L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca
De gatul Mantuitorului atarna o
tablita pe care era scrisa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe
care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul –
si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privitorilor
adunati. Crucea
nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era
practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort
pentru a face crucile – si totusi, fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.
Zbuciumul
noptii dinainte, chinul sufletesc trait de El in Gradina Ghetsimani,
cele trei interogatorii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata
care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au
adus intr-o stare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii Sale. Pentru
a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa
puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte.
Este
posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe
Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru
care va fi si atras atentia soldatilor.
In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”).
Asa se numea una dintre culmile muntoase din partea de nord-vest a
Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa
devina cel mai sfant loc de pe pamant. In
timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantuitorul si cei doi talhari
osanditi impreuna cu El, Mantuitorului I s-a propus, dupa obiceiul
vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat
intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o
anumita masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins.
Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu
mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic grozavia chinului de pe cruce.
A fost dezbracat, si apoi…
Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Stapanul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.
Atunci
a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe
cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si
poate ca adanca durere duhovniceasca pe care o traia Mantuitorul a
fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale
rastignirii. Bineinteles ca noi nu putem sti ce
se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina,
in grosolania noastra pacatoasa, nici macar aproximativ tot adancul
durerii Lui, dar ii putem arata motivele.
El
S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana
si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera
cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu
intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In
jur era gloata dusmanoasa; singurele chipuri ce se vedeau erau ori
cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era
intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie
rautacioasa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rautate
impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin
dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor
fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.
Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.
Pe altii i-a mantuit, spuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).
Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi
pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii
tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata
noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru
toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le
dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat
de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara
indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma acestei lipse de
intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui,
conationalii Lui, pier savarsind o faradelege cumplita, nemaivazuta, si
ca in uriasa lor nerecunostinta nici macar nu-si dau seama de acest
lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!
Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimentul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa.
Daca pentru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta
adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila,
care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu
constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu
cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)! Fiindca a lua asupra
Sa pacatul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si simplu,
intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumnezeu, cu sangele
si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim
uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a
insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeasca pacatul in
constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata
greutatea raspunderii pentru el, sa constientizeze cumplita vinovatie
pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).
Pacatele
intregii lumi, ale intregii omeniri, de la inceputul ei, ale tuturor
nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea
veacuri; tot raul, in toate formele lui infioratoare, dezgustatoare,
toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om
vreodata, toata murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent
si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate
pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).
Odata cu pacatul, Mantuitorul a
fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele
mai groaznice pentru suflet.
Suferintele Domnului au fost
atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda
aceasta priveliste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul.
Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat multe
din pietrele mari care acopereau mormintele s-au pravalit din locurile
lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.
Unii vor pune, poate, intrebarea:
„Dar pentru ce aceste patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit tocmai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”
Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:
Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).
Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Crucii ramane intotdeauna taina, fiindca
intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).
Au
pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand
Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza
destinul omului. Crucea este sufletul crestinismului; fara cruce nu
exista nici crestinismul insusi. De ce?
Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invatatura despre rascumparare,
care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea
insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei
mai amanuntit.
Omul a iesit din mainile Facatorului o
faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si
vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista
posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte
din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu
si de ascultarea de voia Lui. In
acest scop a fost data prima porunca, ce interzicea gustarea din
roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a
inceput sa-l ispiteasca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective
ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In
loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele
ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia
si orgoliul au triumfat asupra dragostei.
Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de bunavoie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A
facut din sine insusi, nu din Dumnezeu, centrul vietii sale, si-a
facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul
s-a separat de Dumnezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a
devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea
acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vietii – nu
numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii
intregii naturi. Din pricina precumpanirii egoismului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.
preluare fragment
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/04/11/moartea-iisus-hristos-de-ce-cruce-rastignire-patimi/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu