Parintele Arsenie Boca - Omul durerilor

Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul. 

- Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.

- Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). 

Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.

- Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor. 

De ce uităm? Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem. 

Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi. 

Călugăria nu e numai un cuier de haine negre. 

Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături. 

Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc. 

Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta. 

La început era Cuvântul…
Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.


Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. 

Neascultarea e caracteristică mirenilor nu călugărilor. 

Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta. 

Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei dacă le tolerăm greşelile. 

Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. 

Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri. 

Unde ne merge bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.

Călugăria este murire de sine. „Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos). 

Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea: „Îndeletnicire pentru buna murire.” 

Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”,mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.

Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi?

Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat.
Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi?
Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.

Referitor la sfinţirea maşinilor: Apa sfinţită se răzbună pe şofer. Accidentele se întâmplă deci din cauza păcatelor şoferilor. 

* Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri. 

Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.

Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea. 

Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”. 

Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea. 

Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală. 

Cine poate să se convertească la Domnul? 

Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. 

E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. 

Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii. E grea lupta cu firea.

Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă.

 Ce-i de făcut?

 Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.

Spun Părinţii (şi Părintele Arsenie)

De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe frate, să ştii că nu te mai poţi ruga.

 Rugăciunea ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. 

Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu, la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini, atunci puterea celui rău creşte asupra ta şi numai bine ajungi pe dinafară de cale. 

La unificarea cu Dumnezeu se ajunge prin desăvârşita lepădare de sine, ascultarea, smerenia şi dragostea.

Cu puterea voastră numai, nu puteţi face nimic, că şi acesta este un dar al lui Dumnezeu. 

Neascultarea nu are smerenie, nu are lepădare de sine, nu are ascultare. 

Ascultarea şi lepădarea de sine este cam una şi aceeaşi. Firea voastră, aşa cum aţi adus-o de acasă, e firea naturală care cuprinde: instincte, neputinţe, patimi şi venind cu ea în mănăstire trebuie cu ajutorul lui Dumnezeu să o aduceţi într-o (stare) cale mai presus de fire.

Prima condiţie a urmării Domnului Hristos este lepădarea de sine, adică urmarea Domnului Hristos - El a fost ascultător până la moarte şi moarte ruşinoasă pe Cruce, ascultător cu propria lui viaţă căci zice: „Pildă v-am dat vouă.”

Rugăciunea e poruncă, postul e poruncă, iubirea de vrăjmaş e poruncă şi de asemenea moartea e poruncă, mai puţin popularizată între oameni.
Dar oamenii ce fac? Îşi apără viaţa asta, îşi apără sinele, îşi apără egoismul lor, şi îşi încurcă mersul lor duhovnicesc. 

În mintea omului se dă luptă între Dumnezeu şi diavol. 

Dumnezeu e ascuns în poruncile Sale şi satana împiedică împlinirea voii lui Dumnezeu. 

Zice în Sf. Scriptură: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie.”

 E pomenită crucea aici, ca nivel de lepădare de sine, lepădare de viaţă, adică porunca morţii şi Domnul Hristos o avea. 

Când se ia talantul? 

Ştim că atunci când ne botezăm primim pe lângă Persoana Domnului Hristos în care ne îmbrăcăm şi daruri de a putea realiza asemănarea.

 Dumnezeu în atotştiinţa Sa ne ştie înainte de a ne naşte şi ne dă în dar pe îngerul păzitor şi anumite daruri - talente. 

Când se iau? Cine nu lucrează cu ele, i se iau.


Margaritare duhovnicesti - Din Invataturile Parintelui Arsenie Boca
citeste continuarea aici https://manastireararau.files.wordpress.com/2012/08/boca-arsenie-ganduri.pdf

Raiul si Iadul - Ierodiacon Visarion Iugulescu '' Taica Parinte ''

Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

– Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început?

 Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. 

Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în realitate să nu fi fost – şi a avut o viată păcătoasă, atunci să facem mai multă rugăciune, Sfinte Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufletului său, pentru ca, rugându-se săracii „Dumnezeu să-l ierte”, Acela să fie înduplecat şi să-l miluiască. 

Şi astfel, ceea ce nu a făcut acela, facem noi pentru el. În timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viața lui nu a fost creştinească, chiar şi cu puțină rugăciune este ajutat foarte mult.

Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. 

Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de-al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. 

M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat.

***

Rugăciunile pentru cei adormiți pot scoate un om din iad

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. 

De aceea nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit.

O femeie din ţară care nu ştie ce să facă pentru bărbatul ei, care a plecat nepregătit la Domnul, ar vrea să afle dacă mai poate să-l ajute cumva.

 Să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără Dumnezeu. I-a luat Dumnezeu bărbatul, Dumnezeu să-l ierte. Acuma ea, fiindcă a rămas în urma lui, îl poate ajuta cu sfintele rugăciuni, cu Sfintele Liturghii, cu parastase, ca să-i scoată sufletul din iad, dacă o fi acolo.

