Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Cuvânt de învăţătură în Sfânta Zi a Învierii lui Hristos,,

Sfântul Ioan Gură de Aur ,,Cuvânt de învăţătură în Sfânta Zi a Învierii lui Hristos,,

La sărbătoarea Învierii Domnului Hristos, după săvârșirea Utreniei, este citit Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. În continuare, redăm textul citit în fiecare lăcaș de cult.

De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. 

De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. 

De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. 

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. 

De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască.

De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. 

De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

 De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi.

Și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie. 

Și aceluia plătește, și acestuia dăruiește.

Și faptele le primește. 

Și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru.

Și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata

Bogații și săracii împreună bucurați-vă. 

Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. 

Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.

Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței.

Împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. 

Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. 

Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.

 Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad, umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui.

Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. 

S-a amărât, că a fost batjocorit. S-a amărât, că a fost omorât. S-a amărât, că s-a surpat. S-a amărât, că a fost legat.A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. 

A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința?.

Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. 

Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii. 

Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. 

Înviat-a Hristos și viața stăpânește. 

Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin

Cugetari duhovnicesti ale Sfantului Ioan Gura de Aur

,,Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Hristos este cu mine, de cine să mă tem? Pot să se ridice împotriva mea valurile mării, pot să se ridice oceane, poate să se ridice mânia împăraţilor! Toate acestea-s pentru mine mai şubrede ca pânza de păianjen. Eu totdeauna spun: “Doamne, facă-se voia Ta”

Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supra-vieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăşmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi.

 

Biserica nu stă în ziduri! Biserica stă în mulţimea credincioşilor. Iată câţi stâlpi puternici, nu legaţi cu fier, ci întăriţi cu credinţa. Nu spun că sunt mai puternici decât focul pentru că sunt atât de mulţi, nu! Chiar de-ar fi numai unul, nu poţi birui Biserica!

Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

Toate se îndreaptă spre necinste şi pe toate le judecă timpul. Aurul slăveşte totul. Dar adu-mi-l pe sfântul David, care spune şi strigă: “Aur de-ar curge, nu vă lipiţi inima de el”.

“Bucuraţi-vă, dar, şi vă veseliţi”, fiţi curajoşi, fiţi tari!

Iubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
   

Căutaţi să aveţi necontenit în minte cuvintele acelea apostolice: “Că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava viitoare ce ni se va descoperi nouă” (Rom. 8, 18)

Întinde mreaja dragostei nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora!

Fugiţi dar, femei, de adunări străine! nu daţi bărbaţilor voştri sfaturi rele! (…) Dar, vă rog, să strălucească viaţa voastră înaintea oamenilor. Să nu stricăm starea noastră, ci să slăvim, să mulţumim.

 Sf. Ioan Gura de Aur, Despre desfatarea celor viitoare. Sa nu deznadajduim. Noua cuvantari la Cartea Facerii,

Patimile lui Hristos - model de viata spre propria Inviere

Golgota, locul in care Iisus a fist rastignit

  Originea numelui de Golgota, se presupune că vine de la craniile celor răstigniţi aici, fiind vorba de locul unde se petreceau execuţiile publice, sau de la craniul lui Adam înmormântat aici, sau de la forma terenului care amintea de craniul unui om.

 

Golgota nu are astăzi mai mult de 5 metri înălţime de la nivelul pardoselii bazilicii. Ultimele săpături arheologice făcute în perimetrul bazilicii Sfântului Mormânt, între 1960-1970, au dus la concluzia că zona a fost o imensă carieră de piatră, exploatată timp de mai multe secole atunci când la Ierusalim se construiau noi cartiere.

După ridicarea Bisericii Sfântului Mormânt de către Sfânta Împărăteasă Elena, pe Golgota s-au construit un altar şi o cruce în care s-a încastrat un fragment din Crucea pe care a fost răstignit Hristos, dăruit de împăratul Teodosie al II-lea în anul 428.

După aproape 100 de ani, nobila matroană romană, Melania cea Tânără, a ctitorit o mică biserică deasupra Golgotei.

Astăzi, paraclisul Răstignirii Domnului se află la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, în dreapta. Un disc de argint aflat sub altar indică locul unde a fost înfiptă Crucea Mântuitorului. Impresionant de multe candele şi icoane străjuiesc acest loc sfânt.

Pastele care ii place lui Hristos : imparte masa de Inviere in trei , doua parti da-o la cei lipsiti si bolnavi !

 Lumea de azi intelege ca a fi crestin se poate si sa-i slujesti si lui Hristos, dar si lui mamona, implinind si satisfacand mofturi si placeri proprii. Aceasta cale este una care duce la pieire, deoarece mantuirea se face prin Har, iar Harul nu se apropie de omul cu stomacul plin de bucate felurite, care bea si barfeste, de omul care invidiaza sau se manie. Nu va amagiti ! 

