PILDA  

   Cele trei cuvinte

 Odată, un călugăr pios, care dorea să-şi îmbunătăţească necontenit viaţa duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune şi ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ţi împlini mai desăvârşit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, aşa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlineşte, foloseşte". A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare. Dar nu putea înţelege totul. Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului. Zise aşa: Crede tot ceea ce ţi-am făcut cunoscut, împlineşte toate poruncile ce ţi-am dat şi foloseşte toate mijloacele de sfinţire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta. Şi de-atunci, călugărul acela duse o viaţă intru totul plăcută lui Dumnezeu.

O singura viata ai, traieste-o in SFINTENIE ca sa te poti bucura o vesnicie sus in cer cu Dumnezeu. Fa o diferenta intre cativa ani traiti aici pe pamant dupa poftele tale si o vesnicie sus in CER, fara de care nu o poti vedea daca nu traiesti in sfintenie aici pe pamant. Nu merita nici o secunda din viata ta s-o pierzi lasandu-te dus de firea pamanteasca !

Orice fiinta umana asupra careia se proiecteaza o faza din transcendenta divina, in care salasluieste Dumnezeu, datorita efortului de curatire si de statornicire in "constiinta prezentei lui Dumnezeu, devine sfant. "Ca Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti", se spune in cultul Bisericii Ortodoxe. 

Sfantul Chiril al Alexandriei a legat strins sfintenia de jertfire. Cine se transpune in starea de jertfa, se transpune in starea de sfintenie. Cuvantul "ieron" inseamna "jertfa" si "sacru" in acelasi timp. Prin insusi faptul ca, crestinii se daruiesc lui Dumnezeu, sau se jertfesc Lui, devin sfinti, sunt invaluiti in sfintenia ce iradiaza din Dumnezeu. Da. ei se pot jertfi in mod curat, sau total, numai pentru ca se impartasesc de jertfa curata sau totala a lui Hristos care, jertfindu-se, s-a sfintit ca si noi sa ne sfintim unindu-ne cu El in stare de jertfa si avand astfel intrare la Dumnezeu. "Si pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine insumi, ca si ei sa fie sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19).

Sfintenia vine astfel din ruperea de lumesc si predarea totala a omului in slujba lui Dumnezeu. .In indemnul spre puritatea si delicatetea launtrica e implicat indemnul de a fi pur sl delicat in relatiile cu ceilalti, de a te preda lor total. Dar predarea absoluta nu o poti realiza decat in favoarea unei persoane absolute. Si puterea de predare absoluta nu o poti primi decat unit cu o persoana absoluta care se preda si ea. 

Sfintenia vine de la Dumnezeu, dar vine si prin faptul ca noi aspiram, ca persoane sa ne predam total unei persoane absolute si realizam aceasta predare prin Fiul lui Dumnezeu care s-a predat ca om, cu intensitatea absoluta. Daca te-ai preda cu intensitatea absoluta numai unei persoane lipsita de caracterul absolut, ai face din acea persoana un idol.

Sfintenia vine numai de la o persoana absoluta, pentru ca numai in fata ei te poti rusina in mod absolut si poti simti indemnul spre o puritate absoluta, datorita iubirii absolute si deci puritatii absolute cu care te intimpina.  Pentru ca o persoana neabsoluta prin ea insasi are atitea imperfectiuni, care o tin la nivelul tau. Numai iertarea de la Persoana absoluta iti poate da linistirea totala si definitiva a constiintei prin iertarea definitiva a pacatelor, sau prin curatirea de intinaciuni. Si numai printr-o persoana care vorbeste in numele lui Dumnezeu si confirma prin smerenia ei ca numai Dumnezeu vorbeste prin ea.

Numai un absolut ca Persoana poate fi curat prin fiinta, si-ti poate da pornirea spre o delicatete a puritatii totale. Daca in paganisim, sacrul era o calitate a lucrurilor, in Vechiul Testament ea a devenit o calitate a persoanei absolute, iar in crestinism si a persoanei umane, in masura in care aceasta se umple de Duhul Sfant, se pnevmatizeaza. Si aceasta datorita faptului ca Persoana absoluta a devenit in Hristos si persoana umana, comunicind celor ce cred in El pe Duhul Sau cel Sfant, sau salasluindu-se in ei. U

