Prima treaptă a suișului minții spre Dumnezeu este întoarcerea de la păcat spre virtute. Omul păcătos nu-și amintește de Dumnezeu și de mântuirea sufletului său nu se îngrijește, ci trăiește cum îi vine, satisfăcându-și patimile și înclinările fără nici o măsură în afară de grija de a nu strica prea mult relațiile cu ceilalți. Este limpede unde poate să-l ducă pe om o atare cale. Păcătosul, în nepăsarea sa, nu vede acest lucru, dar Domnul veghează asupra lui — și se întâmplă ca fie îngerul păzitor în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care năzuiește. Când păcătosul va simți primejdia stării sale și va dori să se izbăvească de pierzarea ce i se pregătește, va pune în inima sa hotărârea nestrămutată de a părăsi lucrurile și obiceiurile rele de mai înainte și de a începe să trăiască după poruncile lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieții, altfel spus întoarcere de la păcat la virtute, este prima treaptă a suișului către Dumnezeu. Pe cel ce a pășit pe această treaptă îl veți vedea îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale doar spre a săvârși cele bune. Nu-l veți vedea nici la chefuri, nici la teatru, nici la baluri — în nici un loc unde sunt dezmierdate patimile și se slujește nu lui Dumnezeu, ci altcuiva. El este întotdeauna la treabă: fie la serviciu, fie în ostenelile casnice, fie în lucrările bunei credințe și facerii de bine, merge la biserică îndată ce are putința și păzește toate rânduielile Bisericii, ajută în fel și chip celor nevoiași, își face treburile conștiincios, când trebuie să rabde rabdă și pentru sine, și pentru alții, cu toți este împăcat, ba și pe alții îi împacă, se deosebește prin statornicie și seriozitate, nu flecărește aiurea, nu se ceartă, doarme puțin, mănâncă puțin și așa mai departe. Aceasta e prima treaptă.
Cea de-a doua treaptă este întoarcerea de la facerea de bine exterioară la trezirea și păzirea simțămintelor și dispozițiilor sufletești bune. Aceste simțăminte nu sunt întotdeauna așa cum trebuie, chiar și când din afară par cum trebuie, și de aceea duc de râpă cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu, dar aici se poate strecura slava deșartă, făcându-l neplăcut lui Dumnezeu. Putem sta cu plăcere în biserică, dar asta pentru a trage cu ochiul la una sau la alta ori pentru a ne gâdila auzul, cum spune Apostolul. Același lucru se poate întâmpla cu orice faptă bună. Putem da milostenie și putem posti ca să fim văzuți; ne putem osteni mult pentru ceilalți, dar asta din interes sau pentru a plăcea oamenilor; ne putem însingura sau putem răbda, dar din dispreț față de oameni: „nu vreau să știu de nimeni!” Putem fi foarte harnici, dar din invidie; putem fi silitori la serviciu, dar din imbolduri necurate. Așa încât dacă vom trage linie și vom verifica suma faptelor noastre bune și vom judeca cu asprime simțămintele cu care au fost făcute, s-ar putea să iasă la iveală că ele sunt de nimic, fiindcă sunt nimicite de răutatea simțămintelor ascunse îndărătul lor. Și e păcat de ele… Așa că trebuie să luăm seama ca nici un fel de simțăminte și dispoziții sufletești rele să nu spurce faptele noastre bune. La început, când omul de-abia s-a întors de la păcat către virtute, se poate spune că încă n-are când să se ocupe de cele lăuntrice ale sale: toată grija lui se îndreaptă spre dezobișnuirea de faptele cele rele și de obișnuirea cu cele bune. De pildă, nu mergea la biserică, ci își petrecea în plăceri răstimpul menit pentru aceasta: trebuie să se dezobișnuiască de acest nărav rău și să se învețe cu biserica; milostenie nu dădea, ci cheltuia banii pe cine știe ce prostii: trebuie să se dezobișnuiască de asta și să se învețe cu milostivirea; nu ținea posturile și mânca mult, rafinat și de dulce: trebuie să se dezobișnuiască de asta și să se învețe altfel. Și așa în toate privințele. Astfel, repet, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezobișnuiește de faptele și de năravurile păcătoase și se obișnuiește cu facerea de bine n-are când să-și urmărească simțămintele. Atunci, lupta lui cu sine însuși dă mare preț oricărei fapte a lui, chiar dacă s-ar strecura acolo și vreun simțământ rău.