Spre a putea capata mantuirea ( nadejdea acesteia ), trebuie sa urmam intru totul sfaturile Sfintilor Parinti si poruncilor lui Hristos. 

Mantuirea se obtine cu multa osteneala, durere, suferinta, lipsuri, etc.

A fi creştin înseamnă a te răstigni în oricare vreumuri, începând cu momentul în care Hristos a venit întâia oară.

 Rastignirea incepe cu momentul pocaintei si a indeplinirii poruncilor lui Hristos,  iar acest lucru inseamna e a ne schimba viata intru totul.

Primul act de a merge pe Calea Crucii este renuntarea la pacat. Apoi , curatarea de patimi, asa cum au facut-o si Sfintii.

Viaţa Sa este model şi avertisment pentru toţi. Dar trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, pentru că „răstignirea”, care este singura cale spre înviere, să fie deplină.

Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El, chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege; şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi de aceea nu poate primi niciun reprezentant al lumii pământeşti.

  Părintele Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, Editura Buna Vestire, Galaţi, 2003, p. 7

Parintele Cleopa ,,Fara de smerenie nu te vei mantui!,,

  

Ce este smerenia ? Cate feluri de smerenie exista ? Cum se dobandeste ?

Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tãu mai cu minte şi la toate mai bun decât tine, şi fãrã a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toţi. Aceasta este cea dintâi smerenie, adicã începãtoare, cãci te smereşti, socotindu-te mai mic decât altul, fãrã ca totuşi sã te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. 

Cea de-a doua şi desãvârşita smerenie este când nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi cã sunt din mila lui Dumnezeu iar nu din hãrnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevãrata a sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. 

Precum pomii încãrcaţi de multe roade au ramurile plecate în jos, iar pomii cei fãrã roadã stau drept în sus şi nu fac rod câtã vreme ramurile lor merg în sus, din care pricina adesea înadins se atârna pietre de ramuri, ca sã se plece în jos şi atunci rodesc; aşa şi sufletul, cât se smereşte, atât rodeşte şi cu cat rodeşte cu atât se smereşte, cãci cu cât se apropiau sfinţii de Dumnezeu cu atât se socoteau mai pãcãtoşi decât toţi oamenii.

  Sã va povestesc ce îmi adusei aminte.

 Odatã vorbeam de smerenie.

 Un oarecare din boierii gazieni, auzind cãci, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu se socoteşte mai pãcãtos, se mira şi zicea: “cum este cu putinţã aceasta?”, şi neştiind voia sã afle.

 Eu îi zisei: “boierule, cum eşti socotit în oraşul tãu?”. 

Şi mi-a zis: “mare şi întâi stãtãtor al oraşului”.

Şi întrebându-l dar, când mergi în Cezareea cum eşti socotit, îmi rãspunse: “mai jos mult, decât boierii acelui loc”. şi iar am zis: “dar când mergi la Antiohia, cum ti se pare cã eşti?”. 

El îmi zise: “ca un om de rând”. Dar când mergi la Ţarigrad şi te apropii de împãratul, cum te socoti? şi îmi rãspunse: “ca un sãrac”. 

Atunci îi zisei eu: “aşa este şi la pãcãtoşi”.

Avraam când a vãzut pe Domnul, s-a fãcut pãmânt şi cenuşa; Isaiia zicea: “O, ticãlosul de mine, cat sunt de necurat!”. 

La fel şi Daniil, când era în groapa cu lei şi a venit Avacum cu pâine, zicându-i: “Primeşte bucata aceasta ce ti-a trimis-o Dumnezeu”, a rãspuns cu mare smerenie: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu?”. Vedeţi ce smerenie avea inima acestui bãrbat? 

Era în groapa cu lei, care nicidecum nu-l vãtãmau, şi învrednicindu-se de cercetare dumnezeiasca, nu s-a socotit a fi ceva, ci cu înfricoşare s-a mirat, zicând: “Si-a adus aminte de mine Dumnezeu”. 

De asemenea şi cei trei tineri, fiind în vãpaia cuptorului, care de şapte ori fusese ars de tiranul şi nicidecum vãtãmându-se, fiind acoperiţi şi feriţi de îngeri, nu s-au socotit a fi ceva, sau cã pentru bunãtatea lor s-au învrednicit acelei cercetãri, ci cu totul smerindu-se, ziceau cã nu sunt vrednici sa-si deschidã gura mãcar, ci pentru Avraam cel iubit, Isaac sluga, şi Israil sfântul se rugau sã nu fie pãrãsiţi pana la sfârşit. 

Vedeţi smerenia sfinţilor, cât de smerite sunt inimile lor în vreme de cercetare! 

