. Iar faptele bune încep cu milostenia.

Şi una este iubirea care se manifestă doar sentimental faţă de un om necăjit şi alta e iubirea care şi rezolvă problema. În sensul arătat, te iubesceste un cuvânt searbăd, dar te iubesc şi te ajut este ceea ce numim iubirea milostivă.

Cum putem împlini Fericirea aceasta?

O împlinim încercând să lucrăm ceea ce poate ni se pare complicat. Când vedem omul suferind, să-l ajutăm, iar dacă avem o nesiguranţă în privinţa lui, îl ajutăm puţin şi cercetăm situaţia lui. Să-l ajutăm pe fiecare cu ceea ce are nevoie.


O învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur Vasile cel Mare, care trebuie studiată, sună în felul acesta: să asude banul milosteniei în palma ta. Acest sfat nu intră în contradicţie cu îndemnul Mântuitorului: celui ce cere dă-i. Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să ştim pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situaţia lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie şi merită efortul nostru.

– Spuneți-ne, vă rog, care este principala diferență dintre „pocăință” și „spovedanie”?

– Spovedania este taină și are ca rezultat eliberarea sufletului de păcat, iar pocăința o precede și o însoțește. E un proces care are loc în suflet pe parcursul unei perioade de timp îndelungate.

Spovedania este cununa pocăinței și constituie doar o parte din ea; ca timp durează foarte puțin, însă are o importanță foarte mare, tainică. Și dacă despre spovedanie putem vorbi ca despre o sfântă taină, atunci despre pocăință trebuie să vorbim ca despre un proces duhovnicesc, psihologic, un fapt, o activitate.

Nu fiecare pocăință implică spovedania, dar fără mărturisire nu putem vorbi despre eliberarea sufletului de păcat în sens mistic și duhovnicesc.
Năravul din fire n-are isprăvire?

– Dacă o persoană spovedește regulat același păcat, ce se poate spune despre asta?

– Păcatele repetate depun mărturie în primul rând despre faptul că în sufletul omului, în personalitatea sa, există unele probleme importante, complexe, cruciale, cu care trebuie să facă ceva. Acestea îi dau ghes să lucreze duhovnicește mai serios, cu mai multă grijă și îl îndrumă să caute să clarifice motivele pentru care se tot repetă unul sau altul din păcate.

– Ce anume se află la rădăcina acestui păcat – o patimă, un obicei, anumite circumstanțe sau lipsa curajului, indiferenta, lipsa de înțelegere a nevoilor din viața duhovnicească?

Însăși repetarea păcatului îl îndeamnă pe om să caute motivele acestei repetări. Astfel că repetarea păcatului nu poate fi trecută cu vederea, ea cere o raportare atentă la sine.

– Dar există oameni care spun: „Iată, merg la biserică deja de 10 ani și mereu spovedesc același lucru; cred că nu mă ajută deloc. Năravul din fire n-are isprăvire.”

– Aceste cuvinte sunt mai degrabă justificative și arată că oamenii nu prea sunt familiarizați cu condițiile și sensul vieții duhovnicești pentru că viața duhovnicească nu va fi niciodată mecanică: am venit, m-am pocăit și am uitat. Așa ceva nu se întâmplă!

Viața duhovnicească este un proces lung și complex care poate fi comparat cu modul în care un sculptor își cioplește în piatră sculptura. O prelucrează îndelung, la început taie o piatră mai mare, apoi una mai mică, apoi o cioplește, o șlefuiește… Treptat lucrul său devine tot mai zvelt, însă durează îndelung și, cu fiecare zi, din piatră se dezvăluie o nouă figură. Tot așa și sufletul în lucrarea duhovnicească se prelucrează în mod constant până ce se va obține o suprafață netedă, lină.

Există păcate care lasă urme în om atunci când acesta își schimbă stilul de viață. Acest lucru poate fi legat de comunitatea din care face parte, de grupul de prieteni, de locul de muncă… Atunci, omul trebuie să-și schimbe mediul, serviciul sau să iasă din vechiul anturaj deoarece acestea îl încorsetează și îi creează o obișnuință nefastă. Sau acestea se retrag oarecum cu vârsta, se schimbă oarecum ca urmare a creșterii duhovnicești. Omul se dezvoltă din punct de vedere psihologic, personalitatea i se dezvoltă, se schimbă ceva la el.


PARINTELE NICOLAE TANASE
,,despre MILOSTENIA ADEVARATA
Pr. Andrei Lorgus:“POCAINTA si AUTO-INVINOVATIREA sunt lucruri complet diferite”