Parintele Arsenie Boca - Omul durerilor

Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul. 

- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.

- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). 

Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.

- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor. 

De ce uităm? Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem. 

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi. 

Călugăria nu e numai un cuier de haine negre. 

Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături. 

Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc. 

Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta. 

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.


Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. 

Neascultarea e caracteristică mirenilor nu călugărilor. 

Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta. 

Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei dacă le tolerăm greşelile. 

Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. 

Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri. 

Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.

Călugăria este murire de sine. „Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos). 

Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea: „Îndeletnicire pentru buna murire.” 

Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”,mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.

Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi?

Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat.
Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi?
Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.

Referitor la sfinţirea maşinilor: Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă deci din cauza păcatelor şoferilor. 

* Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri. 

Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.

Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea. 

Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”. 

Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea. 

Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală. 

Cine poate să se convertească la Domnul? 

Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. 

E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. 

Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii. E grea lupta cu firea.

Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă.

 Ce-i de făcut?

 Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.

Spun Părinţii (şi Părintele Arsenie)

De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe frate, să ştii că nu te mai poţi ruga.

 Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. 

Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău creşte asupra ta şi numai bine ajungi pe dinafară de cale. 

La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârşita lepădare de sine, ascultarea, smerenia şi dragostea.

Cu puterea voastră numai, nu puteţi face nimic, că şi acesta este un dar al lui Dumnezeu. 

Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare. 

Ascultarea şi lepădarea de sine este cam una şi aceeaşi. Firea voastră, aşa cum aţi adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputinţe, patimi şi venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceţi într-o (stare) cale mai presus de fire.

Prima condiţie a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos - El a fost ascultător până la moarte şi moarte ruşinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viaţă căci zice: „Pildă v-am dat vouă.”

Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni.
Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. 

În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. 

Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu. 

Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.”

 E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viaţă, adică porunca morţii şi Domnul Hristos o avea. 

Când se ia talantul? 

Ştim că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm şi daruri de a putea realiza asemănarea.

 Dumnezeu în atotştiinţa Sa ne ştie înainte de a ne naşte şi ne dă în dar pe îngerul păzitor şi anumite daruri - talente. 

Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.


Margaritare duhovnicesti - Din Invataturile Parintelui Arsenie Boca
citeste continuarea aici https://manastireararau.files.wordpress.com/2012/08/boca-arsenie-ganduri.pdf

Raiul si Iadul - Ierodiacon Visarion Iugulescu '' Taica Parinte ''

Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

– Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început?

 Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. 

Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în realitate să nu fi fost – şi a avut o viată păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune, Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufletului său, pentru ca, rugându-se săracii „Dumnezeu să-l ierte”, Acela să fie înduplecat şi să-l miluiască. 

Şi astfel, ceea ce nu a făcut acela, facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viața lui nu a fost creştinească, chiar şi cu puțină rugăciune este ajutat foarte mult.

Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. 

Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de-al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. 

M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat.

***

Rugăciunile pentru cei adormiți pot scoate un om din iad

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. 

De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit.

O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei, care a plecat nepregătit la Domnul, ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

 Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. 

De aceea, nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit!

 Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine.

Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. 

Se poate ca omul să nu moară? 

Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

Surse: Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos; Sfântul Paisie Aghioritul, Extras din ”Cuvinte duhovniceşti”, Vol. IV.
sursa http://ortodoxia.me

Pr. Visarion Iugulescu - Luminatorul Sufletului

PREDICA
PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU

Luminatorul trupului

Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte se vor adauga voua! (Matei VI, 33)

Frati crestini,

Invataturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astazi pot fi socotite ca un balsam vindecator pentru o cumplita boala.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care racoresc si vindeca sufletele bantuite de multime de boli si mai ales de boala aceasta a ingrijorarii pentru ziua de maine. 

Ingrijorarea este un semn de necredinta fata de Dumnezeu. 

De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Caci paganii sunt ingrijorati si le cauta numai pe acestea pamantesti".

Dar, trebuie sa tinem seama ca una este ingrijorarea si alta este a ne ingriji. 

La cea dintai, s-ar parea ca Evanghelia de astazi ar cuprinde un puternic indemn de trandavie. 

S-ar parea ca, dupa sfatul Mantuitorului, crestinul ar trebui sa stea cu mainile in san, sa nu lucreze nimic si sa astepte linistit, mura in gura, adica sa-l hraneasca si sa-l imbrace Dumnezeu.

Oricine ar intelege asa, intelege gresit. 

Cartea Sfanta nu ne invata nicaieri la trandavie, ci dimpotriva ne invata si ne indeamna sa nu gresim. Dovada pentru aceasta ne sta insasi viata Mantuitorului, care a muncit pana la varsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher.

 Din pildele Lui, de altfel, vedem ca ne indeamna la munca. 

Asa avem pilda cu talantii, cu semanatorul, cu lucratorii iesiti dis de dimineata la sapatul viei si altele.

Dar, marturie pretioasa in aceasta privinta ne sta Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca sa-si castige painea si sa nu cada greutate nimanui. 

El a spus si o invatatura ce nu se va uita niciodata: Cine nu lucreaza, nici sa nu manance!"

Dar, atunci, cum ramane cu cuvintele Mantuitorului care zic: ,,Nu va ingrijorati!" 

Ce vor sa spuna aceste cuvinte? 

Mantuitorul, cu intelepciunea Sa dumnezeiasca, ne face sa intelegem ca ingrijorarile peste masura il duc pe om sa cada in unele ispite nesatioase, de a ingramadi mai mult decat trebuie, pentru existenta vietii de toate zilele. 

Mantuitorul vrea sa ne sporeasca increderea in Dumnezeu, cand ne invita sa privim la pasarile cerului. 

El nu zice sa nu ne ingrijim deloc, ci ne spune sa cautam mai intai de toate Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adauga, caci stie Tatal nostru cel din ceruri ce ne trebuie.

 Dar, omul face tocmai invers: mai intai, alearga in goana nebuna dupa cele pamantesti si uita, incetul cu incetul, de Imparatia lui Dumnezeu. 

Aproape tot timpul il cheltuieste numai pentru cele trecatoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea sa mai auda sau sa stie. Nu mai are timp nici de cea mai mica rugaciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dam toata osteneala pentru dobandirea veacului acestuia trecator si, astfel, grijile acestei vieti il robesc pe om, il fac un fel de hamal, zi si noapte, asa cum robeau evreii in Egipt, la Faraon. 

Dar, intr-o zi, au venit la dansul Moise si Aron si l-au rugat sa dea voie poporului sa mearga in pustie, sa aduca jertfe si sa se inchine lui Dumnezeu. 

Faraon, vazand insa ca evreii nu si-au uitat credinta si ca le arde sa se mai inchine Dumnezeului lor, a poruncit sa li se mareasca norma de munca, asa incat sa nu se mai gandeasca la jertfe si rugaciuni.

La un astfel de rezultat ajung si crestinii nostri, care, pentru trebuintele vietii trupesti, se impovareaza peste masura cu grija mancarii, a imbracamintii si a zilei de maine. 

Prin grijile cele multe care napadesc mintea omului, se pierde sufletul, si iata cum: cand vrem sa ne inchinam, atunci se imbulzesc in mintea noastra mii de ganduri lumesti si rugaciunea, in loc sa se inalte la cer, cade la pamant, parca ar fi un plumb.

 Cand vrem sa mergem la biserica, interesele si placerile lumii ne impiedica si nu ne lasa. Daca vrem, uneori, sa ne gandim la Dumnezeu, la vesnicie, la pocainta, atunci parca si ispitele se dubleaza si nu ne mai dau pace ca sa ne indeplinim sfintele datorii fata de suflet.

Iata deci ca din aceasta robie vrea sa ne scoata Domnul Hristos cand ne zice: ,,Nu va ingrjorati!" Prin aceste cuvinte Mantuitorul ne invata sa nu ingaduim materiei sa ne subjuge. 

Daca ar fi sa traim pe lumea aceasta in veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui sa ne stapaneasca inima intreaga. 

Dar, de vreme ce suntem niste calatori pe lumea aceasta, atunci locul cel de capetenie in inima noastra, in mintea noastra, sa-l dam sufletului, lui Dumnezeu. 

Sufletul trebuie sa stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai inainte de toate, nu grijile acestei vieti trecatoare. Cele mai multe din grijile si framantarile noastre sunt zadarnice si fara rost. De ce? Fiindca le facem privind numai la puterile noastre si uitam de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. 