Sfânta Scriptură spune că prin sfintele rugăciuni, Sfintele Liturghii şi parastase poţi scoate un om din iad. 

De aceea, nu trebuie să deznădăjduim, să socotim înaintea lui Dumnezeu lucru neînţelept că a murit. A murit!

 Slavă Domnului c-a murit, s-a dus acolo unde ne ducem cu toţii. Nu există om să nu moară. El s-a dus acolo astăzi, eu am să mă duc, la sigur, mâine.

Nu există aşa ceva, că „poate eu n-oi muri”. 

Se poate ca omul să nu moară? 

Tot moare. De aceea, să lăsăm toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi să-L rugăm ca să ne miluiască şi pe noi, şi pe aceia care s-au dus dincolo nepregătiţi.

Surse: Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos; Sfântul Paisie Aghioritul, Extras din ”Cuvinte duhovniceşti”, Vol. IV.
sursa http://ortodoxia.me

Pr. Visarion Iugulescu - Luminatorul Sufletului

PREDICA
PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU

Luminatorul trupului

Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte se vor adauga voua! (Matei VI, 33)

Frati crestini,

Invataturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astazi pot fi socotite ca un balsam vindecator pentru o cumplita boala.
Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care racoresc si vindeca sufletele bantuite de multime de boli si mai ales de boala aceasta a ingrijorarii pentru ziua de maine. 

Ingrijorarea este un semn de necredinta fata de Dumnezeu. 

De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Caci paganii sunt ingrijorati si le cauta numai pe acestea pamantesti".

Dar, trebuie sa tinem seama ca una este ingrijorarea si alta este a ne ingriji. 

La cea dintai, s-ar parea ca Evanghelia de astazi ar cuprinde un puternic indemn de trandavie. 

S-ar parea ca, dupa sfatul Mantuitorului, crestinul ar trebui sa stea cu mainile in san, sa nu lucreze nimic si sa astepte linistit, mura in gura, adica sa-l hraneasca si sa-l imbrace Dumnezeu.

Oricine ar intelege asa, intelege gresit. 

Cartea Sfanta nu ne invata nicaieri la trandavie, ci dimpotriva ne invata si ne indeamna sa nu gresim. Dovada pentru aceasta ne sta insasi viata Mantuitorului, care a muncit pana la varsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher.

 Din pildele Lui, de altfel, vedem ca ne indeamna la munca. 

Asa avem pilda cu talantii, cu semanatorul, cu lucratorii iesiti dis de dimineata la sapatul viei si altele.

Dar, marturie pretioasa in aceasta privinta ne sta Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca sa-si castige painea si sa nu cada greutate nimanui. 

El a spus si o invatatura ce nu se va uita niciodata: Cine nu lucreaza, nici sa nu manance!"

Dar, atunci, cum ramane cu cuvintele Mantuitorului care zic: ,,Nu va ingrijorati!" 

Ce vor sa spuna aceste cuvinte? 

Mantuitorul, cu intelepciunea Sa dumnezeiasca, ne face sa intelegem ca ingrijorarile peste masura il duc pe om sa cada in unele ispite nesatioase, de a ingramadi mai mult decat trebuie, pentru existenta vietii de toate zilele. 

Mantuitorul vrea sa ne sporeasca increderea in Dumnezeu, cand ne invita sa privim la pasarile cerului. 

El nu zice sa nu ne ingrijim deloc, ci ne spune sa cautam mai intai de toate Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adauga, caci stie Tatal nostru cel din ceruri ce ne trebuie.

 Dar, omul face tocmai invers: mai intai, alearga in goana nebuna dupa cele pamantesti si uita, incetul cu incetul, de Imparatia lui Dumnezeu. 

Aproape tot timpul il cheltuieste numai pentru cele trecatoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea sa mai auda sau sa stie. Nu mai are timp nici de cea mai mica rugaciune.
Ne jertfim toate puterile, ne dam toata osteneala pentru dobandirea veacului acestuia trecator si, astfel, grijile acestei vieti il robesc pe om, il fac un fel de hamal, zi si noapte, asa cum robeau evreii in Egipt, la Faraon. 

Dar, intr-o zi, au venit la dansul Moise si Aron si l-au rugat sa dea voie poporului sa mearga in pustie, sa aduca jertfe si sa se inchine lui Dumnezeu. 

Faraon, vazand insa ca evreii nu si-au uitat credinta si ca le arde sa se mai inchine Dumnezeului lor, a poruncit sa li se mareasca norma de munca, asa incat sa nu se mai gandeasca la jertfe si rugaciuni.

La un astfel de rezultat ajung si crestinii nostri, care, pentru trebuintele vietii trupesti, se impovareaza peste masura cu grija mancarii, a imbracamintii si a zilei de maine. 