Chiar şi atunci când însuşi Dumnezeu îi alegea sa-i trimitã spre ajutorul oamenilor, ei se cucereau şi se sfiiau. 

Aşa se ruga Moise: “Trimite Doamne pe altul, cã eu sunt gângav şi peltic la limbã”, iar Ieremia zicea: “mai tânãr sunt eu”. în scurt, toţi sfinţii aveau aceastã smerenie în inima lor, din sãvârşirea poruncilor, cum am zis, şi fugeau de proslãvire. în ce chip cineva fiind îmbrãcat cu haine de aur, de vei arunca asupra-i vre-un petic de hainã murdarã, fuge ca sã nu-si mânjeascã haina lui cea cinstitã, tot aşa şi sfinţii fiind îmbrãcaţi cu faptele cele bune, fug de slava oamenilor ca sã nu se apuce de ea. 

Iar cei ce iubesc slava deşartã se aseamãnã cu cei goi; cã precum aceia de gãsesc vreun petic, se nevoiesc sa-si acopere ruşinea cu el, asemenea şi cei goi de faptele cele bune, cautã slava oamenilor cu care sã-si acopere goliciunea lor.

Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul. Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte. 

Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. 

Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu? Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”. 

Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. 

Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.
De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. 

De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. 

Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. 

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”. 

Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”. Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã. Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi? Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele. Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii. 

Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. 

Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie.

 Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. 

Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul. 

Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie. 

Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. 

Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE

CAUZA TUTUROR SUFERINTELOR ESTE ....

 Biserica creștină a stabilit șapte păcate capitale: mândria, desfrânarea, lăcomia de mâncare, băutură, iubirea de arginți, invidia (pizmă), mânia și lenea. 

Mândria izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine peste masură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. 

Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. 

Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9). “Mândria, mama relelor, care şi pe diavol l-a făcut diavol, cu toate că nu era aşa mai înainte." (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni)

“Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei omul a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care l-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger." ( Problemele vieţii, p. 34)


Cum putem lupta cu pacatul mandriei ?

Prin smerenie, prin ascultare; oprește-te de la a vorbi de rău, de la a contrazice pe cineva. De aici se începe lupta. Azi un pic, mâine un pic, pentru că degeaba pleci capul, degeaba faci alte lucruri, dacă în toate îți faci voia.

Dacă încerci cu orice chip să convingi pe celălalt că tu ai dreptate, niciodată nu te vei izbăvi de mândrie, tot prin înfrânarea gurii.
Sfântul Apostol Iacob spune: Bărbatul care își înfrânează limba este bărbat desăvârșit că își va înfrâna toate simțurile sale. 

Cine se va înfrâna pe sine în vorbă cu aproapele său, nu se va înălța asupra lui, nu va ține să-l contrazică, nu va ține să-l convingă de nu știu care lucruri, nu va ține să iasă întotdeauna pe a lui, că el are ideea cea mai dreaptă, cea mai bună.
Postul negru vinerea si miercurea, rostirea neincetata a Rugaciunii lui Iisus, milostenia si infranarea de la toate poftele si patimile ne va elibera de acest duh rau, ce ne indeamna la hula,ura, pizma, nemilostenie, osandire a aproapelui, etc.

“Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru."

“Oamenii mândri ce se cred înțelepți” Solomon ne atrage atenția să nu ne socotim înțelepți și să nu ne bizuim pe înțelepciunea noastră, ci să ne temem de Domnul și să ne abatem de la rău. 

   

Omul bogat este unul dintre aceia care cred că sunt înțelepți; pe acesta săracul priceput îl cercetează, arată același Solomon.
În general putem să tragem nădejde de îndreptare mai mult de la un nesăbuit decât de la unul care se crede înțelept, ne previne Solomon. 

Proorocul Ieremia spune că e bine ca înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui, ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că-l cunoaște pe Dumnezeu, care face milă, judecată și dreptate pe pământ, căci în aceasta găsește plăcere Dumnezeu.

“Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri”

În „Levitic” Dumnezeu îi avertizează pe copiii lui Israel că va frânge mândria puterii lor. Solomon ne încredințează că Dumnezeu surpă casa celor mândri, dar întărește hotarul văduvei și că își va bate joc de cei batjocoritori în timp ce celor smeriți le va da har. 

Psalmistul știe că Dumnezeu mântuiește poporul care se smerește și smerește privirile trufașe și îi sfătuiește pe cei lăudăroși să nu mai vorbească cu atâta trufie pentru că Dumnezeu mustră pe cei îngâmfați care au rătăcit de la poruncile lui Dumnezeu, pedepsește aspru pe cei mândri și frânge mândria domnitorilor. 

