Despre Smerenie 

Sfantului Ioan Gura de Aur

Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica Vamesului si a Fariseului

Smerenia nu inseamna ca un pacatos sa se socoteasca pe sine cu adevarat pacatos, ci aceea este smerenie, cand cineva se stie pe sine ca a facut multe si mari fapte bune, si totusi nu cugeta lucruri inalte despre sine, ci zice ca Pavel: "Cu nimica pe mine nu ma stiu vinovat, insa aceasta nu ma indrepteaza pe mine" (1 Cor. 4,4).
Si iarasi: "Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu" (1 Tim, 1,15).

Aceea este smerenie, cand cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toti, si totusi, se injoseste inlauntrul sau.
Trebuie sa stii ca un pacatos smerit intrece pe un drept mandru; adu-ti aminte de fariseul si vamesul din Evanghelie.

Iata ce spunea fariseul: "Multumesc Tie Dumnezeule, ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, desfranati, sau ca si acest vames" (Luca 18,11). O, ce nebunie!
Mandria acestui fariseu nu numai ca il facea sa se inalte mai presus de tot neamul omenesc, ci intrun chip nebunesc batjocorea pe vamesul, care sta nu departe de dansul.
Dar acesta ce a facut? El nu a rasplatit ocara cu ocara, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu ingaduinta.
Insa sageata vrajmasului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui marire, cununa de cinste. Astfel de bine este smerenia, astfel de castig urmeaza, cand cineva nu se tulbura de batjocoriri si nu se iuteste de semetia altora.

Ca noi, si de la cei ce ne batjocoresc putem trage mare folos, precum aceasta s-a intamplat cu vamesul. Totusi, in toate acestea nu se zice ca noi am putea pacatui ca vamesul, ci numai ca noi trebuie sa fim smeriti ca dansul.
Mai aduceti-va aminte si de fiii lui Zevedeu, care ar fi vrut sa aiba pentru dansii locurile cele dintai. Iata ce le-a zis Iisus: "Care vrea sa fie cel mai mare, acela trebuie tuturor sluga sa fie.

Daca voi voiti sa dobanditi locul cel dintai si cinstea cea mai inalta, sarguiti-va a fi cei mai de jos, cei mai smeriti, cei mai mici si cei mai ascultatori".
Asadar, fapta buna a smereniei da cinstea cea mai inalta, precum si Fiul lui Dumnezeu Sa smerit pe Sine, spre a intemeia imparatia Sa cea mare.

Iar tu, crestine, te vei teme oare ca nu cumva sa te injosesti prin smerenie?
Atunci vei fi tu mai mare si mai inalt decat altii, mai stralucit si mai marit, cand te vei injosi pe tine insuti, cand nu vei umbla pentru rangul cel dintai, cand vei rabda de buna voie umilinta, jertfirea de sine si primejdia, cand tu vei incerca sa fii sluga tuturor, gata a face si a suferi toate pentru aceasta.
Sa cumpanim acestea, iubitilor, si cu toata ravna sa ne sarguim la smerenie.
De s-ar purta altii cu noi cu semetie, de ne-ar batjocori, sa le luam pe toate cu rabdare!

Ca nimic nu ne poate inalta ca fapta buna a smereniei. Astfel vom fi partasi tuturor bunatatilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, se cuvine lauda, marirea si inchinaciunea, acum si in vecii vecilor!

Tămăduirea mândriei

Sfântul Vasile cel Mare aprecia că cel mândru "se vindecă dacă crede în judecata celui care a spus: "Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iac. 4, 6), altfel spus dacă se teme de judecata la care va fi supusă mândria". 

Domnul Hristos însuşi atrage atenţia asupra urmărilor nefericite ale mândriei: "Oricine se înalţă pe sine se va smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11). 

Iar Marcu Ascetul spunea: "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine".

Ca şi smerenia, mândria prezintă două forme: una în care te consideri mai presus de ceilalţi oameni şi îi dispreţuieşti, şi una prin care pui pe seama puterilor proprii darurile şi reuşitele (fizice, intelectuale, spirituale şi materiale, sociale). 

Atunci când omul se concentrează pe sclipirea de bine şi frumos din celălalt, fără a privi la defectele lui, are şansa de a se feri de prima formă de mândrie.

 Mai mult, aşa cum învaţă avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toţi se opune mândriei celei dintâi.

 Căci cum se poate socoti pe sine mai mare decât fratele său, sau înălţa în ceva, sau defăima, sau dispreţui pe cineva, cel ce se socoteşte pe sine mai prejos de toţi".

 De asemenea, acceptarea ocărilor, a batjocurii, a necinstei sau defăimărilor sunt "leacuri tămăduitoare ale mândriei".

Iar al doilea tip de mândrie se vindecă prin rugăciunea neîncetată: "Cel ce se roagă totdeauna lui Dumnezeu, de se învredniceşte să izbutească în ceva, ştie de unde i-a venit ajutorul ca să izbutească şi nu se poate mândri, nici nu-şi pune cele izbândite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu şi Lui îi mulţumeşte pururea şi pe El îl roagă pururea, tremurând să nu cadă de la ajutorul Lui şi să se arate slăbiciunea şi neputinţa lui".
Mai mult decât orice altă patimă, mândria nu se poate tămădui prin eforturi proprii. 

Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârneşte în fiecare din noi o bună nelinişte: "Pe cei neînfrânaţi poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu".

Să umblăm în toate zilele în duhul smereniei, care nu înseamnă să ne punem mai jos decât ceilalţi, într-o coregrafie ce presupune o coborâre de pe un loc mai înalt. Omul smerit nu coboară de undeva, ci se recunoaşte cu realism duhovnicesc a fi nimic şi cel din urmă. "Cel smerit, spunea Sfântul Macarie cel Mare, nu cade niciodată. Unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât toţi?"

Puterea Rugaciunii
Din Predica Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a Cincea a Marelui Post
sursa http://ziarullumina.ro