Postul duhovnicesc

Postul- medicamentul impotriva “lacomiei pantecelui”  si a curatiei sufletului.

Postul este urcus catre inima lui Dumnezeu..

El cere insa reducerea – in cazul ideal deplina inlaturare – a tot ceea ce impiedica pocainta (distractiile, petrecerile, intalnirile si orice extra activitate ce ne tine mintea ocupata cu desartaciunile lumesti )

Postul duhovnicesc, altfel spus postul sufletului, este o vreme de rugaciune intensa, de mustrare de sine pentru pacate, cand toate puterile se indreapta spre slujirea lui Dumnezeu, citirea literaturii duhovnicesti, convorbirilor pe teme mantuitoare de suflet si, in general, savarsirea lucrurilor bune, a milosteniei, a participarii mai dese la slujbele bisericii, a faptelor bune, a iertarii celor ce ne-au gresit.

Sa renuntam la jocuri pe calculator, filme si muzica ne-crestina, care imbolnavesc si impatimesc sufletul, iar in timpul acesta pe care il pierdeam spre osanda noastra sa citim Psaltirea si Sfanta Scriptura.

Trebuie sa remarcam: mancarurile “de dulce” nu sunt pacatoase in sine, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire (I Timotei 4, 4).

Potrivit observatiilor efectuate de medicii or­todocsi, posturile pregatesc in mod excelent organismul pentru schimbarea caracterului die­tei in functie de anotimp.

Postul presupune un regim alimentar apar­te.
In manastirile ortodoxe e stabilit un moment anume pentru masa, moment a carui incalcare nu e ingaduita fara o pricina bine intemeiata. In caz contrar, avem de-a face cu pacatul mancatu­lui intr-ascuns. 

Adevaratul postitor nu va manca niciodata fara sa-i fie foame si nu va bea nicioda­ta apa fara sa-i fie sete. Mancand, el isi satisface o necesitate fiziologica, nu o pofta.

Trebuie man­cat in asa fel incat sa nu ne fie greu sa ne rugam dupa masa.Aceasta regula e valabila si in orice zi a vietii crestinului. Respectarea tuturor acestor conditii da marturie despre faptul ca am gasit masura corecta a infranarii.

Postul are o insemnatate medicala netreca­toare.

De pilda, in ateroscleroza este pur si sim­plu obligatoriu regimul alimentar care exclude mancarurile grase din diverse sortimente de car­ne, torturile, o serie intreaga de produse de patiserie etc. Cu alte cuvinte, in ateroscleroza postul este indicat ca regim terapeutic. La fel si in aler­gie: prescriptiile alimentare de post se apropie de dieta hipoalergena.

Postul tinut corect vinde­ca in mod eficace obezitatea aparuta pe fond de supraalimentare, previne acumularea produsilor metabolici nocivi si favorizeaza indepartarea lor din sange. Acesti compusi reprezinta „dese­uri” care „polueaza” organismul.

Postul amelioreaza functiile sistemului nervos central. Activand imunitatea si glandele endocrine, el mobilizeaza fortele de aparare, rezervele adaptative si compensatorii ale organismului. Se creeaza, de asemenea, premizele unei stari psihologice favorabile pentru cresterea duhovniceasca.

Sa luam exemplul ce pare cel mai evident: infranarea de la consumul excesiv de alcool im­blanzeste patima curviei.

Nu degeaba Apostolul Pavel face legatura intre ele: Nu va imbatati cu vin, intru care este curvia, ci umpleti-va de Duhul (Efeseni 5,18). Cuviosul Ioan Scararul invata: „Sa ta­iem, mai intai de toate, mancarea ce ingrasa (hipercalorica – n.a.), apoi pe aceea care aprinde (al­cool, condimente, carne – n.a.), iar apoi si pe cea care indulceste(delicatese – n.a.).

Daca se poate, da pantecelui tau mancare indestulatoare si lesne de mistuit, ca prin saturare sa scapi de nesatioasa lui lacomie si prin grabnica mistuire a mancarii sa te izbavesti de aprindere ca de o plaga. Sa lu­am seama si sa vedem ca multe dintre mancaru­rile ce umfla burta starnesc si miscarea poftei“.

Extrem de daunatoare sunt si bauturile dulci gazoase, deoarece contin calorii si E-uri de care organis­mul n-are nevoie.

Aceasta dependenta este inrudita intrucat­va cu dependenta de nicotina si cea de alcool.

A manca putin este un lucru intru totul justi­ficat din punct de vedere fiziologic si clinic. Sis­temul consumului alternativ de carne, lapte si mancare exclusiv vegetala este cat se poate de rational.Totusi, principalul efect benefic pen­tru sanatate al postului consta in vindecarea or­ganismului, dupa credinta postitorului, de catre harul dumnezeiesc.

Postul ortodox este ceva unic. El antici­peaza multe aspecte pozitive ale sistemelor de nutritie atat traditionale, cat si noi. Potri­vit Sfantului Vasilie cel Mare, pentru bolnavi el este mama sanatatii, iar pentru cei sanatosi – pazitoarea tariei trupului. Celor bolnavi, sla­biti, copiilor, femeilor gravide si care alapteaza li se fac anumite „dezlegari”. Corpul epuizat de eforturi sau boli trebuie intarit prin somn, hra­na si bautura in orice moment potrivit necesita­tilor organismului.

Ce a facut Prorocul Ilie cand era istovit de pri­goana, de suprasolicitarea fizica si de privegherea in rugaciune? S-a intarit mancand si dormind, s-a odihnit, si abia apoi a pornit la drumul de 40 de zile pana in Muntele Horev (v. III Regi 19, 5-8).