Uitam ca, fara ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. 

Asa ca, la fiecare pas, trebuie sa ne cunoastem nimicnicia noastra si sa vedem ca toate atarna de puterea Celui Preainalt si mai ales sa fim recunoscatori si multumitori pentru ce ne-a dat pana in prezent. 

Daca ii multumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai da, iar daca noi nu-i multumim si nu venim la biserica, acasa la El, la Tatal nostru cel din ceruri sa-I aducem laudele si cinstea cuvenita, cum sa ne mai dea ceva? 

De aceea pune biciul pe noi si ne da pe spinare, si vin asupra noastra fel de fel de necazuri si suferinte grele. 

Cine fuge de biserica, cine n-o iubeste, cine nu vine sa se roage, cine o injura, nu are pe Dumnezeu de tata si se gaseste ca un strain gol, sarac, fara parinti, un fiu pierdut, cazut intre hoti si talhari, fara nici un sprijin.

De aceea, ajung acesti nemultmiti de se sinucid, pentru ca ingrijorarile acestea de lucrurile pamantesti si placerile nelegiuite il aduc pe om la starea de orbire sufleteasca. 

Intr-adevar, toate neintelegerile dintre oameni, invidia, ura, razboaiele rasar din poftele acestea ale lacomiei, ale mandriei, din alergarea nemasurata mai mult dupa lucrurile trecatoare. 

Un filozof grec a zis ca, prin ingustimea mintii si egoism, oamenii degenereaza in bestii si devin lupi, tigri, unii fata de altii, fiare inveninate care se urmaresc ca fiarele prin muntii si pustiurile din Africa. Insa, e prea putin spus despre om, caci el a decazut mai rau, fiindca animalele sunt periculoase numai atunci cand sunt flamande; dupa ce s-au saturat, se odihnesc linistite si nu ataca pe nimeni. 

Dar, omul, cazut in orbirea aceasta sufleteasca, devine mai periculos atunci dupa ce s-a saturat, atunci cand are mai mult, caci cine au fost urmaritorii crestinilor de-a lungul veacurilor? 

Cei infometati, cei insetati si goi?

 Nu! Dimpotriva, bogatii si imparatii care dispuneau de toate bunatatile si nu le lipsea nimic, pentru ca se nasteau in inimile lor alte pofte nesatioase si, in mandria lor, se socoteau dumnezei, avand pretentii la oameni sa le aduca jertfe. 

De aceea, Mantuitorul in Sf. Evanghelie de astazi ne face cunoscut ca noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tata sus in ceruri care ne iubeste si are grija de noi. El vrea sa ne spuna ca noi suntem foarte importanti in ochii lui Dumnezeu. 

Asa de pretiosi incat, din iubire pentru noi, Tatal a trimis in lume pe unicul Sau Fiu ca sa ne asigure fericirea cea vremelnica si vesnica. 

Dumnezeu se ingrijeste de noi, ne cunoaste pe nume, cunoaste toate nevoile si necazurile noastre si ne poate implini toate dorintele noastre, caci numele Sau este iubire. 

Daca hraneste pasarile care zboara prin aer si toate vietuitoarele, daca poarta grija si impodobeste campiile cu flori, cu cat mai mult va purta El de grija pentru noi oamenii? 

Noi  care suntem ziditi dupa chipul si asemanarea Sa! El  care hraneste toate vietatile!
Iata una din purtarile de grija ale Tatalui ceresc pentru fiinta omeneasca: cand pruncul s-a nascut pe pamant, Dumnezeu i-a pregatit si hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie sa-l suga ca sa creasca mare. 

Ce ar insemna, daca n-ar fi pregatit Dumnezeu aceasta hrana usoara, si totusi, plina de puteri, care sa-i asigure existenta? Iata, dar, purtarea de grija a lui Dumnezeu! 

El, Tatal nostru cel din ceruri, S-a ingrijit de noi chiar de cand eram in pantecele maicii noastre si ne-a pregatit hrana trebuitoare ca sa crestem.

 Cu cat mai mult se ingrijeste El acum, cand suntem impresurati de multime de ispite!

 

PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU

continuare http://www.ierodiaconvisarion.ro