Sfaturi si cuvinte de invatatura duhovniceasca  (Nil Ascetul)

Domnul s-a lepadat cu totude grija celor pamântesti si a poruncit sa cautam numai Împaratia Cerurilor, noi însa, silindu-ne sa umblam tocmai pe o cale potrivnica, am nesocotit poruncile Domnului, si departându-ne de purtarea lui de grija, ne-am pus nadejdile în mâini. El a spus: “Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele”, si iarasi: “Priviti la crinii câmpului, cum cresc si nu se ostenesc, nici nu torc”.

Ba chiar a poruncit Apostolilor sa nu-si ia cu ei nici traista, nici punga, nici toiag, ci sa tina seama de fagaduinta nemincinoasa, pe care le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalti oameni când le-a spus: “Vrednic este lucratorul de hrana sa”. El stia ca mai mult ne asigura Providenta cele necesare, decât sârguinta noastra. 

Noi, însa, nu ne oprim de a agonisi pamânt cât se poate de mult. Cumparam turme de oi, boi de munca, râvniti la înfatisare si marime, si magari bine hraniti. Oile vrem sa ne dea din belsug lâna pentru trebuinte; boii sa ne slujeasca la lucrarea pamântului, aducându-ne noua hrana, iar lor si celorlalte dobitoace nutret; în sfârsit vitele de povara sa faca mai aleasa hrana necesara, întregind cele ce lipsesc în tara, cu marfuri din strainatate, pentru a spori placerile vietii noastre. 

ˇ Nimic nu duce pe cineva asa de neîndoielnic la munci, ca a face pe multi sa râvneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce l-a învatat. Dar nu mica este osânda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut învatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget întelept. (Nil Ascetul)43


ˇ Oare noi suntem cei ce avem sa ne îngrijim de cele ale vietii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poarta grija de ea? Straduinta omeneasca, daca nu primeste ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la tinta. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu daruieste bunuri desavârsite, chiar fara conlucrarea omeneasca. Ce le-a folosit straduinta proprie acelora catre care a zis Dumnezeu: “Ati semanat mult si ati luat putin, si am suflat aceasta din mâinile voastre?” Si ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au vietuit pentru virtute, fara sa se îngrijeasca de ele? N-a fost hranit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pamântului? 

Au fost ei lipsiti de mâncare? Nu le împrospata marea necontenit o hrana neobisnuita, trimitându-le prepelite si nu le trimetea cerul mana, printr-o ploaie neobisnuita si straina? 

Iar piatra lipsita de umezeala nu le dadea, când era lovita, suvoi îmbelsugat de apa? În sfârsit, vesmintele si încaltamintea nu le-au slujit tot timpul fara sa se învecheasca? Dar prin ce lucrare a pamântului si-a câstigat Ilie hrana în vagauna? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat vaduva, lipsita si de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca sa se arate ca virtutea trebuie pusa mai presus si de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncari? 

Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mâncare omeneasca? Caci pogorându-se dupa patruzeci de zile si mâniindu-se pentru turnarea vitelului, îndata a sfarâmat tablele si s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atâta vreme, fara sa se întregeasca ceea ce se împrastie din puterea lui în fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. 

De ce, asadar, tragem la pamânt vietuirea cea cereasca, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngramadim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hraneam odinioara cu mâncari alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Caci când ne odihnim în cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mâncaruri alese. Iar când parasim aceasta stare si suntem trasi în lucrurile pamântesti, ne adunam în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nadejdea de la Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punând purtarea de grija a Stapânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai mare pacat? 

Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mâna la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mâinile, zicând ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umbla pe mâini e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umbla cel ce se întemeiaza pe mâini si toata nadejdea si-o are în ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se încrede în lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintei sale, la îndeletnicirea necontenita cu ele. În sfârsit cu multime de picioare umbla cel învaluit cu totul de cele trupesti. De aceea, înteleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel întelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: “Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturându-se de tine, sa te urasca”. 

Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului este prieten adevarat al Lui, cum zice Mântuitorul catre ucenicii Sai: “Voi sunteti prietenii Mei”; dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urât. (Nil Ascetul)6


ˇ Caci cu ce se alege viata noastra din toata osteneala desarta în jurul acestora? Nu toata zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana si vesmintele sunt destul pentru sustinerea pacatosului acestuia de trup. 

De ce, asa dar, lucram la nesfârsit si alergam dupa vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguintei pentru cele materiale, sufletul sa se bucure de bunurile dumnezeiesti si încalzind trupul mai mult decât se cade? 