Sa luam acum si Noul Testament. Ucenicii lui Hristos obosisera foarte tare din pricina necon­tenitei imbulzeli a poporului, incat nu mai aveau timp nici sa manance. Atunci, Mantuitorul le-a po­runcit sa mearga intr-un loc pustiu si sa se odih­neasca putin (v. Marcu 6, 31).

Se pune intrebarea: nu cumva Domnul, Cel atotputernic, nu putea sa rezolve si asa proble­ma Apostolilor? Oare energia dumnezeiasca era insuficienta? Potrivit Evangheliei, omul va trai atat cu paine, cat si cu cuvantul lui Dumnezeu (v. Matei 4, 4).

Painea simbolizeaza indestularea bunurilor materiale indispensabile pentru exis­tenta fizica, iar cuvantul lui Dumnezeu – plina­tatea harului, care se daruieste pentru existenta duhovniceasca. Painea si cuvantul lui Dumne­zeu nu se afla in antagonism si nici nu se substituie unul altuia, ci, dimpotriva, se completeaza intre ele. 

De aceea Domnul nu corecteaza prea des mersul firesc al evenimentelor printr-o inter­ventie supranaturala (minune).

Mai mult: daca pana si Apostolii, cu tot belsu­gul lor de daruri harice, aveau nevoie sa se odih­neasca si sa manance la timp, cu atat mai mult avem nevoie de asta noi.

Nu degeaba Apostolul Pavel ii indupleca pe calatorii flamanzi, istoviti de furtuna pe mare, sa manance ca sa ramana in viata (v. Fapte 27, 33-36). Iar intr-una dintre epistolele catre uceni­cul sau Timotei a scris: De acum nu bea doar apa, ci foloseste putin vin, pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni (I Timotei 5, 23).

Postul trebuie adaptat la starea noastra fizica si psiho-emotionala. Acest aspect este deosebit de actual pentru cei cu o sanatate slaba. Pacat ca unii oa­meni ignora acest adevar simplu!

Duhovnicii incercati dau uneori binecuvantare sa se consume in post mancare de dulce ca medicament.

La sfatul medicului, Sfantul Teofan Zavoratul consuma lapte smantanit pentru nor­malizarea pulsului si „curatirea sangelui“, reco­mandand acelasi lucru si fiilor sai duhovnicesti. „Acum, poti sa bei si miercurea, si vinerea...”

Totusi, asemenea concesii trebuie sa ne facem numai din stricta necesitate, nu din placere – de exemplu, sub pretext de boala, ca niste simulanti.

Grija de trup sa nu o faceti spre pofte, ne aminteste Apostolul Pavel (Romani 13,14).

Incalcarea pos­tului trupesc trebuie compensata, in limita posi­bilitatilor, prin ravna in postul duhovnicesc: sub indrumarea duhovnicului, se poate mari pravila de rugaciune, se poate citi mai multa literatura duhovniceasca, implini o ascultare s.a.m.d.

Postul este un mijloc de omorare a patimilor pacatoase. Se impune sa fim atenti la faptele si vorbele noastre, caci daca barfim, judecam si osandim pe aproapele noastru, la ce bun postim ?

Dupa cum glasuieste cunoscutul citat evanghelic, sambata este pen­tru om, nu omul pentru sambata (Marcu 2,27).

Konstantin V. Zorin, “Scoala-te si umbla: Pasi spre insanatosire”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE, Dumnezeu Te Iubeste

  

Parintele Arsenie Boca  

SFATURI DUHOVNICESTI PENTRU VIATA DE FAMILIE

Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legati în împărătia lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ata aceea

 Chiar şi după Legea Vechiului Testament căsătoria e de nedezlegat.

Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii,
în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci căsătoria dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 

Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 

(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea
unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Romani 8,19-21).

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii  religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 

Aşadar căsătoria are multe motive să fie
Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare  destrăbălate.


Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau  necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.

 Deci cum să nu se supere Împăratul,  când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz  o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42).

Din Predica Parintelui Arsenie Boca, Prislop, Miercuri XXXI
21.XII.949 Marcu 10,11-16

sursa ,, O sinteza a lucrariii Parintelui Arsenie Boca,,
http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca

Smerenia lui Hristos versus mandria lumii de azi

Cuviosul Siluan Athonitul,

Smerenia lui Hristos


Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. 

Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. 

Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. 

Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. 

Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici.

 Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

„Fericit sufletul smerit”

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei.

Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cum va căuta şi ce va căuta cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut?

Când trăiam în lume, deşi mă gândeam la Tine, nu o făceam întotdeauna, dar acum duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai învăţat prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine, ca sufletul meu să înveţe smerenia, pentru că fără smerenie harul nu poate fi păstrat şi atunci urâtul chinuie rău sufletul.

 Dar când sufletul a învăţat smerenia, atunci nici urâtul, nici întristarea nu se apropie de suflet, pentru că Duhul lui Dumnezeu îl bucură şi veseleşte.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dum­nezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. 

Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu?

Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mân­tuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi sfinţii. 

Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Ca­re vă aşteaptă cu dor şi milă. 

Sufletului pe care-L iubeşte Domnul îi dă întristare pentru norod, ca el să se roage cu lacrimi; şi sufletul meu e bolnav şi se roagă mult pentru voi. 

Slavă Domnului şi milostivirii Sale, pentru că nouă, ro­bilor Lui păcătoşi, ni Se arată prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte mai bine decât pe propriul lui tată, pentru că pe tatăl nostru îl vedem în afara noastră, dar Duhul Sfânt pătrunde tot sufletul, precum şi mintea şi trupul.

Fericit sufletul smerit; îl iubeşte pe el Domnul.


“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001”