Parintele Constantin Necula - Tanarul Crestin Ortodox In Fata Provocaril...

  Creştinul de astăzi, la fel de doritor de Împărăţie, are obligaţia duhovnicească de a se întreba cât valorează sufletul său, Cine a plătit pentru aşezarea sa întru slava Tatălui, în ce chip buna vestire a Împărăţiei Cerurilor ori propovăduirea tainei vieţii Mântuitorului Iisus Hristos este comandament definitoriu numai pentru clerici. 

E momentul pastoral prea tensionat pentru a ne mai gândi la mântuire?

 Sunt cuvintele vocabularului creştin prea tari pentru promotorii noii imorale sociale, fixate absolut în afara cheilor morale ale Evangheliei? Ce vom da la schimb pentru sufletul nostru?

Dintre toate bucuriile creştinismului activ, care umple astăzi lumea, propovăduirea pare cea mai gustată. 

Suntem părtaşi unei revărsări de mărturisire vocală - uneori prea vocală - şi suntem convinşi că o rostire corectă a gramaticii propovăduirii poate încă ţine trează conştiinţa creştină a lumii. 

Pentru omul care căută pe Mântuitorul Hristos, lucrurile nu pot fi simplificate atât de uşor. 

Emoţia propovăduirii nu poate activa convertirea dacă nu duce către inima ascultătorului cultura iubirii şi discernământului duhovnicesc, izvorul liniştii de care avem nevoie pentru ca pacea de sus să crească în noi mântuirea sufletelor noastre.

Pentru mulţi, izvorul predicii este Sfânta Scriptură, unică şi neracordată la niciun alt izvor. 

Am auzit chiar pe unii dintre cei care accesează amvonul şi care sunt convinşi că a face predică din predici, construite din surse secundare şi ele, e suficient.

 Ori o spusă a Sfântului Siluan îmi pare extrem de importantă în acest context. El spune că rugăciunea pentru lume este sânge, vărsare de sânge, transfuzie de sânge. 

Iar când sângele tău, al propovăduitorului, se încarcă din lucrarea Sângelui şi Trupului lui Hristos, Cuvântul Întrupat, atunci această putere, multă, trece spre ascultători şi-i cheamă la schimbarea vieţii.

A crede că doar construirea unui discurs plăcut e suficient să schimbi în cuminţenie nebunia lumii este cel puţin naiv.

 Și un soi de dispreţuire a Harului dăruit nouă de Mântuitorul pentru a binevesti Evanghelia mântuirii. Ori, mai grav, încrâncenarea mediocră şi guralivă pe teme cel puţin penibile.

Propovăduirea este parte a exerciţiului duhovnicesc propus de Sfântul Ioan Evanghelistul, care scrie: „Și aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric. Dacă spunem că suntem în comuniune cu El, dar umblăm întru întuneric, minţim şi nu împlinim adevărul. 

Dar dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, suntem în comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm şi adevărul nu este întru noi.

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice vină. Însă dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este în noi" (I Ioan 1, 5-10).

Pentru aceea, predica, pentru a fi propovăduire în efortul Evangheliei Împărăţiei Cerului, trebuie să menţină în miezul său pocăinţa, darul smereniei lui Dumnezeu, Care Este Smerenie.

 A socoti că e suficient să ştii ca să propovăduieşti aduce aminte de cel care crede că poate conduce maşina doar pentru că ştie semnele de circulaţie ori doar legislaţia cu privire la circulaţie. 

Sunt convins că mulţi au pierit pe şosele tobă de carte, neatenţi la conţinuturile vieţii ca atare, obosiţi la volan ori alcoolizaţi, neadaptând viteza la condiţii de trafic ori forţând depăşiri anarhice.

Un gând al lui Albert Schweitzer mi-a pătruns în gând cu bucurie: Fericiţi sunt doar cei care au găsit un loc să slujească. Să împlinească minunata chemare a Mântuitorului. 

