Parintele Arsenie Boca :

"Pune-ţi o cruce după casă”

  Nu e uşor să scrii despre un om atât de puternic ca Arsenie Boca. Viaţa părintelui avea părţile ei ascunse, tăinuite de privirile oamenilor, aşa cum era chilia sa de pustnic de pe Valea Sâm­betei - un loc aproape inacce­sibil, săpat în jgheabul unor pereţi prăpăstioşi de stân­că, pe care părintele sculptase chipul Maicii Domnului, transfor­mând sălbăticia munţilor în altar de rugăciune şi meditaţie.

  Dincolo de biografia sa bogată, ca subiectul unui roman (licenţiat în teologie, medicină şi belle arte, în­chis doi ani la Canal pe motive politice, alungat de la Pris­lop, scos din viaţa monahală de către comunişti şi urmărit tot timpul de Securitate), părintele rămâne unul din cei mai mari duhovnici ai acestui secol. Nu întâm­plător oamenii l-au urmat peste tot, nelăsându-l nicio­dată singur. Puţini însă l-au cunoscut cu adevărat, pri­mind îngăduinţa de a-i sta în preajmă.

  "Părintele era de felul său tăcut”, îşi aminteşte ţăranul Ion Lupu, de 76 de ani, din Voivodeni - Făgă­raş. "Cât timp a stat la Mânăstirea Sâmbăta, pe care a renovat-o din temelii, îl vedeam aproape în fiecare zi. Niciodată nu l-am pomenit zâmbind sau vorbind mai mult decât trebuie. Era aspru şi cu sine, şi cu ceilalţi, ascunzând de privirea oamenilor şi postul, şi rugă­ciunea. Da, părintele era văzător cu duhul. 

  Când m-am dus prima oară la dânsul, a trebuit să aştept vreo două zile până să-mi vină rândul la spove­danie. Îmi lăsasem treburile neterminate acasă şi stăteam ca pe ghimpi. Părintele m-a observat şi mi-a zis: «Du-te să-ţi vezi de joagăr şi apoi întoarce-te». În clipa aceea, am amuţit. Într-adevăr, îmi citise gândul - mintea mea era la joagăr şi nu la spovedanie. 

Câteva luni mai târziu, când deja începuse războiul, la uşa chiliei se aduna puzderie de femei. Voiau să întrebe des­pre soarta bărbaţilor plecaţi pe front şi erau atât de multe, încât părintele nu mai avea timp să le asculte pe fiecare în parte. Se uita în mulţime şi, arătând cu degetul, zicea: «Tu, pune-ţi o cru­ce după casă... Tu, pregăteşte pachet, că soţul tău e rănit, dar tră­ieşte». Câteva zile mai târziu, femeile se întorceau la chilie, spunând: «Ai avut dreptate, părinte. E rănit, dar trăieşte». Aşa era părin­tele. 

  Nici nu deschideai gura, că el îţi şi spunea pentru ce ai venit. Îmi amintesc de un sol­dat care voia binecu­vântarea lui înainte de a pleca pe front. Cum l-a văzut, părintele s-a schimbat la faţă şi i-a zis: «Acuma vii? Regimentul tău a plecat astă-noapte şi eşti dat dezer­tor». Aşa a şi fost. N-a mai apu­cat să ajungă la unitate, că o patrulă militară l-a arestat”.

"Strigă, că eu te aud”

  Era părintele cu adevărat clarvăzător, cum spun toţi cei care l-au cunoscut? Ion Lupu din Voivodeni e ab­solut convins că aşa stăteau lucrurile. Prin post şi rugăciune, părintele ştia toate câte aveau să se întâm­ple. Îşi cunoştea chiar şi încercările prin care urma să treacă. "Înainte de a fi arestat, l-am văzut într-o dimi­neaţă cu o mare tulburare pe chip. Ca niciodată, sim­ţea nevoia să vorbească despre sine şi atunci mi-a zis: «Astă-noapte, mi-am văzut în vis cămaşa de botez. Am două pete roşii pe cămaşă. Am două păcate, pe care trebuie să le plătesc în curând». N-am înţeles nimic din vorbele părintelui. Abia după ce l-au dus la Securita­tea din Braşov, am priceput de ce cu o zi înain­te de arestare m-a oprit, spunându-mi: «Să nu mai vii la Sâmbăta să mă cauţi. Dacă ai vreo trebuinţă, să strigi, că eu te aud». 

