Păcatul ne desparte de Dumnezeu, însă pocăinţa ne întoarce spre El, iar Sfânta Împărtăşanie ne uneşte cu Dumnezeu Fiul, Mântuitorul lumii


Păcatul, în limba greacă (hamartia), are înţelesul de eşec, şi anume de a rata o ţintă, de a pierde un ţel, de a nu ajunge la o destinaţie. În limba ebraică însă păcatul (hattat) înseamnă ruperea unei alianţe, unui legământ, unei înţelegeri,de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Aşadar, când omul păcătuieşte rupe legătura cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, pentru că păcatul se opune sfinţeniei. Adesea păcătuim prin uitare, prin neglijenţă, prin nebăgare de seamă, prin lenevire duhovnicească. Cărţile ortodoxe de cult arată că Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcat, chiar dacă este iertător al păcătoşilor care se pocăiesc. 

În rugăciunea din timpul Trisaghionului sau al cântării Sfinte Dumnezeule, se spune: "Cel Ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire" 

 Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea păcatul, ci El cere pocăinţă spre îndreptare, spre ridicare din păcat. Ori de câte ori păcătuim cădem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despărţim de Dumnezeu. 

Sunt două feluri de căderi: căderea din dreapta credinţă (e-rezia sau ateismul),când nu mai mărturisim credinţa ortodoxă, şi căderea din dreapta vieţuire (viaţa păcătoasă), când nesocotim porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele. 

Când ne culcăm fără să ne rugăm, când ne trezim din somn fără să ne rugăm, când mâncăm fără să ne rugăm, atunci păcătuim împotriva iubirii faţă de Dumnezeu prin uitare şi neglijenţă. Iar când nu-l iubim pe aproapele nostru, când îl supărăm, când îl batjocorim, când nu-l ajutăm, deşi am putea să-l ajutăm, atunci cădem din iubirea faţă de aproapele. Însă Dumnezeu vrea ca noi să trăim în iubire faţă de El şi faţă de semenii noştri: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Luca 10, 27 şi Marcu 12, 30). 

Dacă nu arătăm iubire faţă de Dumnezeu prin rugăciune şi iubire faţă de semeni prin săvârşirea de fapte bune, păcătuim şi pierdem mântuirea. De aceea, este nevoie de pocăinţă ca lepădare de păcate şi de refacerea comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul iubirii şi al vieţii veşnice.

Pocăinţa, în limba greacă (metanoia), înseamnă schimbarea modului de a gândi. Sfântul Ioan Damaschin spune că pocăinţa este întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la Dumnezeu, de la cele neplăcute lui Dumnezeu spre cele plăcute lui Dumnezeu. 

Deci este necesară o schimbare a modului de-a gândi, de-a fi şi de-a făptui. În acest sens, trebuie să medităm asupra gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre înainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce în viaţa noastră nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi, în scrierile şi în vieţile sfinţilor. Examinarea interioară a conştiinţei omului este necesară ca fiind o conştientizare a stării noastre duhovniceşti de cădere şi, în acelaşi timp, o dorinţă de ridicare şi de vindecare. 

Pocăinţa omului aduce bucurie lui Dumnezeu, îngerilor şi Bisericii întregi. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că mare bucurie se face în ceruri când un păcătos se întoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10). De ce? Pentru că omul care se pocăieşte se eliberează de robia păcatelor şi a duhurilor rele sau a demonilor. Demonii sunt mulţumiţi când oamenii păcătuiesc şi nu se mai pocăiesc, sau nu-L mai iubesc pe Dumnezeu şi nici pe semenii lor, deoarece ei caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârşite cu gândul, cu vorba, cu fapta.

 Există păcate sau patimi egoiste majore prin care diavolii îi ispitesc pe oameni, şi care, într-un anumit fel, le conţin şi le generează pe toate celelalte. 

Astfel, Evagrie Ponticul spune că "gândurile cele mai generale, în care se cuprind toate celelalte, sunt în număr de opt. Primul este gândul lăcomiei; după el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginţi; al patrulea, gândul tristeţii; al cincilea, al mâniei; al şaselea, al akediei (lenevirii); al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mândriei " 3. Toate acestea trebuie mărturisite în Taina Spovedaniei, pentru a fi smulse din sufletul omului, şi a fi înlocuite cu gândurile bune ale virtuţilor: înfrânarea, curăţia, dărnicia, bucuria, pacea, hărnicia, cumpătarea şi smerenia.


Taina Spovedaniei sau a Pocăinţei este Taina căinţei sau regretului pentru păcate, a mărturisirii păcatelor şi primirii iertării de păcate. 

În limba română, cuvântul spovedanie, provenit din slavonă, nu acoperă toate aspectele Sfintei Taine a Pocăinţei, care cuprinde nu numai mărturisirea păcatelor de către om, ci şi iertarea păcatelor acestuia, precum şi împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu Biserica. 

Aşadar, Taina Spovedaniei, ca Taină a Pocăinţei, trebuie înţeleasăatât ca Taina mărturisirii şi iertării păcatelor, cât şi ca Taina împăcării sau a reconcilierii omului pocăit cu Dumnezeu şi cu Biserica. Într-una din rugăciunile Tainei Pocăinţei sau Spovedaniei se spune: "Împacă-l şi-l uneşte pe el cu Sfânta Ta Biserică" 

4. De fapt, când păcătuim, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi de Biserica Lui, deoarece rupem comuniunea cu Hristos - Capul Bisericii şi cu Sfinţii Lui, care sunt centrul vieţii Bisericii.

sursa ziarullumina.ro