Dar după aceea, când s-a obișnuit deja cu facerea de bine și se statornicește în rânduiala vieții îmbunătățite și cucernice, este dator neapărat să intre înlăuntrul inimii sale și să-și urmărească simțămintele cu strictețe. Înainte, când năravurile păcătoase erau încă puternice, vrăjmașul îl trăgea departe de faptele cele bune; acum, când s-a dezobișnuit de acele năravuri și s-a statornicit în bine, vrăjmașul va începe să nimicească bunătatea faptelor lui prin simțăminte greșite. Tocmai de aceea trebuie ca omul să se întoarcă înlăuntru și să-și urmărească simțămintele. Aceasta se cheamă luare-aminte a minții, trezvie, deosebire a gândurilor și curățire a inimii, Aici, totul este să alungăm simțămintele cele rele și să Ie atragem, să le stârnim și să le întărim pe cele bune. Începând de dimineață, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii și taie capetele gândurilor rele care ies de acolo, pentru că orice lucru am avea de făcut, îndată iese din inimă un gând rău ca să îl spurce.
Datoria noastră este să alungăm gândul cel rău, născând în locul lui un gând bun, și să săvârșim lucrul bun cu gândul cel bun. Cu cât veți priveghea mai cu luare-aminte asupra propriei inimi și cu cât veți tăia mai nemilos gândurile și simțămintele cele rele ce ies din ea, cu atât mai repede veți slăbi, veți istovi și veți nimici aceste gânduri pătimașe. Ele se vor arăta din ce în ce mai puțin, iar în cele din urmă se vor potoli de tot și vor înceta să mai pricinuiască tulburare, iar în locul lor vor prinde rădăcină simțăminte bune și sfinte. În inimă se vor încetățeni atunci pacea și odihna netulburată, ca și cum un pahar cu apă tulbure ar fi pus în așa fel ca să nu se clatine: atunci necurăția începe să se sedimenteze, și cu cât se sedimentează mai mult, cu atât mai curată se face apa, iar până la urmă se curăță de tot. Așadar, această curățire și curăție a inimii prin lupta cu gândurile și cu patimile este cea de-a doua treaptă a suișului minții spre Dumnezeu.
Cea de-a treia treaptă este întoarcerea de la sine spre Dumnezeu. Primele două trepte sunt numai pregătirea pentru aceasta, dar a treia fără acestea nu poate fi atinsă, după cum nici ele fără cea de-a treia n-au nici un rost. Începutul acestei trepte este întărirea în gândul că Dumnezeu este de față. Oriunde ai fi, orice ai face, să îți dai seama că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu s-a întărit deasupra inimii tale și o pătrunde. Această așezare sufletească vine în noi de la sine după împăcarea gândurilor și curățirea inimii, ce au Ioc pe a doua treaptă. Fericiri cei curați cu inima, zice Domnul, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dar nu numai în vedere, nu numai în starea „rece” înaintea lui Dumnezeu, constă esența acestei stări. Aceasta e numai „anticamera”; treapta a treia, ca atare, înseamnă să năzuim cu inima către Dumnezeu, uitând de tot ce este în noi și în jurul nostru, să fim răpiți la El. Sfinții Părinți numesc aceasta „uimire”, adică ieșire din perioada obișnuită a vieții și cufundare în Dumnezeu, pe grecește ekstasis.
Despre un bătrân duhovnicesc se spunea că era conștient de sine doar până la prima „slavă”, preț de trei psalmi, după care cufunda în vederea de Dumnezeu și astfel se ruga lui Dumnezeu fără cuvinte, stând nemișcat. Iar alt bătrân duhovnicesc se scula seara la rugăciune, întorcându-se cu fața spre răsărit, își ridica mâinile, era răpit la Dumnezeu, și rămânea așa până când soarele, răsărind, îl cobora de la înălțimea cea fericită prin loviturile razelor sale. Dar asta este deja starea cea mai înaltă; manifestarea obișnuită a treptei acesteia, la începu turile sale, este arderea inimii, altfel spus aprinderea simțirilor în timpul citirii, rugăciunii, facerii de bine, acasă și în biserică, la lucru și pe drum. Rodul acesteia este rugăciunea. Simțirea cade asupra inimii, omul intră cu cugetul înlăuntru și deja nu mai poate avea în gând altceva, fără numai pe Dumnezeu. Dacă el se roagă în starea aceasta, nu cunoaște saț în metanii și în rugăciunile cu suspinuri către Dumnezeu. Arderea inimii îl face atât de fericit că, potrivit încredințării Sfântului Macarie Egipteanul, ar vrea să rămână pentru totdeauna în starea aceasta, de ar fi cu putință. Cine a început să ajungă în starea aceasta a pășit pe a treia treaptă, adică a început să suie de la sine spre Dumnezeu, Aceasta este marginea suișurilor, însă ea nu are sfârșit, fiindcă Dumnezeu este nesfârșit.
Sfântul Teofan Zăvorâtul; Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor