Pilde si povestioare ortodoxe cu talc

Cu "îngerul" la masă

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.
Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.
Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.
Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nicio ezitare şi fără nicio reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.
Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.
Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”.
Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.
El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”.
___
Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.


Comoara morții, bătrânul pustnic și tâlharii 

Un pustnic a intrat într-o peşteră din cauza ploii şi a găsit o comoară. A ieşit peste măsură de speriat din peşteră stigând:
– Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiţi, care privind în jur l-au întrebat:
– Moşule, unde este moartea?
Pustnicul i-a dus în peşteră şi le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiţi şi-au simţit inima tresăltând de bucurie şi vicleni i-au spus:
– Ai dreptate, moşule, pleacă, pleacă departe de aici.
După plecarea bătrânului, hoţii au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii şi căruţe, iar ceilalţi doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea:
- ”În târg voi bea şi voi mânca pe săturate, voi petrece…apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi şi astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii”.
Cei doi tâlhari rămaşi de pază gândeau fiecare în sinea lui:
-”O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg şi vom împărţi comoara pe dindouă”.
Şi aşa au făcut. L-au omorât pe tovarăşul venit din târg cu provizii şi căruţe, au mâncat hrana otrăvită de el şi astfel au murit cu toţii.

Nedreptatea și lăcomia ucid!


Starețul, bunătatea și fericirea raiului 

Un stareț bătrân, foarte înaintat în vârstă și bolnav, aproape pe moarte, se ruga și vorbea în sufletul lui cu Dumnezeu. Își cerceta cu amănunțime trecutul și mersul duhovnicesc spre dobândirea roadei Duhului Sfânt. Primise de la Bunul Dumnezeu multe daruri, cel al înainte vederii, al blândeții, al dreptei socotințe și multe altele și cu toate acestea se gândea că n-a făcut în viață mai nimic bun.
Glasul lui Dumnezeu însă îi descoperea frumoasa lui trăire. La un moment dat gândul lui merse spre ucenicii mânăstirii pe care o păstorise și se gândea că dacă pe aceștia nu i-a povățuit cu dreaptă socoteală spre dobandirea iubirii desăvârșite, nici el nu se va mântui. Glasul lui Dumnezeu în conștiința sa însă îi spuse că abia atunci când ucenicii săi vor face la fel ca el, atunci și ei vor dobândi mântuirea.
În clipele acelea intră in chilia bătrânului un mirean ce locuia prin preajma mânăstirii și care avea mare evlavie la dânsul, cu un castronaș cu câteva fructe, spre mângâierea bătrânului și a bolii de care era răpus. Bătrânul primi cu dragoste fructele, iar mireanul ca să nu-l obosescă prea tare plecă la casa lui. La scurt timp un călugăr a venit în chilie să-l mai cerceteze pe bătrân. Bătrânul gândindu-se că nu mai are mult de trăit dădu castronașul cu fructe călugărului care-i purta mereu de grijă. Ucenicul primi cu dragoste fructele ca să-l facă fericit pe bătrân, dar când ieși din chilie nu îndrăzni să mânânce din ele considerându-se nevrednic de o așa pomană și se gândi să-i ducă călugărului care asuda din greu la munca câmpului. Acela primi la rându-i cu toată dragostea fructele, dar după ce fratele a plecat, el nu s-a înduplecat să le mănânce, gândindu-se că cel care muncește la animale are mai multă nevoie pentru că stă în mirosul acela urât. Așa că s-a dus la celălalt să-i dea. Acela și el a primit cu dragoste, dar nici el nu a mâncat și l-a dus altuia care era foarte slăbit de o boală pe care o trecuse cu greu. Întâmplarea face că aceste fructe s-au plimbat pe la toți călugării acelei mânăstiri și niciunul n-a mâncat, ci a dat fratelui mai departe. Ultimul care a primit fructele s-a gândit la bătrânul stareț și le-a dus lui. Când a intrat călugărul cu fructele în castronaș să i le aducă în dar, un glas tainic al lui Dumnezeu a spus bătrânului că acum poate muri liniștit pentru că ucenicii săi au împlinit cu prisosință iubirea aproapelui.


Astfel bătrânul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fericit că nevoința vieții sale a avut roade vrednice la Dumnezeu.