Prin grijile cele multe care napadesc mintea omului, se pierde sufletul, si iata cum: cand vrem sa ne inchinam, atunci se imbulzesc in mintea noastra mii de ganduri lumesti si rugaciunea, in loc sa se inalte la cer, cade la pamant, parca ar fi un plumb.

 Cand vrem sa mergem la biserica, interesele si placerile lumii ne impiedica si nu ne lasa. Daca vrem, uneori, sa ne gandim la Dumnezeu, la vesnicie, la pocainta, atunci parca si ispitele se dubleaza si nu ne mai dau pace ca sa ne indeplinim sfintele datorii fata de suflet.

Iata deci ca din aceasta robie vrea sa ne scoata Domnul Hristos cand ne zice: ,,Nu va ingrjorati!" Prin aceste cuvinte Mantuitorul ne invata sa nu ingaduim materiei sa ne subjuge. 

Daca ar fi sa traim pe lumea aceasta in veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui sa ne stapaneasca inima intreaga. 

Dar, de vreme ce suntem niste calatori pe lumea aceasta, atunci locul cel de capetenie in inima noastra, in mintea noastra, sa-l dam sufletului, lui Dumnezeu. 

Sufletul trebuie sa stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai inainte de toate, nu grijile acestei vieti trecatoare. Cele mai multe din grijile si framantarile noastre sunt zadarnice si fara rost. De ce? Fiindca le facem privind numai la puterile noastre si uitam de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. 

Uitam ca, fara ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. 

Asa ca, la fiecare pas, trebuie sa ne cunoastem nimicnicia noastra si sa vedem ca toate atarna de puterea Celui Preainalt si mai ales sa fim recunoscatori si multumitori pentru ce ne-a dat pana in prezent. 

Daca ii multumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai da, iar daca noi nu-i multumim si nu venim la biserica, acasa la El, la Tatal nostru cel din ceruri sa-I aducem laudele si cinstea cuvenita, cum sa ne mai dea ceva? 

De aceea pune biciul pe noi si ne da pe spinare, si vin asupra noastra fel de fel de necazuri si suferinte grele. 

Cine fuge de biserica, cine n-o iubeste, cine nu vine sa se roage, cine o injura, nu are pe Dumnezeu de tata si se gaseste ca un strain gol, sarac, fara parinti, un fiu pierdut, cazut intre hoti si talhari, fara nici un sprijin.

De aceea, ajung acesti nemultmiti de se sinucid, pentru ca ingrijorarile acestea de lucrurile pamantesti si placerile nelegiuite il aduc pe om la starea de orbire sufleteasca. 

Intr-adevar, toate neintelegerile dintre oameni, invidia, ura, razboaiele rasar din poftele acestea ale lacomiei, ale mandriei, din alergarea nemasurata mai mult dupa lucrurile trecatoare. 

Un filozof grec a zis ca, prin ingustimea mintii si egoism, oamenii degenereaza in bestii si devin lupi, tigri, unii fata de altii, fiare inveninate care se urmaresc ca fiarele prin muntii si pustiurile din Africa. Insa, e prea putin spus despre om, caci el a decazut mai rau, fiindca animalele sunt periculoase numai atunci cand sunt flamande; dupa ce s-au saturat, se odihnesc linistite si nu ataca pe nimeni. 

Dar, omul, cazut in orbirea aceasta sufleteasca, devine mai periculos atunci dupa ce s-a saturat, atunci cand are mai mult, caci cine au fost urmaritorii crestinilor de-a lungul veacurilor? 

Cei infometati, cei insetati si goi?

 Nu! Dimpotriva, bogatii si imparatii care dispuneau de toate bunatatile si nu le lipsea nimic, pentru ca se nasteau in inimile lor alte pofte nesatioase si, in mandria lor, se socoteau dumnezei, avand pretentii la oameni sa le aduca jertfe. 

De aceea, Mantuitorul in Sf. Evanghelie de astazi ne face cunoscut ca noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tata sus in ceruri care ne iubeste si are grija de noi. El vrea sa ne spuna ca noi suntem foarte importanti in ochii lui Dumnezeu. 

Asa de pretiosi incat, din iubire pentru noi, Tatal a trimis in lume pe unicul Sau Fiu ca sa ne asigure fericirea cea vremelnica si vesnica. 

Dumnezeu se ingrijeste de noi, ne cunoaste pe nume, cunoaste toate nevoile si necazurile noastre si ne poate implini toate dorintele noastre, caci numele Sau este iubire. 

Daca hraneste pasarile care zboara prin aer si toate vietuitoarele, daca poarta grija si impodobeste campiile cu flori, cu cat mai mult va purta El de grija pentru noi oamenii? 

Noi  care suntem ziditi dupa chipul si asemanarea Sa! El  care hraneste toate vietatile!
Iata una din purtarile de grija ale Tatalui ceresc pentru fiinta omeneasca: cand pruncul s-a nascut pe pamant, Dumnezeu i-a pregatit si hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie sa-l suga ca sa creasca mare. 