Îl hranim ca sa ne facem un dusman vecin cu noi, ca sa nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, sa fie mai tare în razboiul lui împotriva sufletului, neîngaduind ca aceasta sa fie cinstit si încununat. Caci în ce costa trebuinta trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta pâna la greutati nebunesti? Ea consta, desigur, în pâine si apa, dar nu ne dau izvoarele apa din belsug? Iar pâinea nu e atât de usor de câstigat de cei ce au mâini? S

i ne-o putem agonisi prin astfel de lucrari, prin care trebuinta trupului se împaca fara ca sa fim împrastiati, decât foarte putin, sau deloc. Dar ne da oare mai multa grija îmbracamintea? 

Nici aceasta, daca nu avem în vedere moliciunea venita din obisnuinta, ci numai trebuinta. Ce haine din pânza de paianjen, ce vizon, sau porfira, sau matase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Facatorul o haina din piei si nu i-a poruncit sa se hraneasca cu ierburi? Punând aceste hotare trebuintei trupului, a oprit si osândit de departe urâciunea vietuirii de acum a omului. Nu mai spun ca si acum va hrani pe cei ce bine vietuiesc, Cel ce hraneste pasarile cerului si le îmbraca, Cel ce împodobeste crinii câmpului cu atâta frumusete, fiindca nu e cu putinta sa-i convingem pe cei ce s-au departat asa de mult de la aceasta credinta. Caci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinta aceluia care vietuieste întru virtute? 

Unde este, asadar, si la ce foloseste sârguinta noastra, daca Dumnezeu tine cârma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mângâieri, si cu cât e mai bine sa murim, decât sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune în trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, încât sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim înca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii si al întelepciunii. 

Bine este, asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne însusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, având destula mângâiere în slava înaintasilor si în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi câstigul celor care au început aceasta vietuire, daca vor lasa celor ce dupa ei chipul unei vietuiri desavârsite, care va fi înaltarea lor. (Nil Ascetul)6 41


ˇ Sa fugim de vietuirea în orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. 

Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit între pietrei si s-au facut ca niste porumbite singuratice. 

Iar Ioan Botezatorul a petrecut în pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei îmbracati în haine de matase, si au ales sa petreaca în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute în nestemate; si toate le primeau, desi erau potrivnice obiceiului lor. 

Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

ˇ [...] daca cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si fara sa vrea de catre patimi. 

De aceea si legiuitorul, oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie pazit capul sarpelui, deoarece si acela pândeste calcâiul. \Caci scopul aceluia este sa împinga pe om la faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este sa frângem însasi prima rasarire a placerii, caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolalta. Caci cel ce poate întelege cursa planuita de gândurile viclene de la rasarirea lor, trecând peste începuturi (caci acestea se prefac la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la tinta), va vadi din compararea sfârsiturilor (cozilor) întreolalta, ticalosia gândurilor. Aceasta înseamna ca, legând coada de coada, pune între ele, ca o faclie, judecata care le da pe fata. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei desarte si da înfatisari cuviincioase începuturilor cailor ce duc la iad, ascunzând alunecarile primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnitele iadului pe cei ce îi urmeaza fara judecata. Întâi acest gând îl încânta pe cineva cu preotia sau cu viata sa de monah desavârsit, facând pe multi sa vie la el pentru folos; apoi din cuvânt si fapta îl face sa-si închipuie ca si-a agonisit un nume bun. Si astfel, dupa ce l-a încercuit de ajuns cu asemenea cugetari si l-a atras departe de trezvia naturala, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, asa zisa cuvioasa îi duce îndraznirea cunostintei spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urma rusine. Cel ce vrea asadar sa lege cozile, sa ia aminte la sfârsiturile la care vreau sa ajunga cele doua gânduri, cinstea slavei desarte si necinstea curviei, si când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolalta, atunci sa creada ca a facut ca Samson. Iarasi, gândul lacomiei pântecelui are ca sfârsit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârsit pe cel al întristarii. Caci îndata îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, dupa ce le-a înfaptuit, întristarea si nemultumirea. Sa se gândeasca asadar cel ce lupta, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceata placerii, ci la sfârsiturile amândoura. Si când îsi va înfatisa întristarea, care urmeaza amândoura, sa stie ca le-a legat coada de coada si, prin darea la iveala, a nimicit semanaturile celor de alt neam. (Nil Ascetul)28