Predarea aceasta in seama Persoanei absolute este o autojertfire sfintitoare, pentru ca e o autotranscendere absoluta peste tot ce este relativ; orice fiinta umana care se smereste, renunta la sine, calcand peste ceea ce e egoist, meschin, interes ingust, pofta indreptata pasionat spre un lucru marginit si patima pentru el, se sfinteste. Se sfinteste pentru ca se auto-transcende spre persoana absoluta si din puterea acesteia spre toate persoanele a caror valoare o vede in persoana absoluta. Dar intrucat aceasta autotranscendere e implinirea a ceea ce formeaza aspiratia cea mai intima a fiintei umane, se poate spune ca sfintenia e dintr-un punct de vedere-realizarea cea mai proprie a umanului, descoperirea sanctuarului intim al fiintei sale.

Fiinta umana este sfinta, sau devine sfinta, intrucat se daruieste, se "consacra" Persoanei absolute si prin aceasta se consacra slujirii a tot ce tine ca absolut de Dumnezeu (binele curat, adevarul real, dreptatea adevarata etc.).

Toti credinciosii sunt chemati deci sa se imbrace in sfintenia din Dumnezeu, prin fiinta umana, prin deprinderea acesteia de a realiza transcenderea sa spre Persoana absoluta de la toate lucrurile lumii, dar prin toate lucrurile lumii, pe care le foloseste, le priveste si le cerceteaza, dar nu ca si cand ar fi ultimele. Fata de toate ea castiga o delicata puritate in ganduri, in acte, in simtiri, sporind in delicatetea puritatii launtrice, a dezinteresului, a iubirii. Toate isi descopera prin aceasta atitudine a noastra legatura lor misterioasa cu Dumnezeu, toate apar ca daruri ale iubirii de Dumnezeu, facute in noua, pentru ca noi sa vedem aceasta iubire si sa-i raspundem intorcand darul ce ni s-a facut cu pecetea iubirii noastre, iarasi lui Dumnezeu, in mod direct sau prin semenii nostri. Prin painea, apa, vinul, untdelemnul, graul, sfintite in biserici, se sfinteste in modul acesta toata painea, apa, vinul, necesare vietii oamenilor si intrebuintate de oameni. Se sfintesc apele raurilor, marilor, lanurile campului, animalele, rodurile pamantului, curtile, casele. Painea euharistica proiecteaza o aura de sfintenie peste orice paine. Daca sunt vase liturgice cu o sfintire speciala, ele primesc aceasta sfintire numai ca instrumente de cult, pentru ca prin cultul adus lui Dumnezeu si deci prin ele sa se sfinteasca toate. Iar preotii primesc o sfintire in calitate de slujitori ai sfintirii tuturor, ca puncte active din care iradiaza sfintenia peste toti. Sfintenia e destinata sa devina o calitate a tuturor si a cosmosului intreg.

In sfant nu exista nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic cinic, nimic tocit, in el e actualizata delicatetea, sensibilitatea si nobletea cea mai autentica a umanului. El se caracterizeaza printr-o delicatete ireprosabila, prin cea mai fina sensibilitate, care sesizeaza stari pe care nu le pot sesiza ceilalti, printr-o retinere de la tot ce este impur si neautentic, care s-ar putea numi buna cuviinta exemplara, printr-o atentie fara gres fata de semeni ;  din el iradiaza continuu un duh de daruire, de generozitate, de jertfelnicie fata de toti, fara nici o grija de sine, un duh care incalzeste pe ceilalti si le da siguranta ca nu sunt singuri.