Ce ar insemna, daca n-ar fi pregatit Dumnezeu aceasta hrana usoara, si totusi, plina de puteri, care sa-i asigure existenta? Iata, dar, purtarea de grija a lui Dumnezeu! 

El, Tatal nostru cel din ceruri, S-a ingrijit de noi chiar de cand eram in pantecele maicii noastre si ne-a pregatit hrana trebuitoare ca sa crestem.

 Cu cat mai mult se ingrijeste El acum, cand suntem impresurati de multime de ispite!

 

PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU

continuare http://www.ierodiaconvisarion.ro

Tânjirea după Dumnezeu; Cuvânt despre rugăciune - Sfantul Siluan Atonitul

Raspandirea in rugaciune

– Gheronda, cand imi fac rugaciunea la chilie, stau tare nelinistita ca nu cumva vreo sora sa deschida usa si astfel sa-mi pricinuiasca raspandire.

– Eu, daca sunt in stare de rugaciune si deschide cineva usa, prefer sa ma loveasca cu securea in cap, decat sa ma vada in acea clipa cand ma rog. Este ca si cum ai zbura si vine unul si-ti taie aripile. 

Voi nu ati trait inca stari duhovnicesti in vremea rugaciunii ca sa intelegeti cat il costa pe cineva sa-l deranjati in timp ce se roaga. 

Nu ati simtit aceasta partasie cu Dumnezeu, cand omul se ridica oarecum de pe pamant. Daca ati fi avut astfel de experiente, i-ati fi respectat pe ceilalti cand se roaga.

 Daca ar fi existat aceasta sensibilitate duhovniceasca, ati fi cugetat: „Cum sa-l intrerup pe celalalt in vreme ce se roaga?”. 

Ati fi inteles ce mare paguba ii pricinuiti si ati fi luat aminte. 

Nu spun sa luati aminte cu stres si cu silire, ci cu respect fata de cel care comunica cu Dumne­zeu. Dar daca nu exista aceasta sensibilitate duhov­niceasca, sa existe cel putin sensibilitatea lumeasca, in sensul ei cel bun. 

Sa va obisnuiti sa bateti la usa si sa spuneti cu voce tare: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, ca celalalt sa poata sta linistit si nu sa fie mereu cu frica ca se deschide usa. 

Altceva este sa ma aflu in stare de veghere duhovniceasca si altceva e sa stau mereu nelinistit ca nu cumva cineva sa-mi deschida usa. Asta oboseste, te zdrobeste.

– Gheronda, de indata ce incep sa ma rog, imi vin in minte obligatiile care mi-au ramas neindeplinite la ascultare.

– Nici eu, cand am obligatii neimplinite, nu ma pot linisti. 

De aceea, daca vrei sa nu ai raspandire in vremea rugaciunii, sa-ti pui in randuiala repede obli­gatiile tale si numai dupa aceea sa incepi rugaciunea, spunand in mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se afla in buna randuiala. Ia sa ma ingrijesc sa-l pun in randuiala si pe el”.

– Gheronda, de ce motaiesc atunci cand ma rog?

– Nu traiesti intens. Ai slabit nevointa, iar acum mergi impinsa din spate. Daca esti nelinistita din cau­za unei probleme care te preocupa, mai poti sa dormi?
Vezi, unul din recunostinta fata de binefacatorul sau poate sa nu doarma o noapte intreaga, ca sa faca ruga­ciune pentru el.
Dupa aceea trebuie sa cugete: „Bine, pentru omul care mi-a facut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru mine, nu pot sa priveghez ca sa-I fac pe plac?”.

– Gheronda, se poate ca toropeala sa provina din slabiciune trupeasca?

– Da, uneori toropeala vine si din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Sa afle fiecare pri­cina si sa procedeze ca atare.

– Gheronda, cum se poate sa-l ia somnul pe cineva, desi se roaga cu durere pentru o problema?

– Daca, intr-adevar, exista durere pentru acea problema, atunci nu-l prinde somnul pe om. 

Este nevoie insa sa se sileasca putin pe sine. 

Daca atunci cand se roaga este in chilie, sa arunce putina apa pe fata, ca sa plece somnul.

– Ma cuprinde motaiala la privegheri. Ce sa fac?

– S-o zdrobesti. In biserica omul motaie pentru ca se linisteste sufleteste si oboseste trupeste.

 Dar cand te straduiesti sa nu te ia somnul, atunci acesta cedeaza si pleaca.
Desigur, dupa vreo doua-trei ceasuri iarasi motai, insa somnul acesta este greu si-l alungi cu mai multa greutate. 

Dar cu staruinta este alungat si el. Daca pleaca primul si al doilea tren al motaielii, s-a terminat, somnul a plecat.

– Gheronda, se poate ca la o priveghere sa ma stra­duiesc si doua ceasuri ca sa alung somnul.

– De ce nu-l trimiti la spitale, la psihiatrii? Sa spui:

„Dumnezeul meu, daruieste somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru ca sufera, fie pentru ca au ner­vii incordati”.

Sa faci din somn o tableta si s-o trimiti, prin rugaciune, tuturor celor care nu pot dormi si se chinuiesc, sarmanii, iar tu zi si noapte sa-L slavesti pe Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Cele mai inalte trepte ale RUGACIUNII - Parintele Calistrat

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune.

Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!

Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. 

Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire.

 De aceea spune Sfântul Maxim: Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune. Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele".

 Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea.
Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte..

Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. 

Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. 

Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: Aduceţi Domnului roada buzelor voastre, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului.

Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii.


Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. 

Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă?

 Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii.

 Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii?

Prima este rugăciunea numită De sine mişcătoare. De ce se cheamă aşa? 

Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!", de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. 

Este ceea ce spune la "Cântarea Cântărilor", în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur.

În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: Neîncetat vă rugaţi (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. "Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?" Te poţi, dacă vrei!

Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie "de sine mişcătoare",toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot timpul se roagă.

Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: Neîncetat vă rugaţi, cel ce ajunge la "rugăciunea de sine mişcătoare", împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este "gura Duhului", cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat "rugăciunea de sine mişcătoare", orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii.

Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: "Părinte, de ce te închini?" Şi el a răspuns: "Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui".

Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu!

Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită "văzătoare". Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţi-se păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor.

Deci, la măsura aceasta ajunge omul care are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici.

Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer.

Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul.

Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!

El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel.

Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că "de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta". Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul.

Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a mintii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui. Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu.

Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii.

Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune ăi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă.

Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai.

Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: "Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt." Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală.

Părintele Cleopa
continuare http://www.sfaturiortodoxe.ro/rugaciune.htm

Părintele Cleopa Ilie - Despre vremurile din urmă

“Iubitii mei frati si surori in Domnul,

Acum lumea, saraca este tare grabita, n-are vreme sa-si strice ochii cu buchiile calugarilor mucegaiti. Azi, poti zice ca se intreaba cartile mai mult de catre cei cu dughene, ca sa inveleasca cu ele branza si maslinele, decat de catre cititori.

Asa este duhul lumii de azi si n-ai ce-i face.

Iar la lumina electrica si la stralucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe intunericul si saracia din suflet.

Acei care sunt satui de poame carnoase, desigur ca nu se uita la samburi.

Dar ii rog, pentru dragostea lui Dumnezeu sa nu calce in picioare si sa piarda aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori si cu lacrimi, caci vor veni zile, cand se vor strange de vrajmasi cartile cele bune (adica poamele cele duhovnicesti) si atunci nevoiasii vor cauta samburasi vechi si nu vor afla.

Va veni vremea cand va fi foamete de cuvantul lui Dumnezeu si Biserica se va refugia in pustie, prin crapaturile pamantului. De aceea va rog sa pastrati ca ochii din cap Sfintele carti, iar insemnarile scoase din ele sa nu le defaimati, daca n-au ceva strain de dreapta credinta.

Mantuiti-va cum puteti si prin cine puteti ca, Slava Domnului, inca mai aveti prin cine.


Ioan Iacob Ieromonahul”
Sfantul Ioan Iacob Romanul, “Hrana duhovniceasca“, Editura Lumina din Lumina, 2006

***
„în locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii şi se vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii care vor înşela oamenii ce s-au lepădat de Dumnezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei se va arăta Antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată”.

Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde? In locurile sfinte? In biserică?”. Cuviosul a răspuns:


„Nu în biserică, ci în fiecare casă. In colţul unde stau acum sfintele icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. In aceste noutăţi se va arăta Antihrist”.

Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu, mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea:


„Fericit şi preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu al lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el va pieri şi va arde în focul cel veşnic”.

Va fi război, continua Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite,vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.

Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.


Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în toate va fi o bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica noastră să mai îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior,ci mai bine să vă rugaţi mai mult şi să umblaţi la biserică atâta timp cât încă se mai poate, şi mai ales să veniţi la Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului pentru păcatele întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial(al treilea n. ed.). Vor fi nişe bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei necredincioşi, iar cei dreptcredincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. 

Când se va plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.

Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist“.

“Parintele spunea ca in ultimul timp cine va chema numele lui Dumnezeu se va mantui.Mai ales cei feciorelnici vor intregi numarul ingerilor cazuti“.

“Pe cei slabi, Dumnezeu ii va lua, iar altii se vor curata prin boli. Unii, care la razboi isi vor inmuia pacatele lor in sange, vor fi numarati cu mucenicii. Iar pe cei mai puternici Dumnezeu ii va lasa sa se intalneasca cu El”.