De a fi ceea ce El cere să fie. Ori Dumnezeul nostru nu ne cere să fim cârcotaşi cu orice preţ, nici bârfitori, nici fals rugători. 

A insista să crezi că ai dreptate doar pentru că dreptatea ta este aplaudată de alţii, să crezi că dreptatea pe care o supraestimezi e mai importantă decât iubirea care estimează adevărata propovăduire, care conferă tărie cerească rostirii tale pământeşti.

Pentru toţi acei care, umplând cuvântul cu vorbe şi teologia cu păreri, cred că fac un serviciu de vestire aproapelui, gândul mă îndeamnă la mărturia aceasta. 

Nu doar mândria naşte secte, ci şi interpretările tendenţioase ale oricărei mărturisiri, ale oricărei deschideri de inimă.

Ale oricărei încercări de recuperare a celor pierduţi din turma frăţietăţii bucuroase, tot din motiv de mediocritate a propovăduirii. Iertat să fiu că uneori prefer să lupt pentru sufletul fratelui meu, decât să-l arunc în gheene ale indiferenţei şi judecăţii de context.

Fie cuvântul nostru cu putere multă! (Web site Editura Agnos)

Pr. Constantin NECULA

Pacatul cametei si a iubirii de arginti

CE STA LA TEMELIA OSANDEI OMULUI SI SUFLETULUI


"Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești.


Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor. Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori...

Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat."

Apostolul Pavel n-a numit alta fapta rea radacina a tuturor rautatilor, decat numai iubirea de argint. Aceasta se porneste din ura si din dispret fata de fratele tau, iar dragostea care este cea mai mare dintre toate virtutile si legatura desavarsirii, a numit-o maica si izvor a toata fapta buna.


Pentru aceasta Mantuitorul a spus : Cea mai mare porunca din Lege si cea dintai este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si cu toata puterea ta.

Zicand " inima ", " cuget " si " putere ", Mantuitorul a cuprins deodata cele trei parti ale omului.

Prin inima a cuprins sufletul, prin cugetare a cuprins mintea, iar prin virtute ( putere ) a cuprins trupul. deci toata fiinta omului trebuie sa se contopeasca in dragostea lui Dumnezeu.

Iar cand a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua porunca asemenea cu cea dintai : Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Ce este iubirea de argint?

Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. 

Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.

Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).

Ce urmari aduce iubirea de argint?

Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. 

“Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”, spune Mantuitorul (Matei 6, 21).

Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.

De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: “Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17).

Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.


Părintele Nicolae Steinhardt
sursa www.crestinortodox.ro

Iubirea de arginți este pact cu diavolul?


Diavolul nu se ostenește mult cu bogații. Îi încătușează lesne cu bogății și-i duce la pierzanie. Iată, așadar, de ce Domnul a spus că: „celor ce se încred în bogății le este foarte greu să intre în Împărăția lui Dumnezeu” și că „mai lesne îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 24-25).


Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginți. Pe toți îi urăște, și pe săraci și pe bogați; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, și pe bogați de invidie, pentru că nu are banii lor. 

Nu știe ce înseamnă milostenie, iubire de oameni, compătimire. Este împotriva oricărei încercări de ajutor social. 

Orice lucrare, chiar și cea mai importantă, dacă nu-i aduce câștig îl lasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-și mărească fie și cu puțin bogăția.

Patima lui pentru bani nu-și găsește saturare, nu cunoaște mulțumire. Iar această patimă îl cufundă din ce în ce mai adânc în păcatul cel cu multe chipuri, în diverse răutăți, în zădărnicia lumii.

 De aceea diavolul nu se ostenește mult cu bogații. Îi încătușează lesne cu bogății și-i duce la pierzanie. 

Iată, așadar, de ce Domnul a spus că: „celor ce se încred în bogății le este foarte greu să intre în Împărăția lui Dumnezeu” și că „mai lesne îi este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Marcu 10, 24-25).

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, pp. 44-45