Sfantul este cel  mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai negrandilocvent, mai "natural" in comportarea lui, acceptand tot ce e cu adevarat omenesc, creand o atmosfera de cuceritoare familiaritate. Uneori isi manifesta faimiliaritatea si intelegerea printr-un umor de-aceeasi delicatete. Nimic de poza, de distanta, aroganta fata de situatiile, de lucrurile si de persoanele cele mai simple socotindu-le pe toate lasate de Dumnezeu ca pe niste daruiri de mare pret si cu un rost pentru noi; nimic de ordinul prezumtiei si al pretentiozitatii, al vointei de a se reliefa, de a se impune. Se face aproape neobservat, aparand numai cand e lipsa de o mangiiere, de o incurajare, de un ajutor. El este cea mai umana si cea mai smerita fiinta si in "acelasi timp o aparitie neobisnuita, uimitoare, prilejuind celorlalti sentimentul descoperirii adevarate a umanului in el si in ei. Caci este cel mai apropiat si in acelasi timp, fara sa vrea, cel mai impunator, cel ce atrage atentia cel mai mult, fara sa vrea. Iti devine cel mai intim dintre toti si cel mai intelegator si te simti cum nu se poarte mai bine linga el, sau mai la larg, si in acelasi timp te strimtoreaza, facindu-te sati vezi slabiciunile si greselile tale, te copleseste cu maretia simpla a puritatii si cu caldura -bunatatii Lui si te face sa te rusinezi de starea ta coborita de la umanitatea adevarata, de artificialitatea si nedelicatetea ta, si sa te temi de impuritatea, nevrednicia si (meschinaria ta, care iese puternic in relief, in comparatia ce o faci, fara sa vrei, intre tine si el. Nu exercita nici o forta lumeasca, nu da nici o porunca cu severitate, dar simti in El o fermitate si o neincovoiere mai presus de orice tensiune si crispare in convingerile Lui, in viata Lui, in opiniile si in sfaturile pe vare le da, incit parerea Lui despre ceea ce ar trebui sa faci, exprimata cit se poate de voalat si delicat, iti devine o porunca pentru a carei implinire esti in stare de orice efort si sacrificiu.

Aceasta pentru ca o simti ca o adevarata dezlegare de neincrederea pe care o aveai in tine, ca lamurirea sigura a adevaratului drum pe care trebuie sa umbli ; pentru ca simti ca prin implinirea recomandarii Lui poti scapa de chinuitoarea constiinta ca esti definitiv pierdut. Te temi de privirea lui in sufletul tau, dar o astepti si o cauti ca privirea unui prieten sigur si a unui medic de indubitabila destoinicie, care-ti da diagnosticul si leacul sigur al salvarii tale dintr-o boala de moarte, intarindu-te cu asistenta lui reconfortanta. Extrem de delicat si de smerit, in acelasi timp simti ca nici o putere din lume nu-L poate incovoia, nu-L poate abate din puritatea Lui blinda, din iubirea Lui de Dumnezeu si de oameni, din predarea Sa totala lui Dumnezeu si din vointa de a sluji semenilor pentru a-i ajuta sa devina cu adevarat oameni si sa se mantuiasca. Cine se apropie de sfint, descopera in el maretia de taina a simplitatii, a puritatii intentiilor, a fermitatii in bunatate si blandete, a faptelor si iubirii, nepretentioase si netrambitate, ba chiar acoperite.

Trebuie sa te straduiesti ca sa descoperi faptele mari ale sfantului, dar maretia lui se impune dintr-o data chiar fara a i se cunoaste faptele concrete prin care se manifesta. Din sfant-iradiaza o imperturbabila liniste si in acelasi timp o calda participare la durerile celorlalti. El se odihneste in stabilitatea iubitoare si suferitoare a lui Dumnezeu cel intrupati. El a intrat in acea "odihna", in care nu vor initra cei neascultatoiri (Evrei III, 18). Dar odihna lui are forta de a atrage si pe altii spre ea si in ea si de a-i ajuta astfel sa-si invinga in mare masura durerea. De aceea sfantul e un inainte mergator al umanitatii, care avanseaza spre viitorul perfectiunii eshatologice.

El a biruit oarecum timpul, fiind totusi puternic prezent in timp. Paul Evdochimov spune ca in sfant existenta e identica cu esenta, adica esenta sa umana s-a realizat; el nu mai are lipsa de iesirea continua din sine spre a se realiza. Prin aceasta el a castigat o maxima asemanare cu Dumnezeu. Caci existenta consta in lansarea omului inaintea sa, in intervalul mobil al timpului, pentru a realiza esenta sa in Dumnezeu. Noi ne umplem fiinta noastra numai inaintand spre Dumnezeu. Sfantul a ajuns in Dumnezeu si la deplinatatea fiintei sale umane.

A iesit el prin aceasta din acel urcus interminabil, din acea suita de "epectaze", de care vorbeste Sfantul Grigore de Nisa? Sfantul a gasit "locul", in care se adanceste, sau in care se inalta continuu trecand din treapta in treapta. El este in "miscarea stabila", de care vorbeste acelasi. "Locul" pe unde se inalta cosmonautul este ingust, dar el se inalta intre astri.

Sfantul deplin nu ar trebui sa fie retras din lume, ci focar activ de adevarata umanitate, de umanitate eshatologica in lume. In comunitatile cu viata superioara de la inceputul crestinismului, toti membrii lor erau sfinti si nici unul din ei nu se retragea din comunitate. Sfintenia era sustinuta de ambianta generala a comunitatii. Crestinii dornici de viata superioara s-au retras din comunitatile din lume, cind nivelul de viata spirituala a acestora a coborit si vointa unei vieti imbunatatite in mijlocul ei a inceput sa intimpine multe ispite. O ridicare generala a umanitatii pe plan etico-spiritual ar insemna o ridicare a ei la un nivel in care sfintenia ar deveni tot mai frecventa.

Sfantul reprezinta umanul purificat de zgura subumanului, sau inumanului, sau umanului pervertit ; el reprezinta umanul subtiat pana la starea unei fete de extrema transparenta si sensibilitate, peste caldura abisului de iubire al persoanei absolute. El " un chip viu al absolutului viu si personal, un virf ametitor de apropiat si ametitor de inalt sau de sublim, al umanitatii.

In sfintenia de care ajung sa se impartaseasca unii din semenii nostri, El apare acelasi paradox al inaltimii transcendente si al coborarii lui Dumnezeu la noi, facandu-ne si pe noi, cand voim si cand depunem eforturi in acest sens, partasi de acelasi paradox. Prin pilda lor de fiinte umane spiritual subtiate, autentice si delicate, dar ferme in cele bune, prin rugaciunea staruitoare catre Dumnezeu in care se topesc si se parasesc pe ei pentru semeni, prin slujirea lor dezinteresata, sfintii anticipeaza cuceritor umanitatea desavarsita a veacului viitor.

Dar in acelasi timp sfintii fac eficienta si reveleaza in ei uimitoarea, umanitate a lui Hristos, fiind o raza a ei. Ba mai mult, intrucat Dumnezeu este modelul fiintei umane, ei fac eficienta si reveleaza "umanitatea lui Dumnezeu".

Din cele de mai sus rezulta ca sfintenia lui Dumnezeu e legata de caracterul de persoana, mai bine-zis de tri-personalitate a Lui. Subiectul sfinteniei nu poate fi decit persoana. Si sfintenia persoanei e simtita de o alta persoana. Sfintenia e relatia de suprema delicatete de la persoana la persoana. Sfintenia se realizeaza in puritatea si delicatetea relatiei desavarsite a unei persoane fata de alta. Caci puritatea si delicatetea este, in altii termeni, fidelitatea desavarsita si atentia suprema a unei persoane fata de altele, autotranscenderea totala spre celelalte persoane. Fidelitatea si autotranscenderea aceasta isi are gradul suprem din eternitate intre persoanele divine. Duhul, ca Duh al Tatalui si al Fiului, ca, acelasi Duh in amandoi exprimand ca persoana aceasta fidelitate desavarsita intre el, se numeste in mod special Sfant.

Din fidelitatea si atentia reciproca treimica ni se impartaseste puterea fidelitatii si atentiei prin Duhul Sfant si noua, in primul rand fata de Dumnezeu si prin aceasta si intre noi. De aceea, cel ce se dedica cu fidelitate deplina lui Dumnezeu, se "consacra", se "sfinteste", iar aceasta se realizeaza prin primire-a Duhului Sfant. Aceasta ne face sa fim intr-un Duh cu Tatal si cu Fiul. Se pot consacra si lucruri intrebuintarii fidele pentru Dumnezeu, dar cel ce le intrebuinteaza fidel pentru Dumnezeu e omul. Prin ele se manifesta credinciosia totala a omului fata de Dumnezeu. Omul total credincios lui Dumnezeu, devine total fidel si semenilor sai. Caci si Hristos s-a facut total fidel si prieten oamenilor ("Eu ma sfintesc pentru ei"). Dar a facut-o aceasta, ca si acestia sa-i devina total fideli si prieteni Lui. "Fiti sfinti, precum si Eu, Dumnezeul vostru, Sfant sunt". De aceea se aseamana legatura fiintei umane cu Dumnezeu, cu legatura, dintre mireasa si mire: Iar Biserica e sfanta prin faptul ca e mireasa lui Hristos. Sfintenia cere reciprocitate in fidelitate, se intareste in reciprocitatea fidelitatii. De aceea cere Dumnezeu atat de staruitor in Vechiul Testament poporului Israel fidelitate, fidelitatea unei sotii, pentru a raspunde fidelitatii Lui. Sfintenia lui Dumnezeu e (realizata in Sine, in fiinta Sa, prin fidelitatea reciproca a persoanelor treimice. Dar pe temeiul ei Dumnezeu poate fi fidel si oamenilor.