Sfantul Lavrentie de Cernigov
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

DESPRE VISE SI VEDENII - SFATURI DE LA PARINTELE ILIE CLEOPA, Dumnezeu ...

Sfantul Ioan Scararul  : '' Dracii slavei desarte, pe cei slabi de minte, i-a facut prooroci - ca el o sa se laude ca este prooroc, ca a vazut vedenii -, iar cela ce tutror visurilor si vedeniilor nu crede, filosof duhovnicesc este.''

Sa nu credeti in vise ! 

Sa nu credeti in vedenii ! 

Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie.

 Cine ti-a spus sa crezi in vise ? 

Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura ?

Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34 : Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. 

Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise.

Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii.

 Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.

Sufletul nostru are trei parti :
- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;
- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si
- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.

Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partea poftitoare. 

Acest lucru il poate face doar un om ce a ajuns desavarsirea.

Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala.

 De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi - cum zice Scriptura - pe multi visele i-a dus la pierzare.

Sunt vedenii si de la diavoli.

Si diavolul este putere nalucitoare.

El se poate face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. 

N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel ? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. 

Deci, baga de seama ! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.
Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii.

La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat : - Batranule, da uita-te la mine !
- Dar cine esti tu ?
- Dar nu vezi ca eu sunt " Hristos " ?
Si acela inchidea ochii mai tare ;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut ! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.

Alt batran sihastru mergea prin padure. Iata un " arhanghel " stralucea ca soarele si avea o stalpare de finic si un crin in mana, cum a venit la " Buna Vestire ". El mergea ca sa-l ajunga pe batran pe alaturea, dar batranul tot se uita in alta parte :

- Batranule, uita-te la mine !

Dar batranul s-a intors cu spatele si a zis :

- Dar cine esti tu ?

Eu sunt " Arhanghelul Gavriil !" Pentru viata ta cea sfanta, pentru nevointa ta, pentru rugaciunile tale si pentru toata osteneala ta, am venit sa-ti aduc o veste buna din cer, de la Maica Domnului.

- Ia seama ca ai fost trimis la altul ! Ai gresit adresa. Eu sunt un om pacatos si nu sunt vrednic sa vad pe Arhanghelul Gavriil !

-Ticalosule batran ! Nu va putem insela, ca nu va inchinati noua.

- Sa se inchine voua cel care va slujeste voua, ca eu ma inchin lui Hristos si n-am nevoie de voi !

Asa fugeau sfintii de vedenii.

Dumnezeu, care fericeste pe cei smeriti, niciodata nu se supara cand si fac lucruri din smerenie, ca nu se socotesc vrednici de a vedea ingeri.

Ai vazut Sfantul Isaac Sirul ce spune ? Mai de folos iti este, omule, sa-ti vezi pacatele tale, de mii de ori, decat sa vezi ingeri. Si mai departe : mai de folos iti este sa plangi un ceas penrtu pacatele tale, decat sa vezi ingeri si sa invii morti cu rugaciunea, sau sa faci minuni !

 Sa avem smerenia aceea de care zicea marele Prooroc David : Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea este pururea. Sa ne vedem pacatele si sa le plangem ! 

Asta-i pozitia care nu te duce la cadere niciodata.

Sfantul Ioan Scararul spune asa in cuvantul trei din " Scara " : Dracii slavei desarte, pe cei slabi de minte, i-a facut prooroci - ca el o sa se laude ca este prooroc, ca a vazut vedenii -, iar cela ce tutror visurilor si vedeniilor nu crede, filosof duhovnicesc este.

Parintele Cleopa Ilie
sursa sfaturiortodoxe.ro

Invață cum să te ROGI catre Dumnezeu ! Parintele Calistrat

 din predica Parintelui Calistrat Chifan
,,Cea mai adâncă pustie, este pustia rugăciunii tale în sufletul tău, unde dacă vrei nu pătrunde nimeni. ,,


 Poţi să mergi pe stradă, poţi să stai de vorbă cu oamenii, dar mintea ta se roaga.
Acolo este casa de care avem nevoie toti, dar ridicaţi din păcat!

"Cazi! Ridică-te! "

