Par. Calistrat ,, Romanul si Romania lunatica,,

 

 Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852).

 Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. 

Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. 

Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cu­getarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita in­treaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. 
Ea este "trupul si san­gele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). 

Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "In­vierea si Viata" (Ioan ll, 25). 

Astfel este starea noas­tra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. 
Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).

Drept mijloc de pierzanie a neamului ome­nesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, min­ciuna (Fac. 3, l3). 

Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44).
 Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijloci­ta a celei dintai. 

Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. 

Inceputul rautatilor este gandul mincinos.

 Izvorul amagirii de sine si al amagirii de­monice este gandul mincinos !.

 Prin mijlocirea min­ciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii !

 Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tama­duire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). 

De atunci, firea noas­tra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. 

"Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate de­plina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a strica­ciunii facute de pacat. 
Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demo­nica. 

Din acest fel de a privi starea oamenilor in lega­tura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inse­larii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: in­selarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. 

Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se imparta­seasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapa­nire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activi­tatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. 

Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.

Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal. 6, l ). 

Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantu­lui Duh" 

In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te por­nesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. 

Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plans El pentru Ierusalim ? Si noi, in multe prilejuri, suntem batjocoriti de diavol. 

Si de ce sa uram pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi ? Pentru ca, omule, urasti pe pacatos ? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine ? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste ? 
De ce n-ai plans mai bine, pentru el,~ ci il gonesti ? Oarecari, ce gandesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor si se manie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta" (Cuvantul 90).

Mare nenorocire este parerea de sine ! 

Mare neno­rocire este lepadarea de smerenie ! Mare nenorocire este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflan­du-se monahul, fara a fi chemat sau intrebat, manat de constiinta "valorii sale", incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele ! 

Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si neso­cotit. 

Atunci cand, pentru osteneala ta in via porun­cilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca rav­na aceasta te. va indemna la tacere si smerenie inaintea aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a spus Sfantul Isaac Sirul (Cuvantul 38). 

Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde sangele ! Ea stinge in acesta aprinderea, aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). 

Ravna cugetarii trupesti este intotdeauna impreunata cu aprinderea sangelui, cu navalirea a numeroase pa­timi si inchipuiri.

In veacul nostru, ingamfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine crestini si mari savarsitori ai binelui, s-au aruncat spre savarsirea dreptatii firii cazute, respingand cu dispret dreptatea evanghelica. 

Aceasta majoritate sa bage in urechi caracterizarea Domnului: "Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. 

In desert ma cinstesc ei, invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor" (Mt. l5, 8-9). 

Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin de parere de sine, de cugetare semea~a, de amagire de sine; el propavaduieste, trambiteaza de­spre sine, despre faptele sale, nebagarid nicicum in sea­ma oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,l-l8); cu ura si razbunare plateste el acelora care ar indrazni sa-si desehida gura pentru a se impotrivi, oricat de inteme­iat si bine intentionat dreptatii lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamantesti si ceresti.

spicuiri din cartea Sfantului Ignatie Briancianinov ,, Despre inselare,,

Sfântul Ioan Botezătorul – pustnic, proroc și mucenic

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea  la templu. 

Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut pana la punerea numelui fiului sau.
Se ştie că s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă de aspre nevoinţe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.

Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Să vă binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el. Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane, arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.

Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan (care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă, desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii (i-am auzit și eu, frați creștini, pe acești șacali care trăiesc în grupuri și țipă înspăimântător, mai ales noaptea…) și leii; care răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.


Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut.

Dupa un timp, un proprietar bogat si slavit a crezut in Hristos, si lepadand pozitia sociala si toata desertaciunea acestei lumi, s-a facut monah, luandu-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a salasluit chiar la locul unde se afla ingropat capul Botezatorului Ioan. Dorind sa-si zideasca o chilie si o bisericuta, el a sapat adanc si a descoperit un vas de pamant in care se afla un cap. Prin descoperire dumnezeiasca a aflat ca este al lui Ioan Botezatorul. Cand s-a apropiat insa de trecerea la cele vesnice, spre a nu fi gasit si pangarit de paganii ce se inmultisera in zona, el l-a luat si l-a ascuns din nou in pamant, in acelasi loc.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor Imparati Constantin si Elena, cand Sfantul Ioan Botezatorul s-a aratat unor doi calugari si le-a poruncit sa dezgroape cinstitul sau cap. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

