Dumnezeu Cel Sfânt doreşte să pregătească sufletul ca să nu se alipească de cele de aici, care sunt zadarnice şi mincinoase. 

  

De exemplu, un om în vâltoarea tinereţii se gândeşte: „Eu sunt mare şi tare, inteligent si bogat şi nimeni altul nu este ca mine!” Şi se uită la diplome, la slavă, la sănătate, la bani, la frumuseţe şi la toate celelalte. Când însă o boală îl ţine la pat, atunci începe să gândească diferit. „Deşertăciunea deşertăciunilor... Toate sunt deşertăciune!” 
Dumnezeu dăruieşte prin boală omului prilejul să găsească anumite greşeli ascunse, latente, ale sufletului său, la care probabil nu luase aminte până în acel moment! Boala şi suferinţa sunt prin excelenţă medicamentul proniei lui Dumnezeu, care îl aduce pe om lângă Creator, şi-l face să sporească în virtute.
Dumnezeu Cel Sfânt doreşte să pregătească sufletul ca să nu se alipească de cele de aici, care sunt zadarnice şi mincinoase. Deci, prin suferinţe, boli şi felurite încercări, îl face să cugete şi să trăiască lucrurile veşnice, care alcătuiesc realitatea şi adevărul unic.
Durerea alină inima şi o face capabilă să primească cuvintele lui Dumnezeu, în timp ce înainte era învârtoşată şi nu le primea. 
Avva Efrem Filotheitul

Extrase cu cantarile cele mai sfasietoare din slujba inmormantarii, alcatuita dupa stihurile marelui Ioan Damaschinul si ale Sf. Teofan Graptos…

..spre a ne aminti, totusi, ce conteaza si ce nu conteaza in viata…:

“Care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? 
Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.
 Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel pe care l-ai ales, odihneşte-l ca un iubitor de oameni”.

“Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul!
 Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.
 Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos, şi sufletelor noastre mare milă“.

“Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc“.

“Unde este dezmierdarea cea lumească? Unde este nălucirea celor trecătoare? 
Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi strigarea? 
Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră. 
Ci veniţi să strigăm Împăratului Celui fără de moarte: Doamne, veşnicelor Tale bunătăţi, învredniceşte pe acesta ce s-a mutat de la noi, odihnindu-l întru fericirea cea neîmbătrânitoare”.

“Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?” …

Acum toată mărirea cea înşelătoare a deşertăciunii vieţii se desface; pentru că sufletul a părăsit locaşul său, vasul s-a spart; lutul s-a făcut negru, fără glas, fără sim­ţire, mort, nemişcat; pe care petrecându-l la groapă, să ne rugăm Domnului să-i dea odihnă în veci.

Ce este viata noastră? Cu adevărat floare si abur şi rouă de dimineaţă. Veniţi să vedem lămurit în morminte: Unde este frumuseţea trupului, unde sunt tinereţile? Unde sunt ochii şi chipul trupului? Toate s-au veştejit ca iarba, toate au pierit. Veniţi deci, să cădem la Hristos cu lacrimi.

Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este despărţirea sufletului. Atunci apare iadul şi pierzarea pen­tru viaţa cea trecătoare, care este umbră fără fiinţă, vis de înşelăciune care se arată ca o nălucă, chin al vieţii pe pământ. Să fugim departe de tot păcatul lumesc, ca să moştenim cele cereşti.

Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a în­florit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acoperă. Pe acesta lăsându-l acoperit, lui Hristos să ne rugăm, ca să-i dea odihnă în veci.

Veniţi urmaşii lui Adam, să vedem pus în pământ pe cel după chipul nostru, dezbrăcat de toată frumuseţea, topit în mormânt, putrejune viermilor, de întuneric stricat, de pământ învelit; pe care, lăsându-l acoperit, lui Hristos să ne rugăm ca să-i dea odihnă în veci.

Când sufletul este răpit cu putere din trup de îngeri înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii, şi poartă grijă de cele viitoare, de judecăţile ce vor fi asupra deşer­tăciunii şi trupului mult chinuit. Veniţi să rugăm pe Judecătorul şi toţi să cerem ca Domnul să-i ierte cele ce a greşit.

Veniţi, fraţilor, la groapă să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi. Unde mergem acum? Şi ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul? Au nu sunt toţi ţărână? Frumuseţea chipu­lui a putrezit şi toată floarea tinereţilor a veştejit-o moartea.

Cu adevărat, toate dulceţile şi măririle vieţii sunt deşertăciune şi stricăciune, pentru că toţi vom pieri, toţi vom muri; împăraţii şi mai-marii, judecătorii şi căpete­niile, bogaţii şi săracii şi toată firea omenească; căci cei ce oarecând erau în viaţă acum sunt aşezaţi în morminte; pentru care să ne rugăm Domnului să le dea odihnă. Toate mădularele trupului se arată acum netrebnice; cele ce puţin mai înainte erau mişcătoare, toate sunt nelucrătoare, moarte, nesimţitoare, căci ochii au apus, picioarele s-au legat, mâinile şi auzul au încetat, limba cu tăcere s-a îngrădit şi gropii se dă.

Cu adevărat, deşertăciune sunt toate cele omeneşti.
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro