De la început e bine să plecăm cu câteva lucruri ştiute şi anume că: toţi oamenii, fără deosebire, suntem în acelaşi timp şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu (Ioan I, 12-13). Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti (II Corinteni 5, 1). De la Dumnezeu ieşim (I Ioan 5, 19), petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne întoarcem. Fericit cine se întoarce s-ajungă iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc...
Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmaşă, care îi scoate din cale şi-i încâlceşte în lume cu pofte pieritoare. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi de aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică răului bine, şi binelui rău (Isaia 5,20), şi nu mai vor să se întoarcă. Vremea li se gată, puterea li se stinge şi aşa îi prinde noaptea (Ioan 9,4) - moartea - rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi Acasă. Acesta este omul cel căzut între tâlhari, pe când se pogora din Ierusalim în Ierihon (Luca 10,30), adică Adam căzut din Rai în lumea aceasta, cu toţi urmaşii lui. Pentru el s-a pogorât din ceruri Samarineanul milostiv. El ne-a făcut datori să ştim: ce suntem, cine ni-s Părinţii, de unde venim, ce-i cu noi pe aici, cum să ne purtăm într-o lume cu viclene primejdii, cine ne cheamă Acasă şi cine ne întinde momeli? Că de la cârma miniţii atârnă încotro pornim şi unde să ajungem..
Gânduri greşite
Sunt multe. Dintre ele alegem numai două, despre care Dumnezeu spune că-s nebunie.
Gânduri greşite
Sunt multe. Dintre ele alegem numai două, despre care Dumnezeu spune că-s nebunie.
Deşi Dumnezeu opreşte cuvântul acesta, totuşi El le zice „nebuni” la două feluri de oameni: la cei ce zic că „nu este Dumnezeu” (Psalmul 13,1; 52,1) şi bogaţilor, cărora bogăţia şi stomacul le este tot dumnezeul lor. Este cam una şi aceeaşi gândire greşită. Tăgăduirea oricărui rost sau destin al lumii şi al omului, care să fie mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului e a propovădui întâmplarea - domnia haosului sau a anarhiei universale. Ori ceea ce se vede din ordinea lumii dovedeşte chiar că nu e aşa, ci contrariul. E haos şi anarhie în mintea care gândeşte aşa. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte, nonsensul şi absurdul ei: al luptei şi al minţii care o conduce.
* Al doilea „nebun”, e bogatul care îngustează zarea rosturilor lui pe pâmânt la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Dar un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O asemenea concepţie, despre om şi destinele sale, e cu adevărat miezul nopţii minţii sale. El va sfârşi prin a se crede pe sine, „dumnezeul veacului acestuia”. Deci, într-o astfel de noapte a minţii, când va crede bogatul că „ţarina” sa - lumea - îl va face în sfârşit fericit, va fi răpit cu moartea din vârful bogăţiei sale şi îşi va pierde sufletul. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, în care poate să încapă şi toată lumea, de vreme ce omul acesta e destinat spre alte zări şi rostul său e dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, veşnicia şi îndumnezeirea prin Dar.
Condiţiile uceniciei
Sunt multe chipuri de a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură Uşă: Iisus. A fi ucenicul lui Iisus, ucenicul Adevărului, înseamnă s ă-ţi faci inventarul libertăţii... „Adevărul vă va slobozi pe voi”, adevărul vă va face liberi. Libertatea e a fiilor lui Dumnezeu - cine nu se va lepăda de sine, nu va fi liber şi de sine, „nu va putea fi ucenicul Meu” (nu este vrednic de Mine).
Condiţiile uceniciei
Sunt multe chipuri de a intra întru Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură Uşă: Iisus. A fi ucenicul lui Iisus, ucenicul Adevărului, înseamnă s ă-ţi faci inventarul libertăţii... „Adevărul vă va slobozi pe voi”, adevărul vă va face liberi. Libertatea e a fiilor lui Dumnezeu - cine nu se va lepăda de sine, nu va fi liber şi de sine, „nu va putea fi ucenicul Meu” (nu este vrednic de Mine).
Totuşi iniţiativa porneşte din amândouă părţile: şi de la Dumnezeu şi de la om. Dar şi iniţiativa omului spre Adevăr, tot Dumnezeu o trezeşte. De aici începe faza conştientă a deciziei. De acum ucenicul trebuie să ştie cât costă decizia sa: liber de mamă, liber de tată, liber de nevastă, liber de copii. Iisus confiscă totul, rupe legăturile firii, dezleagă omul.
A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează a prevedea un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta înseamnă a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii tale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe cruce!... „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar aceştia sunt marile hotărâri spre El. Aceştia sunt „sarea” pământului omenesc, care, numai aşa fiind, nu lasă firea să se strice. Dacă nu sunt aşa, „îi calcă lumea în picioare” ca pe nişte netrebnici.
MĂRTURIA UNUI ATEU
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 13,1; 52,1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot „dumnezeul” lor (Filipeni 3,9). În aceia este una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. lar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân. Felix d’Artec, profesor de biologie la Sorbona, în „L’Atheisme” declară: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau brun, fără s ă fi vrut... Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi cu care sunt prevăzuţi din naştere mii de oameni, erori fundamentale care aparţin fiinţelor lor, aşa cum le aparţin gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, fără a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica...” Iată ateismul recunoscut de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. (Religia iubirii) Deci, după un cuvânt al Sfintei Scripturi, dacă ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisălogul în piuă boabele, şi tot nu-l vei desface pe nebun de la nebunia sa. (Pilde 27,22). Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce. Al doilea nebun este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O atare concepţie despre om şi destinele sale ultime este cu adevărat miezul neştiinţei sale, miezul nopţii minţii sale. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, „dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,6). Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale. „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân...
MĂRTURIA UNUI ATEU
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 13,1; 52,1), şi bogaţilor, cărora stomacul le este tot „dumnezeul” lor (Filipeni 3,9). În aceia este una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pământului, e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale. Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. lar fără ordine este mintea care o vede fără Stăpân. Felix d’Artec, profesor de biologie la Sorbona, în „L’Atheisme” declară: „Sunt ateu precum sunt breton, cum este cineva blond sau brun, fără s ă fi vrut... Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi cu care sunt prevăzuţi din naştere mii de oameni, erori fundamentale care aparţin fiinţelor lor, aşa cum le aparţin gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, fără a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica...” Iată ateismul recunoscut de un ateu, cu toată sinceritatea, că este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane. (Religia iubirii) Deci, după un cuvânt al Sfintei Scripturi, dacă ai pisa pe un ateu cu dovezile, ca pisălogul în piuă boabele, şi tot nu-l vei desface pe nebun de la nebunia sa. (Pilde 27,22). Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a minţii care o conduce. Al doilea nebun este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. O atare concepţie despre om şi destinele sale ultime este cu adevărat miezul neştiinţei sale, miezul nopţii minţii sale. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, „dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,6). Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei şi îndumnezeirii sale. „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci cu toate că-i însufleţit, ţine la lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân...
Întreaga putere de a iubi este cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul” (Papini în „Viaţa lui Iisus”). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind Epistola către Romani la Cuv. 14 zice: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta l-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el”.
„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a făcut este Domnul” (Pildele lui Solomon 22,2). Înţeleptul Isus Sirah scrie: „Fii celor săraci ca un tată, şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Isus Sirah 4, 10-11). Aceştia câtă vreme nu sunt aşa, nu se mântuiesc. De aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii dintre ei.
* La sfârşitul istoriei, aceiaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei, unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de Autor al lumii. Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”.
* Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit întru Dumnezeu”, către care satana, ca un nebun, se va repezi cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu Sfinţii pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă să ne îmbogăţim în Dumnezeu cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii. Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi. „Şi vei fi ca fiul Celui Preaînalt” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 4,11).
O SINTEZĂ A LUCRĂRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA
O SINTEZĂ A LUCRĂRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA