duminică, 16 iulie 2017

Parintele Calistrat - Placerile vietii ...



Pacatele capitale se numara intre pacatele grele (aducatoare de moarte) care-l despart pe om de Dumnezeu, alaturi de pacatele impotriva Duhului Sfant si de pacatele strigatoare la cer.

Traditia crestina numeste "pacate capitale" toate acele pacate care izvorasc nemijlocit din firea omeneasca, slabita de pacatul stramosesc.

 Pacatele capitale au fost numite inca din secolul al VI-lea, de catre Sfantul Grigorie cel Mare, ele fiind prezentate si in cartea "Infernul", a lui Dante.

Pacatele capitale, in numar de sapte - mandria, iubirea de argint, desfranarea, pizma (invidia), lacomia, mania si lenea -, sunt socotite drept radacinile tuturor celorlalte pacate. Impotriva unora ca aceste ne luptam prin alergarea catre cele opuse lor: smerenia, milostenia, curatia si fecioria, iubirea, infranarea, blandetea, harnicia si multumirea.

Pacatele capitale

Capitale sunt socotite toate acele pacate care izvorasc nemijlocit din inima omului, datorita firii sale omenesti, slabita de pacatul lui Adam si de alungarea acestuia din rai.
 Desi diavolul este cel care ne ispiteste si ne intuneca mintea, el nu este singurul vinovat pentru pacatele noastre. Noi insine avem in noi miscari patimase, tinzand mai usor parca spre fapte patimase decat spre nevointa vietuirii in curatie, smerenie si dragoste.

Din inima noastra pornesc patimile, fie prin ispita de la diavol, fie prin propria alegere a poftelor patimase. 
"Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usuratatea. Toate aceste rele ies dinauntru si il spurca pe om" (Marcu 7, 21).

Aceste pacate sunt numite "capitale" sau "de capatai" pentru ca acestea sunt inceputul tuturor celorlalte pacate. Ele pot fi intelese ca niste radacini care fac sa creasca tot felul de roade rele si stricatoare de suflet.

Pacatele capitale sunt in numar de sapte, dupa cum urmeaza: mandria (slava de sine), iubirea de argint (bani), desfranarea, pizma (invidia), lacomia, mania si lenea (trandavia). Intre cele opt ganduri (duhuri) ale rautatii, pe langa cele deja amintite, Sfintii Parinti aseaza si intristarea.

Mandria, pacat capital

Omul intunecat de mandrie se pretuieste pe sine intr-un mod patimas, vazandu-se vrednic de cinstea si lauda celorlalti, indiferent de lipsurile sale. Cel mandru socoteste ca nu are nevoie nici de Dumnezeu, nici de aproapele, iar daca cere cuiva ajutorul, o face cu o indrazneala lipsita de dragoste si fara nici un pic de recunostinta. Cel mandru, daca ramane mandru, nu poate iubi, nu poate sluji, nu poate ierta, nu se poate mantui.

Sfantul Ioan Casian spune: "Patima mandriei intuneca intreg sufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Pacatul mandriei, cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa pana in temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela care, pentru mandrie, a cazut din cer. Caci, fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toate virtutile si cu intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapanului, ci din firea sa."

Mandria l-a surpat din cer pe Lucifer, tot mandria l-a alungat din rai pe Adam. Nu a existat si nu va exista vreodata un om care sa nu fie ispitit de duhul mandriei. Iisus Hristos insusi, cand se nevoia in pustiul Carantania, a fost ispitit de diavolul mandriei, care i-a zis: "Acestea toate ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie" (Matei 4, 9).

Daca tot ce suntem si tot ce avem este de la Dumnezeu, precum spune Sfantul Apostol Pavel, cum si cu ce ne mai putem mandri? "Ce ai, (omule) pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?" (I Corinteni 4, 7).

"Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (Iacov 4, 6). Sa dobandim, deci, cugetarea smerita, prin rugaciune si post, prin slujire si iertare, caci fara aceasta nu ne putem mantui.

Iubirea de argint (bani), pacat capital

Iubirea de argint, adica "setea de bani", este acea pofta care se intinde fara masura asupra tuturor bunurilor pamantesti: case, masini, lucruri scumpe etc. Cei care socotesc dobandirea acestora drept scop al vietii si, prin urmare, isi inchina viata, timpul, mintea si inima catre dobandirea lor sunt mai de plans decat toti ceilalti. Unii ca acestia nu cred in nemurirea sufletului lor si in viata cea vesnica, fara de care nimic din lumea aceasta nu ar mai avea vreun rost.