Ana, una din soțiile lui Elcana, necăjită de Penina pentru că era stearpă, își varsă sufletul înaintea Domnului recunoscând că Dumnezeu smerește și Dumnezeu înalță și până la urmă capătă rod, născându-l pe Samuel, care avea să devină un mare judecător, care a domnit cu dreptate peste Israel David, rugându-se Domnului, spune:„Tu mântuiești pe poporul care se smerește, și cu privirea Ta, scobori pe cei mândri”. Fecioara Maria, în discuția pe care o are cu Elisabeta, ruda sa și mama lui Ioan Botezătorul spune: „Dumnezeu a arătat putere cu brațul Lui; a risipit gândurile, pe cari le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i -a săturat de bunătăți, și pe cei bogați i -a scos afară cu mâinile goale”. Iisus a criticat slava deșartă după care umblau cărturarii și fariseii; aceștia umblau după locurile dintâi la ospețe, și după scaunele dintâi în sinagogi; le placea să le facă oamenii plecăciuni prin piețe, și să le zică: „Rabi! Rabi!”. 

Iisus le-a amintit că numai Unul este învățătorul și că oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat, lucru aplicabil chiar la o masă, unde este bine să fim mutați de gazdă mai sus în loc să fim izgoniți în mod rușinos de pe locurile cele dintâi dacă se întâmplă să vină cineva mai cu vază. 

Apostolul Petru le spune preoților să se îmbrace cu smerenie, amintindu-le că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har, și numai în acest fel, smerindu-se sub mâna tare a lui Dumnezeu, ei vor fi înălțați la vremea potrivită. Apostolul Iacob arată că Duhul pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine și că în schimb, ne dă un har și mai mare și că de aceea spune Scriptura:„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți”

“Mândria este rădăcina păcatelor mari”


Psalmistul arată că mândria este rădăcina marilor încălcări de lege. Cine este smerit nu poate fi ucigaș (căci nu e lacom după bani și nu poate fi foarte gelos), nu e lacom de mâncare, băutură, bani, hoț sau pizmaș (căci se mulțumește cu ce dă Dumnezeu), nu este mânios (căci nu se consideră cel mai important), nu este desfrânat (căci el este ...continuare -http://www.bisericasfantulstefancelmare.com/buletin/pacatulmandrie.pdf

Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, p. 61

SFATURI DUHOVNICESTI ALE PARINTELUI PAISIE OLARUL

Viaţă de sfânt - Părintele Paisie Olaru

Paisie Olaru  s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani. 

A făcut parte dintr-o familie cu cinci copii și a fost cel mai mic la părinți. Tatăl său, Ioan și mama, Ecaterina, i-au dat, la botez, numele de Petru.

În anul 1921, Petru a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea și și-a schimbat numele în Paisie. În anul 1943 a fost hirotonit diacon, iar în 1947, preot. Pentru puțin timp a fost egumen la schitul de metanie.

Însă, în același an s-a retras la Mănăstirea Sihăstria, unde a devenit duhovnic al întregii obști, până la sfârșitul vieții sale.

 Între anii 1972 - 1985 s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla, iar în ultimii cinci ani de viață s-a întors, bolnav, în chilia sa de la Sihastria. A trecut la cele veșnice în noaptea de 18 octombrie 1990.

Arhimandritul Ilie Cleopa a fost ucenic și prieten al părintelui. 

De la acesta se păstrează o scurtă descriere, care cuprinde întreaga viață închinată lui Dumnezeu și oamenilor: „Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți şi iubea liniştea.

 Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât sta la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.Dintre ucenicii săi, cel mai sporit a fost Gheorghe Ilie, fratele părintelui Cleopa.

Mama sa a trecut la cele veșnice în timpul războiului din 1913, iar tatal său a murit în anul 1923.
În anul 1947 ajunge la Mănăstirea Sihastria. În perioada 1972 - 1985, s-a nevoit ca sihastru la Schitul Sihla. Ultimii ani îi va petrece în chilia sa de la Sihastria.

Sfaturi duhovnicesti  de la  Parintelui Paisie Olaru 

,,Cine este bun, mai bun să se facă ,,

,,Orice faci, să vezi cu ce scop faci și dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nicio valoare,,

 De multe ori, spunea ucenicilor:

,, Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!,,

Ori de câte ori am avut prilejul să fim împreună, tatăl cu copilul, îmi dădea de fiecare dată în grijă:

„Să fii în pace; ajunge zilei răutatea ei!”

Prevăzător, Părintele Paisie spunea adeseori:

„Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi, să nu dai tot ce ai”.

   

- Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.

 Iubea cu nesaţ cerul sfânt, pădurea cu şoapta ei de chemare spre rugă. Îl numeam „regele pădurii”; acolo nu mai era rege leul cel mândru, ci era schivnicul iubirii, Părintele Paisie, Olarul cel smerit.

In pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie era cumpătat în sfat. 

Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea:

- „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.

Ii plăcea ca de fiecare dată să vii cu ceva nou din tot ce făceai. Prevedea cu câte mă voi confrunta mai târziu, când voi fi înrolată în viaţa de mănăstire, şi de aceea îmi reamintea:

„Să fii în pace”.

Nu este deloc uşor să împlineşti puternica îmbrăţişare a păcii. 

Iubesc mult acest „Să fii în pace!”. 

Ca foarte bun cunoscător al vieţii de mănăstire, îmi spunea lucruri pe care aveam să le trăiesc eu însămi:

„În mănăstire se întâlnesc necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se şi mor neplângându-se”.

Mă învăţa nespus de greaua lecţie a iubirii celui care nu te iubeşte prin îndelunga răbdare. Imi spunea, pentru greaua ascultare pe care avea să mi-o lase testament:

“Să faci câte puţin din toate!”

Şi a avut dreptate. 

Aici, în bolniţa durerii, trebuie să fii puţin doctor, puţin lucrător, puţin citeţ, puţin cântăreţ, puţin spălător, puţin pedagog şi chiar puţin jandarm. 

Nu poţi să nu dai tot. 

Când iubeşti, uiţi măsura. 

Intr-un loc unde doare mult dăruieşti, guşti dulcele şi amarul grelei misiuni de a mântui omul de lângă tine, cu trupul şi cu sufletul, aici, în bolniţă de mănăstire.

Ascultarea pe care mi-a dat-o Părintele Paisie sună astfel:

“Tu să faci ascultare până la ultima răsuflare şi să le îngrijeşti până la ultima răsuflare. ”.

Testament, nu glumă!

Aşa m-a învăţat ascultarea bunul Părinte Paisie, aşa m-a învăţat să mă îndrept spre Uşa milostivirii. 

Cugetător, spunea:

„Ei, cât de greu şi până la Uşă!”

Răsplata cea mai minunată pentru strădaniile mele era să ia crucea de lemn, să o sărute şi apoi să mi-o lipească mie de frunte.

După 27 de ani în preajma sa, Părintele îmi dădea reţetele necesare ca să-mi păstrez echilibrul trupului. Imi spunea:

„Gândurile, cum vin, aşa să plece!“.

Nu recomanda niciodată post negru fara binecuvantarea duhovnicului, ca să nu se păgubească mai mult cel ce se avânta fanatic. Spunea:

„Decât o dată în zi mult, mai bine să mănânci de nouă ori câte puţin”.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993

Sfantul Ignatie Briancianinov ,, Despre Inselare ,,

            


 - Ucenicul: ,, Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce anume  este inselarea ?,,
 - Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri.

Cu totii suntem in inselare Constiinta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza impotriva
inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32).
Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni.

Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare.

  

  -Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie
de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
 -Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul
cazut, minciuna (Fac. 3, l3).

Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai.

Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos.

Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu
pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea oastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii.

 

Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti , neajunsurile si pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si insemnate.

-L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ,,ce este credinta ?,,
-Pimen Cel Mare a raspuns: "Credinta sta intr-aceea ca sa petreci in smerenie si sa faci milostenie" (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si
jignirile, toate greselile lui.
Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti.

"Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe
cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal. 6, l ).

Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantului Duh

In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te pornesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu Sa maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei.

Mare nenorocire este parerea de sine !

Mare nenorocire este lepadarea de smerenie ! 

Ti-a venit vreun gand bun ? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre implinirea lui fara chibzuiala, pe negandite.
Simti in inima vreo insuflare buna ? Opreste-te: nu indrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca indreptar.
Cerceteaza: se potrivesc, oare, gandul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfanta invatatura a Domnului ? Curand vei vedea, ca nu este nici o potrivire intre binele evanghelic si binele firii omenesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea insusi acest bine s-a preschimbat in rau, la fel cum se preface in otrava mancarea gustoasa si sanatoasa, atunci cand este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savarsi binele firii cazute ! Savarsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani in tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii.
Dimpotriva, savarsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-
Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om.

Talcuind cuvintele Domnului, Marele Varsanufie graieste: "Cum se leapada de sine omul ? Doar prin aceea ca paraseste dorintele firesti si urmeaza Domnului.,,

Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura si vatama sufletele omenesti; chiar si monahii neincercati, luand aminte la vise, isi aduc vatamare si din aceasta pricina trebuie neaparat sa aratam aici ce insemnatate au visele in ceea ce priveste omul a carui fire nu este inca innoita prin Duhul Sfant.

Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele.
Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica
modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate
se lipseste de dreapta socoteala - exact ce le trebuie demonilor.
 

Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a trufiei.

Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca
in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de
cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor.