Un mare pusnic al pustiei, pe nume Clement, se întreabă: "Doamne sa mai fie vreo cădere pe care sa n-o înţeleg?"
Avea doi lei care îl slujeau, îl vegheau şi îi păzea poarta chilei, pentru ca era in starea adamică de rugăciune şi trăire. Şi înălţat el cu mintea, pentru că a gustat din ispitirile pustiei. Dumnezeu, pentru curăţirea lui şi vindecarea lui, l-a lăsat un pic în voi proprie.
V-am mai explicat, sunt trei stări: întâi vine harul lui Dumnezeu cu grămada, ne încalzeşte, ne place biserica, citim, ne luăm cărţi, ne luăm icoane... şi deodată ne răcim! Şi auzi omul spunad: "Parinte, nu ma mai pot ruga, imi vine greu!" Ce se intampla?
Harul pleaca si te lasa sa lupti singur, sa ai si tu o contributie, iar cand vine a doua oara nu mai pleaca niciodata si deja eşti îmbunătăţit! şi intră bătrânul în chilia lui şi cum se ruga noaptea, aude bătând în usa: Cioc, cioc.. "
Cine e acolo? O crestina urmarita de talhari, te rog deschide ca ma oamoara!" Pusnicul in loc sa-si faca cruce, pentru ca era dracul in nalucire, el deschide usa si satana a intra inauntru in chip de femeie.. Si iata cum dracul isi pune lucrarea in practica: gandul spurcat, minte spurcata, inchipuirea, indulcirea, patimirea, invoiala si l-a aprins pe bătrân un duh de desfrânare, încât s-a învoit cu mintea la păcat.
Dar de ruşine nu a păcătuit, însă în mintea lui se întinase "Numai cât ai poftit, preacurvie ai săvârşit!". Şi poftind in mintea lui a vazut cum dracul se face ca fumul si spune: "Clement, mai greu dar te-am biruit!"
Iar Sf. Antonie avea să spună mai tarziu despre acestă întâmplare în Pateric: "Un Mare astru al pustiei a căzut!" De ce? El era strălucitor în gândire, s-a lăsat ispitit de gândurile preacurviei, s-a îndulcit cu ele şi a pierdut rugăciunea înaltă. Nu mai avea acea ridicare la cer şi acea lumină de foc când se ruga. 

Supărat, pusnicul a căzut la rugăciune, leii lui îl părăsiseră.. şi când s-a dus să îi caute şi i-a văzut undeva dormind pe nisip, îngerul i-a spus: 'Nu te apropia căci azi te sfâşie! Roagă-te 40 de zile să te curăţeşti, şi după ce vei primi Sf. Taine se vor întoarce la tine" . Deci cât suntem sub harul Sfintelor Taine şi Dumnezeu este cu noi, cât suntem sub credinţă şi sub har, Dumnezeu este cu noi! Dar când fuge mintea şi o ia razna, suntem pierduţi!

***

Vorba rea RĂNEŞTE mai rău ca o săgeată! Sfântul Paisie ne dă un sfat pe care trebuie să-l ţineţi minte! "SĂ NU CREZI TOT CE AUZI!"
Atunci când vorbim de rău, indiferent pe cine sau cu ce scop o facem, pentru că vorba rea are o mie de forme, trebuie să te gândeşti, că atunci, când arunci acele vorbe, ele se duc ca o săgeată, nu ştim unde ajung şi ce se întâmplă. 

Dar în orice caz, spun Sfinţii Părinţi în Filocalia IV, ca o vorbă răneşte mai urât ca o săgeată! Dacă o sageată lasă o cicatrice, vorba lasă o rană sufletească, o traumă şi o amintire dureroasă, pe care, chiar dacă te lupţi să o ştergi din minte, nu ai să reuşeşti niciodată, ea undeva acolo, rămâne pe softul minţii, şi se tot frământă în mintea ta, iar tu te tot întrebi ce ai făcut să meriţi asta, îţi tot explici.. până când te trezeşti într-o CLEVETIRE LĂUNTRICĂ, despre care Mântuitorul spune în Evanghelie: "Numai dacă ai purtat ură pe aproapele, păcat de moarte ai săvârşit!" Pentru că pândeşti momentul de a păcătui. 

Îl urăşti azi, îl urăşti mâine, îl discreditezi azi, îl discreditezi maine, iar când îţi pică la îndemână, te îmipnge diavolul să faci şi ceea ce nu trebuie. 

De aceea, Mântuitorul ne spune că TREBUIE SĂ SCOATEM RĂDĂCINELE PĂCATULUI, nu doar să rupem bălăriile.

 Dacă nu l-ai scos din rădacina cât e verde (tânăr) şi nu i-ai smuls sămânţa, nu dispare niciodată, va înflori şi va încolţi mereu!
Aşa sunt şi lucrurile în inima omului! Dacă sunt lăsate neelucidate, nerezolvate, vor rămâne veşnic întipărite în mintea ta, iar când îţi va fi mai bine, vor refula, de câte ori vei încerca să te rogi, îţi vei aduce aminte de vecinul, de soacră, de prieteni, de rude.. şi de tot ce ţi-au spus. 

De ce? Pentru că lui satana îi place să facă din mintea noastră "MARE IARMAROC"!

"Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit."(Matei 12:36,37) 

Mai mult decât atât, nu numai că vom fi judecați de toate ale noastre, dar judecata universală va fi publică, în fața tuturor oamenilor: "nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. 

De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri."