   Părintele îşi cunoştea viaţa şi de aceea nu-şi pierdea niciodată calmul şi seninătatea. Închis la Cetăţuie, la Braşov, securiştii au vrut să-i tundă în batjocură barba lui mare şi neagră, dar - ca un făcut - nimeni nu îndrăznea să-l atingă, speriaţi parcă de privirea şi de forţa lui. Doar un ţigan, pe nume Luca, s-a oferit voluntar. Păzise porcii şi acum ajunsese sublocotenent la Securitate. El l-a tuns, dar părintele l-a avertizat: «Mă, în curând ai să te bărbereşti şi tu». Într-adevăr, nu a trecut nici o lună de zile şi Luca a re­venit în sat să păzească porcii, fiind dat afară din armată, ca apoi să moară într-un accident”.

  Toată lumea care l-a cunoscut mărturiseşte că se întorcea de la părintele cu o mare uşurare în suflet. Strâm­torat de mulţime, părintele Arsenie privea peste capetele tuturor, făcând semn cu mâna şi spunând: "Vino tu, amărâto, că ai rămas văduvă cu 8 copii”, şi fe­meia se pornea pe plâns că aşa era. Dintr-o privire îi separa pe cei veniţi din curiozitate de oamenii cu probleme grele. Nimeni însă nu pleca neîntărit cu un sfat sau cu o vorbă de îm­bărbătare. Chiar şi când, arar, certa pe cine­va, o făcea duhovniceşte, spre mântuirea sufletului. Un bătrân i se plângea, de pildă, că soţia îi este paralizată şi fără putere, ce­rân­du-i părintelui să o vindece, dar el l-a oprit, vorbind ca să audă toată lumea: "Mo­şu­le, crucea cine vrei să o poarte în locul tău?”.

Din zugrav de suflete, zugrav de biserici

  Ultimul drum.

Întărit întru credinţă şi cu răbdare de sfânt, părintele Arsenie Boca şi-a dus la rân­dul lui crucea suferinţei, trecând prin iadul anchetelor şi al detenţiei, trăind apoi cu demnitate umilinţa exilului în lume, pictând 15 ani Biserica din Drăgănescu, precum spunea Nichi­for Crainic, mentorul său: "Din zugrav de suflete, iată-te zugrav de biserici. Fii fericit că mângâi cu pe­nelul pe cei desăvârşiţi”.
Despre şederea sa la Drăgănescu se ştie parcă şi mai puţin. Urmărit mereu, sâcâitor, de Securitate, părintele evita să vorbească făgărăşenilor veniţi special să-l vadă de la sute de ki­lo­metri, încer­când în felul său să-i prote­je­ze. Era îmbră­cat simplu, ca orice mirean, a­vând me­reu o bundiţă în spa­te, din cauza ră­celii din bise­rică, unde îşi desăvâr­şea o­pe­ra - imnul pic­tural închinat lui Hristos. Să­tenii din Drăgă­nescu aproape că nu-l luau în seamă. "Îi spu­neam Picto­rul”, îşi aminteşte Gheor­­ghe Mari­nes­­cu, cel mai bă­trân om din sat. "Venise la părin­tele Bunescu să picte­ze biserica şi era foar­te retras. Abia acum îmi dau seama de ce întor­cea spatele mulţi­mii, făcând cu de­getul la gu­ră - semn că e urmărit şi că nu poate să vorbeas­că. Am stat mai mult timp în preaj­ma părin­te­lui, părându-mi-se un om ca oricare altul. N-am avut ochi să văd, deşi avea mare putere: îmblânzea anima­lele doar cu o privire şi nu pu­teai să-i ascunzi nimic. 