Dar omul care e total fidel lui Dumnezeu si prin aceasta si semenilor sai, e si umanizat intr-un grad superior. De aceea a se sfinti inseamna a se umaniza si orice adevarata umanizare, e in acelasi timp sfintire.

Sfintenia deplina, preotia deplina, s-a realizat in Hristos. Iar prin aceasta si umanizarea in gradul suprem, in sensul in care am vazut-o la sfinti. Pentru ca El s-a daruit total lui Dumnezeu prin jertfa sa, dar s-a daruit tot asa de total si noua. Si se afla in aceasta stare de daruire totala pina la sfirsitul veacurilor, indeosebi prin Euharistie. In Hristos a coborat intre noi fidelitatea intertreimica printr-o persoana divina, pentru ca sa devina proprie si unui om fata de Dumnezeu si ca Dumnezeu sa ne-o arate si noua si sa ne comunice puterea ei, pentru ca si noi sa ne-o insusim in amindoua directiile. Pentru aceasta ipostasul divin al fidelitatii desavarsite eterne a devenit si ipostas al umanitatii, sau si ipostas uman al acestei fidelitati.

In Hristos e sursa puterii de fidelitate sau de legatura in puritate desavarsita, sau de sfintenie, a noastra fata de Dumnezeu si de semenii nostri. El ne transmite aceasta putere prin Duhul Sau cel Sfant, care din Treime s-a coborat si in El ca om. In jertfa lui e puterea jertfei noastre, in preotia Lui, puterea preotiei noastre. "Dat fiindca omul nu e decat in masura in care se abandoneaza (se sfinteste, am zice noi), intruparea lui Dumnezeu se prezinta ca supremul si unicul caz al desavarsirii esentiale a realitatii umane".

El e nu numai sfintenia suprema in forma umana, ci si omul-pentru noi in gradul suprem. Daca sfantul e un om pentru oameni, intirucat e in primul rand un om pentru Dumnezeu, Hristos e omul pentru oameni in gradul suprem, dar e aceasta nu pentru ca noi sa profitam in mod pasiv de sfintenia lui ca in invatatura protestanta, ci pentru ca sa dobandim si noi sfintenia sau fidelitatea activa fata de Dumnezeu si fata de semenii nostri.

Sfantul Chiril de Alexandria a pus in relief, in opera sa, "inchinare in Duh si adevar", faptul ca noi nu putem deveni sfinti decat in Hristos, intrucat El ne ia in Sine, in jertfa Sa adusa lui Dumnezeu, intrucat ne insufla acelasi act si aceeasi stare de jertfa, sau de autotranscendere, sau de fidelitate totala fata de Dumnezeu, in care se afla El insusi. Dumnezeu, cu sfintenia Sa, ia forma umana a ei, pentru ca sa ne faca si pe noi sfinti sau fideli Siesi, dar si intre noi, ca sa ne umanizeze cu adevarat. Sfintenia e sensibilizarea desavarsita a relatiei intre fiinta umana si Dumnezeu si intre noi insine, ca o imitatie a supremei delicatete dintre persoanele Sfintei Treimi, ca o impartasire din ea.

Dumnezeu vrea ca toata lumea sa se umple de sfinti; devenind cer nou si pamant nou, in care locuieste dreptatea, sau fidelitatea, sau sfintenia, prin extensiunea: ei din Sfanta Treime. Criza actuala a occidentului crestin se explica, credem, prin faptul ca acest crestinism a pierdut capacitatea revelarii sacrului. Dupa ce romano-catolicismul a conceput sacralitatea Bisericii ca un factor de putere lumeasca fata de oameni si fata de lume, ca un factor de distanta si de superioritate, iar Protestantismul, obsedat de acest inteles al sacrului, l-a respins cu totul, afirmand cu pasiune pacatosenia si egoitatea iremediabila a tot ce e manifestare umana, fie ea cat de bisericeasca, azi acest crestinism cauta sa inlature instrainairea lumii fata de el, ca raspuns la distanta Bisericii sau la egoismul vietii crestine, prin accentuarea comuniunii dintre crestini si chiar dintre crestini si necrestini.