Sfantul Ioan Scararul cugeta despre partea pe care o au demonii in visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: "Atunci cand parasim, pentru Domnul, casa si rudeniile noastre, dandu-ne pe noi insine strainatatii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din razbunare, incearca sa ne tulbure prin visuri, aratandu-ne rudeniile noastre plangand, fie
murind, fie inchise, fie stramtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce
alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda. Dracii slavei desarte se fac, in visuri, prooroci.
Ei ghicesc ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte, ca implinindu-se vedeniile sa ne minunam si sa ne inaltam cu gandul ca unii ce ne-am afla deja aproape de darul proorociei.

Sfântul Ignatie Briancianinov ,,Despre inselare,,  carte  editata  de Schitul romanesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999  Ediţie digitală APOLOGETICUM, 2005

Tinerii sunt generatia de foc.. care stau in "foc"! PARINTELE CALISTRAT

 

   Copiii trebuie educati duhovniceste inca dinaintea varstei de 6‑7 ani. Nu trebuie ca inainte de a merge la scoala ei sa ramana lipsiti de invatatura, intrucat aceasta varsta este vre­mea „de aur” pentru a semana si a inradacina in ei tot ce este bun, si de asemenea tot ce este rau… 

Se intelege de la sine ca inima omeneasca, la fel ca ogorul, nu poate ramane pentru totdeauna pustie. Daca in el nu vor fi semanate plantele ce­le bune, vor creste negresit cele rele…

Trebuie inceput cu lucrurile cele mai simple, elementare: cum sa isi faca semnul crucii, cum sa stea la rugaciune, cum sa intre in biserica, cum sa se poarte in ea, cum sa faca metanii si asa mai departe. Copiii trebuie invatati treptat, fara sa fie pierdute din vedere nici cele mai marunte lu­cruri, pentru ca si cladirile cele mai mari sunt al­catuite din fire de nisip. Pentru copii sunt de folos lecturile si povestirile despre vietile Sfintilor si din istoria biblica, insotite de explicatii si de invataturi morale.

Treaba noastra este doar sa sadim si sa udam; a face sa creasca este treaba lui Dumnezeu – si nu se poate ca discutiile duhovnicesti sa nu adu­ca nici un folos daca atat dascalii, cat si uceni­cii vor incepe cu binecuvantarea lui Dumnezeu. (Sfantul Inochentie, Apostolul Alaskai)

*****

Majoritatea greselilor din educatia religi­oasa privesc cel de-al treilea aspect al vietii religioase, si anuma sfera „expresiilor”. Parintii si dascalii se grabesc sa le imprime o serie de deprinderi exterioare, fara sa le lege cu lumea launtrica a copilului si, mai mult, adesea igno­rand de-a dreptul aceasta lume. Sa luam, de pil­da, rugaciunea. La o varsta frageda, copiii sunt gata sa repete dupa cei mari cuvintele rugaciu­nii, sa-si faca cruce, sa sarute iconitele. In urma acestor actiuni exterioare, in sufletul de copil, care este curat si neincetosat duhovniceste, apar cu usurinta miscarile launtrice corespunzatoa­re. Trebuie sa deschidem insa pentru rugaciune si sufletul copilului, nu doar gura. 

Cel mai bun mijloc de a imprima in sufletul copilului cu ce­ea ce corespunde cuvintelor rugaciunii, sensului semnului crucii, este de a nu asista pur si simplu la rugaciunea copilului, ci a te ruga tu insuti im­preuna cu copilul, punand in aceasta rugaciune toata puterea, tot focul sufletului tau. Rugaciu­nea parintilor se intipareste atat de adanc in su­fletul de copil, incat devine pentru el un vector real al experientei duhovnicesti. (Protoiereul Vasilie Zenkovski)

                                     *****

Trebuie sa ai inima duhovniceasca pentru a o scoate la capat cu copilul care din oa­recare motive refuza sa mearga duminica la biserica, gasindu-si ocupatii pe care le considera mai necesare si mai importante, cum ar fi mo­delarea plastilinei, sau joaca in curte cu priete­nii, sau altceva. Ori de cate ori smulgem jucaria din mainile copilului, il rupem de comunicarea cu cei de seama lui si il taram la biserica cum il taraste stapanul la targul de sclavi pe bietul ne­gru, subminam temeiurile evlaviei sufletului de copil, il ajutam sa devina revolutionar, si va veni momentul cand se va inrai si-i va intoarce Bisericii spatele. (Protoiereul Artemie Vladimirov)

                               ******

  