Iubirea de bani si setea de a dobandi averi materiale impietreste inima si-l face pe om zgarcit, nedrept, nemilostiv si crud. Unul ca acesta nu vrea si nu poate sa mai inteleaga durerile si lipsurile aproapelui sau, ba chiar nici de Dumnezeu nu mai vrea sa auda, caci are de toate. Adesea, cei stapaniti de acest duh sfarsesc prin a fi omorati de altii sau a prin a se sinucide, precum a facut Iuda cel iubitor de bani.

"Pentru ca noi n-am adus nimic in lume, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci, avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati. Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta, si s-au strapuns cu multe dureri.

Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmeaza dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea. Lupta-te lupta cea buna a credintei, cucereste viata vesnica la care ai fost chemat (...) Celor bogati in veacul de acum porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra, sa faca ce e bine, sa se inavuteasca in fapte bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga, agonisindu-si lor buna temelie in veacul viitor, ca sa dobandeasca, cu adevarat, viata vesnica" (I Timotei 6, 7-12; 17-19).

Desfranarea, pacat capital

Desfranarea este puterea trupului asupra sufletului. Desi intre acestea doua nu ar trebui sa existe lupta, trupul tinde sa se comporte intr-un mod egoist, drept pentru care Sfintii Parinti au spus ca el este "o sluga buna, dar un stapan crud". Prin implinirea fara masura a poftelor trupesti, deci, randuiala firii este schimbata, iar omul ajunge rob trupului. Cel desfranat se umple de egoism, isi strica familia si se arata indiferent fata de nevoile aproapelui.

Trupul omului este "templu al Duhului Sfant", iar acesta din urma nu locuieste in locuri necurate, ci doar acolo unde este curatie. Pentru aceasta ne si indeamna Sfantul Apostol Pavel, zicand: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 18-20).

Desfranarea poate fi scoasa din inima omului doar prin infranare, care atrage harul lui Dumnezeu. Postul, ca infranare practica, este cea mai puternica arma impotriva desfranarii, aceasta din urma fiind puternic influentata de alimentatie. Foarte mult ajuta si cugetarea smerita, insotita de nejudecarea celor desfranati, care, la randul lor, sunt inrobiti.

Invidia (pizma), pacat capital

Invidia se naste in inima lipsita de iubire. Un om cuprins de invidie se intristeaza pentru izbanzile aproapelui sau si se bucura atunci cand acesta este cuprins de necazuri. Cel invidios nu va scapa de suferinte si lipsuri, chiar daca i se pare ca nu ii lipseste nimic. Prin invidie, omul se ridica impotriva lui Dumnezeu, care a facut bine celor pe care cel invidios il pizmuieste.

"Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau" (Iacov 3, 16). Invidia atrage dupa sine nenumarate rautati, caci invidia nu are nimic in comun cu dragostea, din care izvorasc toate bunatatile. Invidia naste ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, tinerea de minte a raului, neiertarea, prigonirea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie.

Izbanzile noastre sunt de la Dumnezeu, precum si ale aproapelui nostru. Acestea nu ni le imputineaza pe ale noastre, ca sa ne para rau pentru ele, precum nici necazurile aproapelui nu ni le slabesc pe ale noastre, ca sa ne bucuram pentru ele. Invidia este scoasa din inima omului prin rugaciune, cugetare la pacatele proprii, pocainta, smerenie si iertare.

Lacomia, pacat capital

Lacomia pantecelui, dupa cum este numita aceasta patima, se manifesta mai ales sub forma unei pofte nestapanite de a manca si de a bea. Cel cuprins de lacomie face din hrana un scop al vietii, trecand cu vederea nevoia sufletului de a se hrani cu cele duhovnicesti. Pe cat se ingrasa trupul, prin imbuibare, pe atat slabeste sufletul. Din lacomia pantecelui se naste desfranarea, defaimarea, cearta, bolile, intunecarea mintii, lenea si nepasarea.

Hrana este buna, caci este darul lui Dumnezeu, cat timp ea se primeste cu multumire, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti" (I Corinteni 10, 31). La randul sau, Sfantul Ioan Casian spune: "De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia."