  Se spune despre el că era vizio­nar şi proroc. Eu ştiu doar că aici, la Buneşti, cât s-a trudit să picteze bise­rica, era foarte cumpătat, şi la mâncare, şi la vorbă; că muncea fără milă, făcându-şi singur mortarul şi cano­nindu-se pe schele, până noap­tea târziu, încât părin­tele Bunescu, privind picturile, zicea toropit de emoţie: «Părinte, ai pus o întreagă dog­matică pe perete. Tu nu pictezi, ci predici fierbinte pe ziduri». Vorbele acestea le înţeleg abia acum.

  În sinea lui, trebuie să fi suferit mult. Îi părea rău că nu mai poate sluji în biserică, iar când îşi amintea de Prislop, ofta cu amărăciune, acolo având - din câte am înţeles - un loc anume în care dorea să fie înmor­mântat. Ştia să rabde, însă. Chiar dacă în ultimii ani slăbise şi era bolnav şi de plămâni, şi de ficat, nu l-am auzit niciodată căinându-se. A stat cu noi, dar n-am ştiut să-l preţuim. Când apăreau pe drum făgărăşenii, cu traistele grele şi umflate, sătenii din Drăgănescu ziceau, cu invidie şi răutate: «Ia uite cum îi cară numai bunătăţi». Dacă oamenii ar fi ştiut că în străiţi nu era decât o pâine mare, ardelenească, de 4-5 kilograme, s-ar fi ruşinat cu toţii”.

  Părintele Arsenie Boca a murit pe 28 noiembrie 1989 şi a fost înmormântat, cinci zile mai târziu, la Prislop, în locul ales chiar de el, în prezenţa a 2000 de oameni. Şi aici sunt multe taine şi lucruri încă nelă­mu­rite. Mulţi din cei cu care am vorbit sunt convinşi că pă­rintele a fost schingiuit de Securitate, că avea un­ghiile de la mâini smulse şi că înainte de a muri şi-a avertizat călăii: "Spuneţi-i lui Ceauşescu că nu mai apu­că Crăciu­nul”. Alţii, care s-au îngrijit de înmor­mân­tarea părintelui, spun, dimpotrivă, că a murit de moarte bună, la Mânăstirea Sinaia, că slăbise din cauza muncii epui­zante şi a numeroaselor boli pe care le avea. Contează mai puţin teama şi reţinerile unora de a vorbi despre acest lucru. Mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieşi oricum la iveală. E limpede că părin­tele Arsenie Boca nu a fost un om obişnuit şi că Dum­nezeu a lucrat prin el neîntrerupt. Timp de aproape 50 de ani, cât a durat regimul comunist, de-a dreptul sau cu subtilitate perfidă, s-a încercat ascunderea părintelui şi a numelui său. Faptul că imaginea lui ţâşneşte acum, mai strălucitoare ca oricând, e semn că cei fără prihană îşi au plata lor, la adăpost de invidia pătimaşă a lumii acesteia.

  Sincer să fiu, când am aflat că părintele Arsenie Boca a trecut la cele sfinte în 1989, ceva din adâncul fiin­ţei mele s-a cutremurat. Întreaga mea viaţă mi-am petrecut-o alături de un mare duhovnic - de un uriaş. Faptele şi cugetul mă îndeamnă să refuz ideea că am fost contemporan cu părintele. El aparţinea, oricum, unei alte lumi - cea a oamenilor drepţi şi adevăraţi. Nu întâmplător, la Prislop, pe mormântul său iarba şi florile nu se ofilesc niciodată.

http://www.arsenieboca.ro/sites/default/files/marturii/Mari-Duhovnici-Romani.pdf