Facem ce facem si transformam intr-o in­datorire neplacuta ceea ce ar putea fi bu­curie pura.Imi amintesc ca odata, in drum spre biserica, am trecut pe la familia Losski (locuiam la Paris pe aceeasi strada). Acestia, pregatindu-se sa mearga la slujba, ii imbracau pe trei dintre co­pii, pe cand al patrulea statea si astepta, insa pe el nu il imbracau. Copilul a intrebat: „dar pe mi­ne?” – la care tatal i-a raspuns: „tu te-ai purtat saptamana asta in asa hal, incat n-ai ce sa cauti la biserica! Sa mergi la biserica este o cinste, este un privilegiu; daca tu te-ai purtat toata saptamana nu ca un crestin, ci ca un dracusor, stai in intunericul din afara, stai acasa…”


             ******

Orice lucru bun veti semana in sufletele copiilor dumneavoastra in tineretea lor va putea apoi sa le odrasleasca in inimi atunci cand vor ajunge la varsta maturitatii, dupa incercarile amare din scoala si, indeobste, din vremea de acum, care adese­ori frang ramurile bunei cresteri crestine primite acasa. (Sfantul Ambrozie de la Optina)

     *****

In cresterea copilului, primul lucru trebu­ie sa fie educarea lui in credinta, preda­rea adevarurilor fundamentale ale acesteia intr-o forma pe care copilul poate s-o inteleaga. La aceasta varsta (prescolara) trebuie dezvoltata in el credinta curata, simpla in puterea, sfintenia si bunatatea lui Dumnezeu, Care a zidit toate, Care iubeste tot ce este bun, Care osandeste pacatul, insa ii miluieste si mantuieste pe pacatosii care se pocaiesc si doresc sa se indrepte. Aduceti‑l pe copil treptat la ideea de dumnezeire, spuneti-i intr‑un limbaj accesibil:

„Vezi in jurul tau tot fe­lul de lucruri si stii ca fiecare dintre ele a fost fa­cut de cineva: casa a fost construita de arhitect, tabloul a fost pictat de pictor, florile au fost sadi­te si cultivate de gradinar. Asadar trebuie sa stii Cine a facut soarele luminos, cerul, stelele: toate acestea le-a facut Dumnezeu, Parintele nostru, al tuturor oamenilor. El este peste tot, chiar daca nu‑L vedem; El stie tot ce facem, aude tot ce spunem si chiar tot ce gandim. Fara El, nici iar­ba, nici spicul de grau, nici florile nu ar putea sa creasca, animalele n-ar trai: nimic nu exista fa­ra voia Lui. Mama ta este buna si te iubeste, in­sa Dumnezeu este nesfarsit mai bun si te iubes­te mai mult decat ea. Tatal tau munceste ca sa te creasca, insa Dumnezeu face pentru toti oame­nii nesfarsit mai mult decat pot face toti oamenii impreuna”.

Cel mai mult il poate inrauri pe copil in aceas­ta privinta exemplul vostru. Nu rostiti nicioda­ta numele lui Dumnezeu in desert, in gluma. In timpul rugaciunii trebuie ca evlavia sa se faca simtita in toate cuvintele si miscarile voastre. Invatati‑l si pe copil sa faca la fel ca voi, invatati‑l sa asculte si sa citeasca rugaciunile cu evlavie. El nu va intelege inca toate cuvintele rugaciu­nii, insa va intelege simtamantul exprimat prin plecarea capului, prin semnul crucii, prin inge­nunchere; miscarea exterioara inraureste trairile lui launtrice. Invatati‑l insa ca e pacat ca, rugandu‑se lui Dumnezeu, sa se gandeasca la altce­va si ca simtamantul tacut de smerenie inaintea lui Dumnezeu, rugaciunea scurta, insa din inima sunt mai presus decat rugaciunea rostita cu gura fara ca inima sa ia parte. Astfel, putin cate putin, el va patrunde dulceata iubirii de Dumnezeu inainte ca ratiunea lui sa cunoaca toata ne­cesitatea credintei pentru om. (Sfantul Filaret al Moscovei)

                    ******

In frageda copilarie nu exista greutati de­osebite in problema mersului la biserica: copiii merg singuri cu placere la biserica da­ca merg parintii – de fapt, cu atata placere ca in aceasta perioada pur si simplu nu este nevoie de constrangere.Trairile religioase ale copilului sunt mult amplificate de grija ca in camera lui sa fie iconite, sa fie aprinsa candela, sa fie im­podobita camera cu flori la praznice si asa mai departe. 

Daca toate acestea se fac nu in scopuri pur educative (mai devreme sau mai tarziu, copiii inteleg asta, si atunci poate avea loc imediat o racire fata de viata religioasa), ci raspunde in­tregului mod de viata al familiei, le sunt de mare ajutor copiilor. Mare este, de asemenea,insem­natatea aspectelor domestice ale praznuirii ma­rilor sarbatori, care, de asemenea, le ofera copii­lor mult. (Protoiereul Vasilie Zenkovski)

Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila.,,

Despre a cincea fericire “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” si ce inteles are?