Dar prin aceasta crestinismul occidental ramane tot in planul pur lumesc, neputind oferi lumii categoria sacrului, ca ceva deosebit de ea si capabil s-o imbogateasca cu ceva ce n-are ea si sa raspunda-la o alta necesitate a ei. (Preotii din occident nu mai au curajul sa poarte haina preoteasca, spunand ca trebuie sa se comporte ca niste oameni intre oameni, caci altfel apar lumii ca niste figuri mobile de muzeu. Bisericile lor au devenit ca niste case obisnuite, Liturghia lor a pierdut aproape orice element sacru, promovand numai aspectul comuniunii. Crestinismul occidental vrea sa se secularizeze, devenind intru totul asemenea lumii, ducand pina la capat o tendinta care a fost de altfel totdeauna proprie acestui crestinism. Dar prin aceasta secularizare lumea simte si mai mult inutilitatea acestui crestinism, sau o utilitate de natura altor institutii si activitati lumesti.

Ortodoxia n-a parcurs acest drum al secularizarii, cel putin in Liturghia, in slujbele, in traditiile ei, caci teologia si comportarea slujitorilor ei se resimt de multe ori de influenta occidenitala secularizanta, de un complex de inferioritate fata de crestinismul occidental, care ar fi, chipurile, cult si modern, fata de ortodoxia "inapoiata".

Credinciosii, mai mult decat slujitorii bisericesti, traind ortodoxia nediminuata in Liturghia si in slujbele ei, a pastrat experienta sacrului si prin aceasta Biserica ii satisface sau le satisface o necesitate, pe care nu le-o poate satisface nimeni si de aceea nu asistam in ortodoxie la criza din crestinismul occidental, la contestarea Bisericii de catre credinciosi.

Experienta sacrului este identica cu experienta eshatologica a iradierii celuilalt plan in planul lumii. Liturghia are caracter eshatologic. Credinciosii traiesc in, cadrul ei, cu anticipare, infatisarea inaintea judecatii din urma, pregustarea vietii vesnice, tasnirea prezentei divine in planul vietii pamantesti; preotul poate purta rasa caci prin aceasta nu apare ca o figura de muzeu, ci ca o prezenta care aminteste oamenilor eshatologicul, (faptul ca viata pamanteasca nu e totul si nu e ultima. Si lucrul acesta apare credinciosilor ca o imbogatire de experienta, ca o bucurie ca peste viata pamanteasca, uneori apasata de grele probleme si nu fara o oarecare monotonie, li se deschide perspectiva unei alte vieti superioare. Iar aceasta le da o putere sporita in suportarea greutatii vietii terestre, in implinirea intr-un mod constiincios a indatoririlor legate de ea si in purtarea luptei pentru bine, stiind ca de aceasta depinde viata lor de fericire vesnica. Prezenta sacrului da astfel un sens vietii acesteia.

Prin sacrul pastrat de ortodoxie, lumea se transfigureaza, credinciosii fac eforturi spre sfintenie si, astfel, prin el se transmite credinciosilor o putere si pentru viata pamanteasca, pentru realizarea adevaratei comuniuni si a pacii intre oameni.

Numai in experienta sacrului, fiinta umana, umplandu-se de prezenta eficace a lui Dumnezeu, umplandu-se de categoria sacrului, cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. "Urmariti pacea cu totii, si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei XII, 14). In felul acesta, cel ce se afla in sfintenie, se afla in adevar, in cunoasterea adevarata, prin experienta, a lui Dumnezeu, "Sfinteste-i pe ei in adevarul Tau" (Ioan X, 36). Sfintenia lui Dumnezeu ne-a devenit cu adevarat accesibila, ca o modalitate de viata umana superioara, in Hristos. "Eu ma sfintesc pe Mine pentru ei, ca sa fie si ei sfintiti in adevar" (Ioan XVII, 19). Caci nimeni nu a-fost sfant ca Iisus Hristos si prin nimeni nu ni se comunica sfintenia ca prin EL "Cel ce se va naste din Tine, sfant se va chema" (Luca I, 35). "Stiu cine esti, sfantul lui Dumnezeu" (Marcu I, 24 ; Ioan VI, 29).

Parintele Dumitru Staniloae