Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia.

Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gândirii celei dupa Hristos privind, sa punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.
Începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim în tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârsitul este sa ne întoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la început(din sfintita cristelnita, adica la desavârsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca îti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la îmbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: Copiii mei, pe care iarasi va nasc în dureri, pâna când va lua Hristos chip în voiť (Galateni 4, 19); si:,, Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat,, (Galateni 3, 27).
Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare.

Precum am spus, începutul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar tinta si roada ei este reîntoarcerea la harul desavârsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla în noi – ,,caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Sale,, (Romani 11, 29) – însa harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim în tot chipul sa curatim si sa facem cât mai vadita aratarea Duhului în noi prin împlinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci ,,faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele,, - zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – si porunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii (Psalmi 18, 9), si ,,… spre toate poruncile Tale m-am îndreptat,, (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: Cel ce pazeste poruncile Lui, ramâne întru El si El întru acela (I Ioan 3, 24), si poruncile Lui nu sunt grele (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: ,,cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata lui,, (Ioan 14, 21), si ,,De Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi pe el si in el vom veni si ne vom face locas la el,, (Ioan 14, 23), si ,,Cel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazeste,, (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine poruncilor celor dintâi si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta înainte, adica vom pune început bun si vom ajunge la sfârsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).
………………..……………………………………………………………………………
De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie înauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tâsnesc cu prisosinta acele bunatati.
Hristos nu se salasluieste în inima noastra daca nu  ne deschidem si noi în mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El si la tot ce înseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit în noi, într-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos , ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El însusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura între noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.
Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere.

De aceea, Însusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mângâieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si întaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cât si când s-a aratat Apostolilor dupa înviere; ba si când avea sa se întoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.
Aceasta a facut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: Tot ce veti cere în numele Meu, va voi face (Ioan 14, 13); si: Amin, amin zic voua, ca toate câte le veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina,,.

Si iarasi, dupa înviere a zis: ,,Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grai,,  si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: ,,Înca si multe alte semne a facut Iisus înaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezând, viata sa aveti întru numele Meu,, (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: ,,Întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece,, (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si în Faptele Apostolilor s-a scris: ,,Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si întregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta înaintea voastra sanatos,, (Fapte 4, 8-10); iar putin mai încolo: ,,Si nu este în nici un altul mântuirea. Caci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie sa ne mântuim noi,, (Fapte 4, 12).

Si Mântuitorul a spus: ,,Datu-mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt,, (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli înainte de rastignirea pe cruce: ,,Pace las voua, pacea Mea dau voua,, (Ioan 14, 27); si:,,Acestea le graiesc, ca întru Mine pace sa aveti,, (Ioan 16, 33); si: ,,Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altii,, (Ioan 15, 12); si: ,,Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire într-olalta,, (Ioan 13, 35); si: ,,precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramâneti întru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramân în iubirea Lui,, (Ioan 15, 9-11).
………..…………………………..………………………………………………….
De aceea, si tu, învatând acestea cu întelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine orânduite, precum ti s-a aratat. Îmbratiseaza întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. ,,Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii tai,, (Proverbe 22, 28); si: ,,Vai celui singur,, (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie buna, cu înaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde începutul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos si bine orânduit, desi uneori se întâmpla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotarârea noastra.
…………………………….…………………………..………………………………………
Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se împotriveasca în cuvânt si sa nu se certe, în general, pentru ca împotrivirea în cuvânt si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfântul Pavel: ,,Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu,, (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite îndeobste tuturor crestinilor, cu atât mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci împotrivirea în cuvânt si iubirea de sfada îsi au început în voia proprie, care vietuieste împreuna cu necredinta si cu mânia cugetului. Pentru ca s-a spus: ,,Calugarul mândru în cugetare se împotriveste cu tarie,,. Iar contrariul acestui lucru, adica împotrivirea în cuvânt si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

În al cincilea rând, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera întâistatatorului, cum am dat si la tundere, ca în fata înfricosatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu si a sfintilor îngeri, fagaduind sa avem ca inceput si sfârsit, împreuna cu alte fagaduinte si îndatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: ,,Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului,, (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: ,,Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui,,.

Fiecare virtute se întipareste în firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Înaintarea din virtute în virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga în ele, o lupta de continua crestere în putere. Numai asa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, pâna la capat.