In vreme ce calugarii calatoreau cu capul sfantului intr-un sac, au intalnit un olar si i-au dat acestuia sa duca sacul. Din cauza lenevirii lor, Sfantul Ioan i-a cerut olarului sa fuga de cei doi calugari. Ajuns acasa, olarul s-a bucurat de multe binefaceri datorita prezentei capului prorocului. Cand si-a simtit sfarsitul, olarul a pus capul sfantului intr-o racla si l-a daruit surorii sale. Racla va ajunge in grija lui Eustatiu, un monah arian, care locuia intr-o pestera. Multe minuni se vor petrece la aceasta pestera. Din nefericire, Eustatiu spunea ca datorita puterilor sale sunt prezente minunile, oamenii nestiind ce ascunde in pestera sa. Dupa un timp, Eustatiu, stiind ca va fi trimis in exil, ingroapa capul Sfantului Ioan Botezatorul.

Pestera va fi locuita de niste monahi credinciosi, care vor ridica in apropierea ei o manastire. In anul 452, arhimandritul Marcel, staretul acelei manastiri, a vazut un foc mare la pestera de langa orasul Emesa, in timpul cantarii psalmilor. Asa a aflat in chip minunat capul sfantului. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului.

In timpul luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU

sursa https://doxologia.ro

Viața după moarte -VĂMILE (subtitrat în română)

După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om şi un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălăşluit în locul dintre pământ şi rai, şi din ceasul acela şi până la jertfa mântuitoare şi moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după ieşirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepţi cât şi cei păcătoşi coborau în iad (după moarte). Porţile veşniciei şi calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit moştenirea lui satan: după ieşirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Iar creştinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita veşnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă dreapta socoteală şi dreapta judecată pentru cunoaşterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului creştinului, pentru a hotărî ce covârşeşte în el - viaţa veşnică ori moartea veşnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu aşteaptă sufletul fiecărui creştin după ieşirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27).

Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată şi păzitori într-o aleasă rânduială. În sălaşurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălaş având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului şi sălaşurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vameşi”

 Cum să înţelegem vămile

Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători ortodocşi, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.

În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie: „Trebuie să luăm aminte că, aşa cum în general în înfăţişarea lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult sau mai puţin antropomorfice şi legate de simţuri - tot aşa, în chip deosebit, aceste însuşiri sunt aplicabile şi în învăţătura despre vămile prin care trece sufletul omului după ieşirea din trup. Şi de aceea omul trebuie să-şi aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteşte lucrurile pământeşti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor cereşti.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoaştem prin simţuri, ci - pe cât ne stă nouă în putinţă - în sens duhovnicesc .
Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie socotite în chip „material şi prin simţuri”, sunt date de către Sf. Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care, înfăţişează mai ales problema vieţii după moarte.

Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug uriaş, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel veşnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei”
Şi iarăşi, după ce Sf. Grigorie povesteşte cum un om a fost trimis înapoi după moarte din pricina unei „greşeli” - altcineva cu acelaşi nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă (asemenea cazuri sunt cunoscute şi în experienţele de „după moarte” de astăzi) - adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greşeală, ci o atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie
unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte, astfel încât priveliştea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se înfricoşeze de pedepsele veşnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă în ele”
Şi când cineva a văzut sălaşuri de aur în rai, în vedenii care au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă, nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod literal …. Întrucât răsplata slavei veşnice se câştigă prin milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălaş veşnic din aur”

Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.

 Mărturia Patristică despre vămi

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).

Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.

În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, şi ridicat de îngeri la cer. Dracii
văzduhului s-au împotrivit urcuşului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârşite de el chiar de la naştere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la naştere, care fuseseră deja şterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei - dacă cunosc vreunul - păcatele pe care le-a săvârşit el după ce a intrat în monahism şi şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni neruşinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce şi-a venit în sine, a văzut că se afla în acelaşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotriva unei oşti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, şi la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2).
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului.
Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, şi guri de lei, şi puteri întunecate sub ceruri, şi focuri care ard şi pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu ştiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor şi să purtăm de grijă cum vom săvârşi ieşirea din trup şi cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească şi să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă:
„Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii şi al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici şi neînsemnate, şi de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoşător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare  a fericirii trecute, ce frică şi ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţişa priveliştile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeaşi măsură şi la muribunzii cei aleşi, şi caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească?
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii şi judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricoşătoare, când puterile cele dumnezeieşti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila şi ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om  se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile cereşti, luând sufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditorii noştri, vameşii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi aceştia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om - păcatele tinereţii şi ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie şi cele fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este ruşinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmaşi care îl împresoară cu mii şi mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcuşul către cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celor vii, şi ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”
Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeşte-mă din mâinile dracilor şi de judecată şi de osândire şi de cercarea cea înfricoşătoare, şi de vămile cele chinuitoare, şi de căpetenia cea cumplită şi de osânda veşnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăşi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”  Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.

Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). 

Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică şi cutremur te aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricoşători, fioroşi, nemilostivi şi urâcioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai priveliştea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să se ascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suişul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îşi are vameşii şi socotitorii săi.”
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte şi de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. 

 Vămile în Vieţile sfinţilor

În Vieţile sfinţilor ortodocşi se află multe relatări - unele dintre ele foarte vii - despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţişare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseşte trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), şi nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle şi în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta.
În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor, 28 martie), se povesteşte că el s-a întors la viaţă după şase ore petrecute în mormânt şi a povestit despre următoarea experienţă trăită:
am început să urcăm încet spre înălţimi, ca într-un zbor, şi am ajuns la vămile care păzesc urcuşul şi opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria; fiecare păcat îşi are vameşii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Aşa am trecut de toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit şi mi-au arătat toate păcatele trupeşti, săvârşite din copilăria mea până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe care le-ai săvârşit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârşit adulter cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta şi neaflând nici o faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat şi au plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, şi suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos.(Sfârşitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba engleză, în Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 169- 171. Vezi şi Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei Romanului si Huşilor, 1995, pag. 402 – 404.).

Episcopul Ignatie mai dă şi alte experienţe ale vămilor din Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat (sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), şi Sf. Macarie cel Mare (19 ianuarie).

Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteşte despre acestea în Viaţa Sf. Columba; iată o întâmplare: Sf. Columba şi-a chemat într-o zi călugării şi le-a spus:
„Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmaşe care încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus: „Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin ,,

,,SUFLETUL DUPĂ MOARTE ,,
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)
https://www.emag.ro/drumul-sufletului-dupa-moarte-cleopa-ilie-sup973-00000-126/pd/E421W0BBM/

Cine mă desparte de Hristos ? expunere Monahia Siluana Vlad

  

Când un om lumesc e pe cale de a deveni un om duhovnicesc, când un om e pe cale de a o rupe pentru totdeauna cu lumea şi păcatele, iadul se cutremură.

 Iadul ştie că taina biruinţei omului cel duhovnicesc este alianţa, este legătura lui cu Domnul, cu Golgota; de aceea umblă să rupă această legătură. Dar toate încercările lui sunt zadarnice.

Omul cel duhovnicesc rămâne în Domnul, strigând triumfător: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?... încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile... nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus” (Rom 8, 35-39).

Omul cel duhovnicesc trăieşte o viaţă cu Domnul, o viaţă legată clipă de clipă cu Domnul - şi, până trăieşte această viaţă, el strigă triumfător: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?  Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” (Ps 26, 1-2).

Preot Iosif Trifa ,, Oglinda inimii omului,,

 

Vremurile pe care le parcurgem sunt periculoase cu fiecare ora. Dezastrele ne vorbesc de acest lucru. Natura se razbuna pe inumanitatea omului. Pier milioane de vietuitoare. Omul a devenit mai salbatic decat fiarele. Goana dupa pofit si putere duc , cu siguranta, nu numai la pieirea a tot ce e viu pe aceasta planeta, dar si la pieirea sufleteasca. 

Mandria, invidia, neiertarea aproapelui, zgarcenia, lacomia, dorinta de innavutire, avorturile, desfranarile si multe alte pacate si patimi tin in moarte sufletul. Degeaba omul se roaga, daca in inima lui nutreste rautate si invidie.

Doar pocainta adevarata poate aduce frungerea de inima si rugaciunea curata, ce atrag Harul Domnului. Dar daca nu avem mila ( dragoste ) fata de aproapele, putem noi oare sa avem nadejde in mantuire ? V-ati pus vre-o data aceasta intrebare ?Daca nu ne e mila de omul flamand de la usa bisericii, care a fost oare rostul ca ai mers la Sfanta Liturghie ? Daca nu ne  pasa de cel  suferind, care e rostuul rugacunii?   

Crestem copiii fara de credinta si educatie morala. Tineretul nu mai are nici un reper moral. Rar mai gasesc un adolescent in biserica. Oare a cui este vina ? Dar v-ati pus voi vre-o data intrebarea, tu, ca parinte, daca copilul tau nu a cunoscut credinta, oare tu, te vei mantui ?

Repere duhovnicesti ,, Muntele Athos, muntele sfintilor,,