Iisus Hristos ne indeamna sa traim cu intelepciune: "Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6, 31-33). Lacomia este tinuta in frau prin postire deasa.

Mania, pacat capital

Mania este o miscare a inimii mandre. In toata vremea, cel mandru se simte trecut cu vederea, dispretuit si nedreptatit de catre semenii sai, chiar si cand acestia nu ii fac nici un rau. Cel manios tine minte raul si doreste sa se razbune pe cel care il supara, incalcand chiar legea talionului, care nu ingaduia celui nedreptatit sa-l pedepseasca pe cel vinovat mai mult decat acela a gresit.

Inima care iubeste nu se poate mania, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice ca "dragostea nu se aprinde de manie" (I Corinteni 13, 5). La randul sau, Sfantul Apostol Iacov spune: "Sa stiti, iubitii mei frati: orice om sa fie (...) zabavnic la manie, caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 19-20).

Cel cuprins de manie sa alerge la Spovedanie, cu multa smerenie, sa posteasca si sa ceara lui Dumnezeu puterea de a ierta si de a fi bland cu cel care i-a gresit. Cand ne cuprinde mania, sa rostim cu staruinta cuvintele Mantuitorului: "Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac" (Luca 23, 34).

Mania este infranata de cuvantul lui Dumnezeu, care doreste ca toti sa-I fim fii: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5, 44-45).

Lenea, pacat capital

Lenea incalca porunca iubirii aproapelui. Cel lenes profita de cei de langa el si nu socoteste eforturile lor. Munca, desi este o pedeapsa data omului, este de mare pret inaintea lui Dumnezeu, caci prin munca omul isi asuma conditia de slujitor al lui Dumnezeu si al semenilor sai. Lenea atrage dupa sine cartirea, nemultumirea, cearta, furtul si alte asemenea caderi.

Lenea (trandavia) este suficienta pentru a-l impiedica pe om sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Pe cel lenes il cearta Dumnezeu, cand zice: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor" (Matei 25, 26-30).

Pana si sfintii au fost aspri cu cei lenesi, urmand cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance. Pentru ca auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic, ci iscodind. Dar unora ca acestia le poruncim si-i rugam, in Domnul Iisus Hristos, ca sa munceasca in liniste si sa-si manance painea lor" (II Tesaloniceni 3, 10). Lenea se tamaduieste prin ascultare si munca.

Teodor Danalache
sursa http://www.crestinortodox.ro


Tainele răutății omenești - Parintele Calistrat




   Conform Sfântului Apostol Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede în Domnul Iisus - şi te vei mântui şi tu şi casa ta!” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12, 32), căci „pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor biru !” (Mt. 16, 18).
Tocmai din pricina multitudinii de nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimeapatericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). 


Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). 
Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).
În vremea noastră se poate spune că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă aceasta…
În plus, modele veacului nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”, „încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt cuvântul Mântuitorului Însuşi: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este!” (Mt. 5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă „creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice” ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la „incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali – în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere - cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie?!...”(Mt. 3, 7).
Iar ceea ce reprezintă punctul culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”, profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !” (In. 15, 16), „vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele - le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute!” (In. 20, 22-23), cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora” (I Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) „să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !”(Fapte 20, 28). 
De aceea, cel dintâi lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă. Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine!” (II Tim 1, 13); „de omul eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te!” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme!” (II Tim. 4, 3-4).
Toată această subtilă lucrare a diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă” sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit atât autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) - „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri!” (Lc. 9, 26).
Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog – Tu dă-mi !”. 
Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar „clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta - de parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi!” (Lc. 12, 7).
 Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă!”), iar credinţa a ajuns să fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!” (Lc. 3, 9). Zaţul cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii!” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12); „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena!” (Mt. 10, 28). Într-o societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).
Dar câte nu s-ar putea scrie despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe dintre acestea fiind confirmate chiar de către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece, vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu!” – Is. 1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi - Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33); „bateţi şi vi se va deschide!” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi!” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu - aceea voi face!” (In. 14, 13); „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (II Tim. 2, 11)căci „dreptul din credinţă va fi viu!” (Avac. 2, 4).
„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu!»” (Rom. 1,16-17). Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum somnul raţiunii înseşi.

 Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor. Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni!” (Rom. 1, 22), „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului - Care este binecuvântat în veci! Amin! 

 Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni
sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro