Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

DESTINUL TALANTILOR

Dacă rămânem înţeleşi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreşte între oameni, şi, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însuşirile de a-i putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.

Dumnezeu ocârmuieşte lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste ştirea şi putinţa minţii omeneşti 

 ( cârmuirea prin simpla atotputernicie a voinţei Sale.) Iar a doua e ocârmuirea la care leagă şi slujirea omenească; ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu făcută, din iubire, atârnătoare de libertatea omului.

Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câştigat iubirea lui Dumnezeu. 

 Păcătosul e rob păcatului, n-are voinţă liberă. 

Ceea ce i se pare lui libertate, e un dezechilibru în creaţiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, ameninţător, atotputernic şi tare departe. Dar sunt păcătoşi cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătoşi. Aceştia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Aşa se face că simţim un Dumnezeu atotputernic, care restabileşte, peste voinţele oamenilor, echilibrul creaţiei şi echilibrul vieţii, stricat de fărădelegile oamenilor. Acţiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oamenilor cu urmările lor, o numim ispăşire. Ispăşirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului şi în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.
Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte1 şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

 Talanţii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovniceşti şi slujiri cetăţeneşti; meşteşugul artelor; meşteşugul ştiinţei, a oricărei ştiinţe, darul chivernisim avuţiei; pe scurt valorile culturii: valoarea morală, politică, teoretică (ştiinţa), estetică, economică şi religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestraţi cu toate aceste valori sau talente.

 Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. In istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii.
 Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. în valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?

VEDEREA PRIN VAL

Să nu se creadă îngust, că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aci se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu. Deci purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a învăţatului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a săracului.

 Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. 

 Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii, şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. în sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic despre frumuseţea lor.
 Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă să-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-l întoarcă cinstea şi slujba, pe care le au între oameni.
Tot ceea ce împiedică această situaţie normală e vălul de pe minte, e zidul, despărţitor de Dumnezeu, al păcatului.

 Dumnezeu pe toţi îi trimite înzestraţi şi în stare să fie drepţi. Dar, trecând ei prin poarta naşterii pământeşti, iau în spate poveri părinteşti, care-i spetesc şi-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiţi de osteneala vieţii şi de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.

"Inainte de-a te urzi în pântece... te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare", zice Dumnezeu lui Ieremia1, care se cam lepăda de slujba de prooroc. Iona s-a lepădat mult şi bine, Petru s-a lepădat; împăraţi s-au lepădat, preoţi s-au lepădat. 

 Se vede că e un risc al vieţii de-a te ţine de Dumnezeu. E o ciudată ruşine de oameni în a te face mai bun. Iar îndrăzneala de-a sluji lui Dumnezeu şi a-i îndemna şi pe ei să-l slujească, de cele mai multe ori, te pune în primejdie cu oamenii. E frica oii de lup. Dar dacă şi Iisus s-ar fi înfricoşat de oameni şi de iad, ce s-ar fi ales de nădejdea noastră? Taina lui Iisus era că în trupul Lui se ascundea Dumnezeu; iar taina noastră, a creştinilor, e că în făptura noastră se ascunde Hristos. 

Aci e minunea că oile biruie lupii, oricât de mare le-ar fi haita. Spre a vedea cu ochii o minune ca aceasta, nu e decât o singură cale de urmat: viaţa curată - potrivită cu firea - care ajută şi oamenilor, şi-I ajută şi lui Dumnezeu, ca să ne poată ajuta. Nu-i alt chip obişnuit de-a surpa zidul şi de-a subţia vălul ce desparte pe oameni de Dumnezeu şi bagă haosul în zidire.
Căci păcatul desfrâului şi a toată fărădelegea întârzie sau face cu neputinţă arătarea şi desăvârşirea vieţii lui Hristos în noi. Că numai de se va arăta viaţa lui Hristos în noi, vom cunoaşte ţinta spre care trebuie să tindem şi ne vom înţelege rostul pe pământ.

In copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului, ce eventual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-l fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Ii vor fi şi mucenici.

 Un bărbat de ştiinţă, care mărturiseşte în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca şi cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune şi vinovăţie. Şi aşa păţesc pe rând toţi dăruiţii lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li—1 dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume.
 Cu cât "vălul" ţesut din păcate şi aşternut peste ochiul conştiinţei e mai subţire, cu atât cei dăruiţi află mai repede cine sunt şi ce trimitere au de la Dumnezeu. 

 

 Iisus, ca om adevărat, n-avea nici un văl despărţitor, încât la 12 ani spunea dreptului losif şi Sfintei Fecioare, cu aerul cel mai natural cu putinţă: "N-aţi ştiut că în casa Tatălui Meu mi se cade să fiu?"

  Era în templul din Ierusalim, înconjurat de bogoslovii legii vechi, întrebându-i şi răspunzându-le din Scripturi.
Deci sfinţii, drepţii prin excelenţă, pe măsura credinţei şi a curăţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală, sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce strigă printr-înşii voia Sa către ceilalţi oameni. In jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ei se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu. 

 Sfinţenia e tocmai această transparenţă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său - singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.

DREPTUL INTRE IUBIRE ŞI SABIE

 Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schimonosire, o degenerare, un accident, un păcat colectiv. 

   Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. 

 Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor - de vreme ce robesc păcatului - nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.

Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Ii dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fară de veste urmărit de dreptate.

 O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.
 Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. 

 Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fără de sânge, prin Sfânta împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul - care se înţelege că trebuie să fie un drept - e numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). 

"Ingerii Bisericii" din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă.

Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-1 pricep oamenii?

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt.

  Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini tară umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biru-indu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. 

 Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. în jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. 

 Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: "Şi preotului i se va întâm pla ca şi poporului". Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură.
Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia - ca să vie iarăşi la starea de milostivire.
In toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. "Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuţii care trăiesc... vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el...".

Dacă primim ce spune Carrel, persoana omenească se întinde în felurite chipuri şi dincolo de marginile sale anatomice. Suntem totodată şi persoane duhovniceşti. Dragostea şi ura sunt realităţi. O dragoste distrusă poate pricinui uneori chiar moartea.

   O dragoste reînviată e o înviere. Dacă am putea vedea firele, care ne leagă unii de alţii, forma oamenilor ar fi destul de ciudată. Unii oameni ar depăşi cu puţin suprafaţa pielii lor, alţii s-ar întinde până la un depozit de bancă, alţii până la trupul oarecui, alţii până la cârciumă, alţii până la avuţie. 

Unii ni s-ar părea cu nişte mâini întinse peste mări şi ţări, până la familia lor, până la munţii şi cerul ţării în care s-au născut, la o ceată de prieteni, la o casă veche. Conducătorii de neamuri, marii binefăcători, sfinţii, ar fi nişte uriaşi care-şi întind mulţime de braţe asupra unei ţări, a unui continent, sau a lumii întregi.

Cine ştie, dacă nu cu rost sfătuiau Părinţii pe ucenicii lor de a-şi avea sufletul adunat acolo unde le e şi trupul; că, împrăştiaţi cu sufletul, căpătau multe răni şi nu sporeau. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca de la câte un sporit du-hovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândurora în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc.

IEROMONAH ARSENIE BOCA ,,CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI ,, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. TIMOTEI SEVICIU
Episcopul Aradului şi Hunedoarei , Ediţie îngrijită de:Preot Prof. SIMION TODORAN si Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU
Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995

Pr. Visarion Iugulescu ,,Despre clevetire,,

Fraţi creştini,

Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iisus le-a zis: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!” – au răspuns ei. Isus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”. Îndată li s-au deschis ochii.
Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă. 
 Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Iisus Hristos. 
  Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie.
Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.

Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine. 
  De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi.
Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos – Tatăl nostru.
   Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.
Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.

Isus Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut.
Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi.
De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră. 
  Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.

Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău.
Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură.
După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: “Haideţi să-l ucidem cu vorba!”.

În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.
Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?! 
  Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe.
Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.

Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune.
Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare.
  Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.

Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade. 
   Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Duminica a VII-a după Rusalii
sursa http://www.predici.cnet.ro/arhive/1457