Un oarecare dintre întelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor întristatoare este neascultarea si mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca în supunerea fata de un parinte încercat si nesupus înselarii – care-si are puterea într-o îndelungata deprindere si în cunoasterea celor dumnezeiesti si în viata împodobita cu cununa virtutilor – si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvântul si sfatul lui Dumnezeu. Caci ,,mântuirea este întru sfatuire multa,,, zice Solomon (Proverbe 11, 14); si ,,Barbatul nesfatuit e dusmanul sau,,. Iar daca s-a întâmplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobândeasca linistea îndumnezeitoare si desavârsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar.
Când cultivam o virtute, se trezeste în noi o dorinta contrara; când ne înfrânam de la placeri, se trezeste în noi dorinta dupa acele placeri, întrucât le lasam mult timp nesatisfacute; când ne smerim, se trezeste în noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavârsita a virtutilor, a dobândit nepatimirea, sau a desfiintat în sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapânim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom învrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile îndumnezeitoare si la taine, fara învatatura unui învatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci îl vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, învatatorul lumii crestine, vestind si tâlcuind împreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune ,,ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat în desert,, (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însasi Întelepciunea de sine, pe însusi Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: ,,M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mine,,. Iar despre Preasfântul si de viata facatorul Duh spune ca ,,nu va grai de la sine, ci câte va auzi va grai,, (Ioan 16, 13).

De dragul rânduielii, care tine la un loc atât cele ceresti cât si cele pamântesti, suntem stapâniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trândavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stângace, primejdioasa, dupa o rânduiala proprie si în chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt tâlharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe lânga acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Acestia însa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, ,,focul va cerca cum este lucrul fiecaruia,, (I Corinteni 3, 13); si: ,,Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele lui,, (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul întelegere tuturor (II Timotei 2, 7).

Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai înainte, un învatator neînselator si desavârsit. Iar semnul celor desavârsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile întarite ca sa dobândeasca binele si raul.

Cautându-l în felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa înainte. Caci, ,,tot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptura – va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschide,, (Matei 7, 8). Acela îti va descoperi pe rând si dupa rânduiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si înca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurându-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate în mâncari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de îmbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mândresc cei ce vietuiesc, în chip neîntelept, în lux si stralucire si-si înfig sulita în ei si în mântuirea lor. Caci zice marele Apostol: ,,având mâncare si acoperis, vom fi îndestulati cu aceste,, (I Timotei 6, 8).

Împlinirea continua a poruncilor, sau întarirea în virtuti, îndumnezeieste pe om, pentru ca ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternica cu El. cunoscând prin traire puterea lui Dumnezeu, el îsi pune toata nadejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e în acelasi timp lumina în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cât bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însasi este mai sincera si mai totala, cu atât lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârseste lumina saraca a omului, sau îl umple pe acesta de o lumina adânca si persistenta. În felul acesta faptele izvorâte din credinta fara vedere, de la început, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, în asa masura, – o, minune! – ca, dupa cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoiala) în vremea rugaciunii, în cererile ce le îndreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc îndata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobândit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, îndoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai înalta si fericita a dreptei Celui Preaînalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).

Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putinta împlinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor.

Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o închid într-un orizont marginit, întunecând-o si pasionând-o în mod inferior. „Înghitind” în ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus „înghitind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata în Hristos, sau lumina Lui nesfârsita. . Caci a rosti numele lui Iisus înseamna a gândi la El cu emotie si aceasta înseamna a intra în legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu într-o inima statica, ci într-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda în iubirea ei fata de Iisus. Inima în acest înteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gândirea la El si fara iubirea Lui care o tine în aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.

ˇ Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)

ˇ De voiesti sa acoperi cu rusine gândurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia în inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se împlineste aceasta în putine zile. (Sfântul Isihie)

Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neîntrerupta. Nu e nimic bizar în aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.
Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul, trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.

Cel ce se sârguieste sa vegheze cu mintea în inima, si mai ales începatorul, trebuie sa sada întotdeauna, dar mai cu seama în vremea rânduita pentru rugaciune, într-un colt linistit si neluminat, precum învata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se împrastie în chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc împartirea cugetarii, ba o si sfârteca si o fac de multe feluri..

Prin închiderea ei într-o camara linistita si întunecoasa, însasi împrastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire înceteaza si astfel, mintea, vrând nevrând, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: Mintea neîmprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea însasi.
Mintii i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.

Înainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curata, neîmprastiata si de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea într-un loc linistit si întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decât ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii în ea însasi, prin întoarcerea din împrastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câstiga si puterea de a se ruga neîncetat, curat si fara împrastiere, caci „luarea aminte, cautând rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.” spune Sfântul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire între adunarea mintii în ea însasi si aducerea harului în inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capata puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii într-un loc întunecos. . Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos.

preluare text  http://www.filocalia.ro/