“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7). 

Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie. Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).

Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:
1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.
2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;
3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.
6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;
7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.
Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: “Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci “de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele.

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).

 In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37). 

In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. 

Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8). 

Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

 Când Sfântul Ioan cel Milostiv era tânăr, se gândea să pună în lucrare în viaţa sa împreună-pătimirea şi milostenia. Atunci i s-a înfăţişat această atotvirtute şi ca o împărăteasă plină de har i-a grăit:

„Eu sunt cea dintâi fiică a lui Dumnezeu. Pe cel ce mă cinsteşte şi mă iubeşte îl voi duce la Tatăl meu!”. 

  Aceasta este milostenia, iar cel ce doreşte cu adevărat legătura şi dimpreună locuirea cu Tatăl ei, Dumnezeu, să se îngrijească să o dobândească sau, mai degrabă, să o pună în lucrare în toată viaţa sa.

Oare nu este aceasta cea care L-a silit pe Dumnezeu să făurească zidirea, pentru ca să-i dăruiască din dumnezeieştile bogăţii ale atotiubirii Sale?

 Ce altă noimă au sfintele cuvinte ale Scripturii, despre negrăitul şi preabunul Dumnezeu, că „pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii pentru noi toţi” (Romani 8, 32). 

Care minte, care limbă, care cugetare ar putea să descrie sau să exprime această faptă? 

Atât de mare este locul milosteniei pe lângă Dumnezeu, până la a se descoperi că „mila (lui Dumnezeu) biruieşte în faţa judecăţii!” (cf. Iacov 2, 13).

Iată, aşadar, mijloc mântuitor şi aducător de câştig! 

Iată măsură desăvârşită şi de folos! Iată mod şi mijloc al mântuirii, foarte simplu şi totdeauna uşor de realizat, în orice loc, timp şi împrejurare! 

 Dumnezeu ar fi putut să-i hrănească pe săraci şi fără milostenia noastră

 Dumnezeu ar fi putut să-i hrănească pe săraci şi fără milostenia noastră, dar pentru a ne uni cu iubirea şi pentru a avea mai multă dăruire călduroasă între noi, a legiuit ca aceştia să fie hrăniţi de noi (din Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni).

De aceea Dumnezeu a rânduit această lege a iubirii, pentru a fi uniţi între noi (din Omilia a 33-a la Epistola I către Corinteni).
Dumnezeu ne-a unit pe fiecare parte în parte, şi de fire, şi de rudenie, şi de limbă, şi de locul de baştină (din Omilia a 34-a la Epistola I către Corinteni).

De la început Dumnezeu a folosit nenumărate moduri de a planta înăuntrul nostru iubirea. Şi de aceea pentru toţi oamenii a dat un singur cap, şi anume pe Adam. 

De ce nu am fost creaţi toţi din pământ? Pentru ca naşterile, creşterea copiilor şi tot ceea ce naştem unul din altul să ne unească între noi. 

Din această cauză Eva nu a fost creată din pământ. Fiindcă nu era îndeajuns să ne facă să credem, pentru a avea comuniune între noi, că suntem de o fiinţă, dacă nu am fi avut acelaşi strămoş, din această cauză a făcut şi acest lucru. 

Fiindcă, dacă acum când numai locurile ne despart, ne credem unii faţă de alţii străini, dar dacă neamul nostru ar fi avut două începuturi, cu mult mai mult s-ar fi întâmplat acest lucru.

 De aceea, ca printr-un cap a legat trupul întregului neam omenesc.

De aceea apar multe feluri de relaţii între noi. Adică, pe unul îl iubim ca pe un tată, pe altul ca pe un bunic. 

Pe altul ca pe o mamă, pe altul ca pe un sprijin. Pe altul ca pe un fiu şi nepot şi strănepot, pe altul ca pe o fată şi nepoată.

 Pe altul ca pe un frate, iar pe altul ca pe un văr. Dar ce nevoie avem să enumerăm toate gradele de rudenie? A mai rânduit însă şi o altă temelie de rudenie. După ce a interzis căsătoriile dintre rude, ne-a îndreptat către străini, iar aceia s-au îndreptat şi ei către noi. 

Fiindcă, din această rudenie naturală, aceştia nu ar fi fost cu putinţă să se unească cu noi; şi unindu-ne cu căsătoria, aşa a unit case întregi cu o singură mireasă, amestecând neamurile cu alte neamuri (din Omilia a 34-a la Epistola I către Corinteni).

“Sfântul Ioan Gură de Aur: Texte alese”. Traducere din limba greacă Preot Ion Andrei Tărlescu. Editura Bunavestire Bacău – 2012