ˇ Daca, prin urmare, cel ce lupta cu patimile are lipsa de o atât de mare stiinta si experienta, sa se gândeasca cei ce primesc sa conduca pe altii, de câta cunostinta au ei trebuinta, ca sa calauzeasca cu întelepciune si pe cei supusi la cununa chemarii de sus si sa-i învete limpede toate cele ale luptei; ca acestia sa nu închipuiasca numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci si în lupta însasi cu vrajmasul sa-i dea lovituri de moarte, ca sa nu bata cu pumnii aerul în desert, ci sa-l zdrobeasca pe vrajmasul însusi. 

Caci acest razboi este mai greu decât lupta atletilor. Acolo cad trupuri de-ale atletilor, care pot sa se ridice. Dar aici cad suflete, care odata rasturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar daca cineva, luptând înca cu viata patimasa si fiind stropit cu sânge, s-ar apuca sa zideasca biserica lui Dumnezeu din suflete cugetatoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, caci esti plin de sânge”. 

Pentru ca a zidi biserica lui Dumnezeu, e propriu starii de pace. Moise, luând cortul si înfigându-l afara de tabara, arata de asemenea ca învatatorul trebuie sa cât mai departe de zarva razboiului si sa locuiasca departe de locul învalmasit al luptei, stramutat la o viata pasnica si nerazboinica. Dar când s-ar afla astfel de învatatori, ei au lipsa de învatacei, care sa se fi lepadat în asa fel de ei însisi si de voile lor, încât sa nu se mai deosebeasca întru nimic de trupul neînsufletit, sau de materia supusa mesterului; ca precum sufletul lucreaza în trup ceea ce vrea, trupul nefacând nimic împotriva, si precum mesterul îsi arata mestesugul sau în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul sau, asa învatatorul sa lucreze în învatacei stiinta virtutii, fiindu-i cu totul ascultatori si neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30


ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învatatorului si a vrea sa pui la încercare cele poruncite de el, însemneaza a pune piedica înaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat si potrivit este într-adevar întemeiat. Astfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug lucrurile mestesugului.

 Cel dintâi are ca regula stiinta; celalalt ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopera cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind înrudita cu ratacirea. Asadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lasându-si toate socotintele, sa-si supuna gândurile mestesugului celui priceput, judecând stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai întâi, lepadându-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând ca înseala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46


ˇ De asemenea pamântul calcat necontenit, chiar daca are maracini, nu-i scoate la iveala, caci batatorirea picioarelor îi opreste sa rasara. Dar în sânul lui se întind radacinile tot mai adânci, mai puternice si mai mustoase, si acestea vor odrasli îndata, atunci când le va îngadui timpul sa rasara. Tot asa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite sa iasa la aratare, se fac mai tari si, crescând în liniste, navalesc mai pe urma cu multa putere, facându-le razboiul greu si primejdios celor care la început n-au avut grija de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22 29


ˇ Dar poate si marele Iov, gândindu-se la sine, ne da sa întelegem un asemenea lucru, zicând ca papura si rogozul sunt hranite de balta, iar când e lipsita de râu toata planta se usuca; si ca leul furnicar se prapadeste când nu mai are ce mânca. Caci vrând marele Iov sa arate cursele pe care le întinde patima, i-a nascocit un nume compus de la leul cel foarte îndraznet si de la furnica cea foarte marunta. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai marunte, furisându-se pe nebagate de seama ca o furnica, dar la sfârsit se umfla asa de tare ca alcatuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursa o primejdie nu mai mica decât napustirea leului. De aceea luptatorul trebuie sa lupte cu patimile înca de atunci de când vin ca o furnica, punând în fata putinatatea ca o momeala. Caci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu sa le biruiasca si tare îl vor strâmtora. Trebuie sa nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simturi. Caci acestea hranesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel ce nu stie nici aceea ca simturile au multa amestecare cu lucrurile supuse simturilor iar din aceasta amestecare se naste cu usurinta ratacirea, si nu-si da seama de vatamarea ce-i vine din acestea, ci convietuieste cu ele fara grija, cum va cunoaste la vreme cursa ratacirii, daca n-a fost învatat de mai înainte sa le deosebeasca? Ca între simturi si lucruri sensibile se naste o lupta si lucrurile sensibile pun bir asupra simturilor e vadit din razboiul Asirienilor împotriva Sodomitilor. Scriptura înfatisând istoric întâmplarea dintre cei patru împarati ai Asirienilor si cei cinci împarati din jurul Sodomei, spune ca între acestia la început s-au facut întelegeri, învoieli si jertfe de pace la Marea Sarata, pe urma au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au rasculat si într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu razboi împotriva celor cinci si i-au luat robi. Istoria se ispraveste aici. Noi însa din istoria aceasta avem sa învatam cele ce ne privesc pe noi, si anume sa luam cunostinta despre razboiul simturilor împotriva lucrurilor sensibile. Caci fiecare dintre noi, de la nastere pâna la doisprezece ani, neavând înca curatita puterea de discernamânt, îsi supune simturile fara cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stapâne: vederea, lucrurilor care se vad; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipaitul, lucrurilor care pot misca aceasta simtire. Pâna la acea vârsta omul nu poate distinge sau destrama nici una dintre perceptii, din pricina copilariei. Dar când i se întareste cugetarea si începe sa simta paguba ce-o sufera, planuieste îndata rascularea si scaparea de aceasta robie. Si daca s-a facut puternic în cugetare, îsi întareste aceasta hotarâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scapat de stapânii amarnici. Dar daca judecata lui e prea slaba pentru aceasta sfortare, îsi lasa iarasi roabe simturile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; si acestea vor rabda mai departe robia, fara vreo nadejde de bine. De aceea si cei cinci regi din istorie, fiind biruiti de cei patru, „se arunca în fântânile de smoala”, ca sa învatam ca cei biruiti de lucrurile sensibile se arunca prin fiecare simt, ca prin niste prapastii si fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzator cu acel simt, nemaiîntelegând nimic din cele vazute, deoarece si-au legat pofta de lucrurile pamântesti si iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

ˇ Nu e de nici un folos a se lepada de lucruri cei ce nu staruiesc în aceasta judecata, ci se lasa târâti si dusi iarasi de gând si de aceea se întorc necontenit spre cele parasite, vadindu-si dragostea fata de ele, ca femeia lui Lot. Caci aceea, întorcându-se, sta pâna azi, prefacuta în stâlp de sare, ca pilda celor ce nu asculta. Tot astfel îi întoarce obisnuinta, al carei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor sa se desparta fara sa se schimbe. Dar ce vrea sa spuna si legea, care porunceste ca cel ce intra în templu, dupa ce a împlinit cele ale rugaciunii, sa nu se întoarca pe aceeasi poarta pe care a intrat, ci sa iasa pe cea dimpotriva facându-si drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât ca nu trebuie sa-si slabeasca cineva prin îndoieli încordarea pasirii înainte spre virtute. Caci neîncetatele aplecari spre lucrurile din care am iesit ne trag prin obisnuinta cu totul spre cele dindarat si, slabanogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele si o fac sa tânjeasca dupa vechile pacate. (Nil Ascetul)41


ˇ Fiindca obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintâi deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, îndata se întoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade lânga idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot sa ma ridic înaintea ta, fiindca ma aflu în rânduiala obisnuita a femeilor”. Caci sufletul care se odihneste de multi ani în lucrurile vietii, sade lânga idoli, care pe ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au în ele nici un chip statornic si hotarât ci, simulând adevarul printr-o asemanare usor de întocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, când prin gânduri omenesti nascocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

ˇ Caci când largim trebuinta neaparata a trupului într-un lux fara rost, pregatind mâncarea cu nenumarate bunatati, iar hainele felurindu-se spre moleseala si desfatare, pe urma învinuiti de aceasta desertaciune, ca unii ce am urcat în desert la consumuri desfatatoare o trebuinta ce putea fi împlinita cu putine, faurim aparari ca pentru niste lucruri ce eram datori sa le savârsim, ce facem altceva decât ne silim sa dam forma materiilor fara forma? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet ca „sade”, caci sufletul care s-a învârtosat în asemenea judecati despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niste idoli, si slujeste de aici înainte obiceiului si nu mai slujeste adevarului; ba nici nu mai poate sa se mai ridice la adevar, ci prin obisnuinte întineaza firea lucrurilor, ca prin necuratia de fiecare luna. Iar prin sedere, Scriptura arata aici lenevirea de la cele bune si iubirea de placeri. Lenevirea, când vorbeste despre: „Cei ce sedeau în întuneric si în umbra mortii, ferecati în saracie si fier”. Caci atât întunericul, cât si lanturile sunt piedica a lucrarii. Iar iubirea de placere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt si graiau întreolalta: „Ne-am adus aminte de când sedeam lânga caldarile cu carne si mâncam carne pâna ne saturam”. Cu adevarat lânga caldarile cu carne sed cei ce-si aprind dorintele cu o caldura mustoasa si necontenita. Iar maica iubirii de placeri este lacomia pântecelui, caci aceasta naste iubirea de placeri, dar si multe din celelalte patimi. Pentru ca din aceasta, ca dintr-o radacina, puiesc celelalte patimi, cari, înaltându-se pe încetul, ca niste arbori, peste aceea care le-a nascut, îsi împing rautatile pâna la cer. Iubirea de bani, mânia si întristarea sunt puii si mladitele lacomiei pântecelui. Caci lacomul are mai întâi lipsa de bani, pentru a-si satura pofta care arde pururi si care totusi nu poate fi saturata niciodata. Iar fata de cei ce îl împiedica de la agonisirea banilor, trebuie sa-si aprinda mânia. Când însa mânia nu poate ajunge la tinta, din pricina slabiciunii, e urmata neaparat de întristare. De fapt cel ce se târaste pe piept si pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc placerile se târaste pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târaste pe piept, unde este mânia. Caci iubitorii de placeri, când sunt lipsiti de ele, se înfurie si se amarasc. (Nil Ascetul)27


ˇ Foarte potrivit s-a adaugat apoi la cuvintele: „pe piept si pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Caci placerea nu stapâneste asupra celor ce stau pe loc si sunt linistiti, ci asupra celor ce sunt mereu în miscare si plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu vine din lacomia pântecelui. Din acest motiv si firea, voind sa arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub pântece”, aratând înrudirea lor prin vecinatate. Caci daca slabeste aceasta patima, slabeste din saracirea celei de deasupra, iar daca se aprinde si se întarâta, de acolo îsi primeste puterea. Dar lacomia pântecelui nu numai ca o hraneste si o alapteaza pe aceasta, ci si alunga toate virtutile. Caci stapânind si tinând ea puterea, cad si se nimicesc toate virtutile: înfrânarea, cumpatarea, barbatia, rabdarea si toate celelalte.

ˇ De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit împreuna vietuire cu cei multi, cunoscând ca împreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa paguba decât ciuma. 

De aceea, neluând nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de împrastierea adusa de ele.

ˇ Si scurt vorbind, toti sfintii, de care n-a fost vrednica lumea, au parasit-o, ratacind prin pustiuri, prin munti, prin pesteri si prin crapaturile pamântului si umblau în piei de oi si de capre, lipsiti, strâmtorati, necajiti, fugind de naravurile rele ale oamenilor si de faptele smintite care covârsesc orasele, ca nu cumva sa fie dusi de valmasagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele si socoteau vatamarea de la acestea mai mica decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niste uneltitori si s-au încrezut în fiare, ca în niste prieteni. Caci acelea nu învata pacatul, iar de virtute se minuneaza si o cinstesc.

ˇ Sa râvnim virtutile sfintilor si, desfacându-ne de poruncile slujirii trupului sa urmarim slobozirea. Pe asinul salbatic, lasat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude racnetele mânatorului si-si bate joc de zarva oraselor, chiar daca l-am facut pâna acum sa poarte poveri, înjugându-l la patimile pacatului, sa-l dezlegam de legaturi, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stapâni nu prin fire, ci si-au câstigat stapânirea prin obisnuinta. Desigur acestia vor auzi si se vor supune, daca vom arata nu numai cu limba si cu glasul simplu, ci cu toata starea dinauntru a sufletului, „ca Domnul are trebuinta de el”. Si îndata îl vor trimite pe el, ca, dupa ce va fi împodobit cu vesmintele apostolesti, sa se faca purtator al Cuvântului; sau, fiind slobozit sa se întoarca în stravechile imasuri ale Cuvântului, sa caute, dincolo de orice verdeata (ceea ce înseamna a ramânea la frunzisul sau la litera dumnezeiestii Scripturi), ca sa fie calauzit la viata cea necuprinsa, care rodeste la un loc hrana si desfatare multa.

ˇ Sa parasim lucrurile lumesti si sa tindem spre bunurile sufletului. Pâna când vom ramânea la jocurile copilaresti, neprimind cuget barbatesc? Pâna când vom lucra mai fara judecata ca pruncii, neînvatând nici macar de la aceia cum se înainteaza la lucrurile mai înalte? 

Caci aceia, schimbându-se cu vârsta, îsi schimba si aplecarea spre jocuri si parasesc cu usurinta placerea pentru cele materiale. Doar stim ca numai materia copilariei e alcatuita din nuci, biciuri si mingi. Copiii sunt împatimiti de ele numai pâna ce au mintea nedesavârsita si le socotesc lucruri de pret. Dar dupa ce a înaintat cineva cu vârsta si a ajuns barbat, le arunca pe acelea si se apuca de lucruri serioase cu multa sârguinta.

ˇ Sa ne dezbracam deci, rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la lupta gol. Oare atletii lupta îmbracati? Legea de lupta îi aduce în arena dezbracati. Fie ca e cald, fie ca e frig, asa intra ei acolo, lasând afara vesmintele. Iar daca vreunul dintre ei nu vrea sa se dezbrace, nu primeste nici lupta. Noi însa, care am fagaduit sa luptam si înca cu vrajmasi cu mult mai ageri decât cei ce lupta la aratare, nu numai ca nu ne dezbracam, ci încercam sa luptam luând pe umeri înca si nenumarate alte poveri, dând vrajmasilor multe mânere de care sa ne poata prinde. De aceea zice proverbul catre cel ce gateste pe luptator: „Scoate-i haina, caci a trecut la rând”. Pâna ce era afara de locul de lupta, i se potriveau bine hainele celor care nu lupta, acoperindu-i barbatia luptatoare cu învelisul vesmintelor. Dar odata ce a trecut la lupta „scoate-i haina”. Pentru ca trebuie sa se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci si uns. Caci prin dezbracare luptatorul nu mai are de ce sa fie prind de catre potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar daca ar fi prins vreodata, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapa din prinsoare. De aceea potrivnicii cauta sa arunce cu tarâna unul în celalalt, ca, înasprind prin praf alunecusul undelemnului, sa se poata face usor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pamântesti în lupta noastra; si ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Si precum acolo cel uns se desface cu usurinta din prinsoare, dar daca ar lua pe el praf, cu anevoie ar scapa din mâna protivnicului, tot asa aici, cel ce nu se îngrijeste de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, daca e plin de griji si îsi înaspreste lunecusul lipsei de griji a mintii prin praful grijilor, cu anevoie va scapa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41

ˇ Ţine de sufletul desavârsit sa fie lipsit de griji, si de cel necredincios sa se chinuiasca cu ele.

 Caci despre sufletul desavârsit s-a spus ca este „un crin în mijlocul maracinilor”. Aceasta îl arata vietuind fara griji între cei apasati de multe griji. Caci crinul si în Evanghelie este icoana sufletului fara griji. El nu se osteneste, zice, nici nu toarce, si e îmbracat într-o slava mai mare ca a lui Solomon. 

Iar despre cei ce au multa grija pentru cele trupesti se zice: „Toata viata necredinciosului e înecata în grija”. Si de fapt e cu adevarat neevlavios lucru sa întindem cât tine viata grija pentru cele trupesti si sa nu aratam nici o sârguinta pentru cele viitoare; sa cheltuim toata vremea pentru trup, desi nu are trebuinta de multa osteneala, iar sufletului, care are atâta putinta de crestere încât nu-i ajunge toata viata pentru desavârsirea lui, sau sa nu-i închinam nici macar o vreme cât de scurta sau, daca ni se pare ca-i închinam putina, sa o facem aceasta fara vlaga si cu nepasare, amagiti de suprafata lucrurilor vazute. În felul acesta noi patimim ceea ce patimesc cei prinsi, ca printr-o undita, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumusetii adevarate, nascocesc una mincinoasa, ca o momeala pentru privitori, îndreptând prin tot felul de fainuri urâtenia lor. Caci odata ce am fost biruiti de desertaciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înselati de patima. (Nil Ascetul)22


ˇ Caci cei ce au trecut odata hotarele trebuintei firesti si încep sa înainteze în viata materiala, voiesc sa adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apa, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de pret. Ei nu mai vreau sa se multumeasca cu vesmintele de trebuinta, ci mai întâi îsi cumpara lâna de cea mai frumoasa, alegând însasi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in si lâna, pe urma umbla dupa haine de matase, la început dupa cele simple, apoi dupa cele împestritate cu razboaie, cu fiare si cu istorii de tot felul, îsi aduna apoi vase de argint si de aur, care slujesc nu numai la mese, ci si dobitoacelor, si le aseaza pe multe policioare. Ce sa mai spunem despre ambitia lor atât de desarta, pe care o întind pâna la cele mai necinstite trebuinte, neprimind sa li se faca nici macar de necinste din alta materie, ci vrând sa le faca argintul si aceasta slujba? Caci asa este placerea. Se întinde pe sine pâna la cele mai de pe urma si cinsteste lucrurile necinstite prin stralucirea materiei. Dar a cauta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

ˇ Caci vietuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduita aceeasi noua si dobitoacelor, de catre Facator. „Iata v-am dat voua, zice Dumnezeu catre oameni, toata iarba câmpului, ca sa fie voua si dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreuna cu necuvântatoarele o hrana de obste, dar stricând-o prin nascocirile noastre într-una mai desfatatoare, cum nu vom fi socotiti, cu drept cuvânt, mai necuvântatori decât acelea, daca dobitoacele ramân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiti, cu ratiune, am iesit cu totul din vechea rânduiala?

 Caci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumaratele mestesuguri ale placintarilor si bucatarilor, care stârnesc placerile ticalosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarba si îndestulându-se cu ce se nimereste si folosindu-se de apa râurilor, dar si de aceasta destul de rar? De aceea le sunt putine si placerile de sub pântece, pentru ca nu-si aprind dorintele cu nici o mâncare grasa, încât nici nu stiu totdeauna de deosebirea între barbatus si femeiusca. 

Caci un singur timp al anului le stârneste aceasta simtire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însamântarea aceleiasi specii, spre pastrarea neamului; în cealalta vreme asa de mult se înstraineaza, încât uita cu totul de o astfel de dorinta. Dar oamenilor, pofta nesaturata dupa placerile desfrânate, odraslita din belsugul si felurimea mâncarilor, le-a semanat dorinte furioase, neîngaduindu-le patima sa se linisteasca în nici o vreme. (Nil Ascetul)4 34 41

ˇ Daca L-a chemat si pe Domnul însusi, zicându-i: „Toate ti le voi da tie, de vei cadea si Te vei închina mie”, si daca a încercat sa amageasca prin lucruri ce par stralucitoare si pe Cel ce n-are trebuinta de ele, cum nu-si va închipui ca poate sa amageasca pe oamenii usor de prins, care sunt asa de aplecati spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

ˇ Întreaga pofta a cinstitorului de Dumnezeu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce doreste, încât sa nu se mai gaseasca vreme ca patimile sale sa faureasca gânduri de ura fata de oameni. Pentru ca daca fiecare patima, când se misca spre ceea ce o stapâneste tine gândul înlantuit, de ce n-ar tinea si râvna virtutii cugetarea sloboda de celelalte patimi. Caci sa ne gândim cu ce sentiment priveste cel ce se mânie la lucrurile dinafara, luptându-se în minte cu fata celui ce l-a întristat? 

Si cu ce sentiment le priveste iubitorul de bani, când, rapit de naluciri, se uita la avutiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai multi, îsi închide simturile si, luând în el fata dorita, vorbeste cu ea, uitând de cei de fata si sade ca un stâlp fara de glas, nestiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se graiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinauntru, este predat întreg nalucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeste poate Scriptura femeie ce sade din pricina rânduielii, caci sezând departe de simturi, îsi aduna în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afara, pentru nalucirea rusinoasa care-l stapâneste. 

Daca acestea stapânesc astfel gândul din pricina patimii, facând simturile sa-si înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de întelepciunea mintea sa se lepede de lucrurile sensibile si de lucrarea simturilor, rapind-o în vazduh si ocupând-o cu vederea celor inteligibile!

Caci precum în cele ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afara de cel al suferintei care îl stapâneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gândeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decât la patima care-i stapâneste mintea si care îi patrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturi de ea durere, nici bucuria întristare, si nici veselia suparare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolalta si nu se împreuna niciodata, nici nu se învoiesc la o întovarasire prieteneasca, din pricina înstrainarii si vrajmasiei lor neîmpacate le la fire. 

Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gândurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se întunece cu grijile trupesti, cu chipul filozofiei adevarate, aratându-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile îndraznete, nici sa se mai faca lucru de râs din pricina neiscusintei celor ce-l desemneaza. (Nil Ascetul)23 28

sursa http://www.crestinortodox.ro