Părintele Arsenie Boca ne detaliază cât de plenară și profundă va fi judecata Domnului Hristos: "În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora."

din predica Parintelui Calistrat Chifan

Sfanta Manastire Barnova
sursa online

Sfantul Ignatie Briancianinov Despre Inselare

Sfantul Ignatie Briancianinov: ,,Despre cele opt patimi de căpetenie cu subîmpărţirile şi mlădiţele lor,,


1. Slujirea pântecelui

Îmbuibarea, beţia, nepăzirea şi dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâncărurilor alese şi, îndeobşte, încălcarea înfrânării. Iubirea nepotrivită şi de prisos a trupului, a vieţii şi odihnei lui, din care se alcătuieşte iubirea de sine, ce naşte nepăzirea credinţei faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de faptele bune şi faţă de oameni.


2. Desfrânarea

Aprinderea desfrânată, simţirile şi dorinţele desfrânate ale trupului, primirea gândurilor necurate, împreună-vorbirea cu ele, îndulcirea de ele, încuviinţarea lor, adăstarea în ele. Închipuirile desfrânate şi uitarea de sine în ele. Spurcarea prin scurgere de sămânţă. Nepăzirea simţurilor şi, mai ales, a pipăitului – îndrăzneală neruşinată care nimiceşte toate faptele bune. Vorbirea spurcată şi citirea cărţilor pătimaşe. Păcate de desfrânare după fire: desfrânarea şi preadesfrânarea. Păcate de desfrânare împotriva firii: malahia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace şi cele asemenea.

3. Iubirea de argint

Iubirea de bani si, îndeobşte, iubirea de avuţie mişcătoare şi nemişcătoare. Dorinţa de îmbogăţire. Cugetarea la mijloace de îmbogăţire. Visarea la bogăţie. Teama de bătrâneţe, de sărăcirea năprasnică, de boală, de alungare din locuinţă. Zgârcenia. Iubirea de câştig. Necredinţa în Dumnezeu, nenădăjduirea în Pronia Lui. Împătimirea sau iubirea bolnăvicioasă, de prisos, faţă de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în griji lumeşti. Plăcerea de a primi daruri. Însuşirea avutului străin. Împietrirea faţă de fraţii săraci şi faţă de toţi cei nevoiaşi. Hoţia. Tâlhăria.

4. Mânia

Iuţimea, primirea gândurilor mânioase; închipuirile mânioase şi răzbunătoare, tulburarea inimii de către întărâtare, întunecarea minţii de către ea: ţipetele necuviincioase, certurile, ocările, cuvintele crude şi răutăcioase, lovirea, împingerea, uciderea. Ranchiuna, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea şi jignirea aproapelui.

5. Întristarea

Amărăciunea, tristeţea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele Lui, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nedojenirea de sine, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de cruce, încercarea de a coborî de pe ea.

6. Trândăvia

Lenevirea la toată fapta bună şi, mai ales, la rugăciune. Părăsirea pravilei de chilie şi a celei bisericeşti. Părăsirea rugăciunii neîncetate şi a citirii folositoare de suflet. Neluarea aminte şi lipsa de osârdie la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Nelucrarea. Odihnirea de prisos prin somn, stare în pat şi tot felul de desfătări. Preumblarea din loc în loc. Desele ieşiri din chilie, plimbările şi cercetarea prietenilor. Grăirea în deşert. Glumele. Luarea în deşert a celor sfinte. Părăsirea metaniilor şi a celorlalte nevoinţe trupeşti. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Negrija. Furarea minţii. Lipsirea de frica lui Dumnezeu. împietrirea. Nesimţirea. Deznădăjduirea.

7. Slava deşartă

Căutarea slavei de la oameni. Lăudăroşenia. Dorirea şi căutarea cinstirilor lumeşti. Iubirea de a avea veşminte frumoase, trăsuri (în ziua de azi maşini – n. tr.) arătoase, servitori şi lucruri de prisos în chilie. Luarea-aminte la frumuseţea propriei feţe, la glasul plăcut pe care îl ai şi la alte calităţi trupeşti, înclinarea spre ştiinţele şi artele acestui veac ce piere, căutarea de a spori în ele pentru dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Ruşinea de a-ţi mărturisi păcatele. Ascunderea lor înaintea oamenilor şi a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Dezvinovăţirea prin cuvinte. Împotrivirea. Dezvinovăţirea vicleană faţă de propria conştiinţă. Făţărnicia. Minciuna. Amăgirea. Pizma. Batjocorirea aproapelui. Nestatornicia în obiceiuri. Prefăcătoria. Lipsa de conştiinţă. Obiceiurile drăceşti si viata drăcească.

8. Trufia


Dispreţuirea aproapelui. Părerea că eşti mai presus de ceilalţi. Obrăznicia, întunecarea, îngroşarea minţii şi inimii. Ţintuirea lor de cele pământeşti. Hula. Necredinţa. înşelarea. „Raţiunea” cea cu nume mincinos. Nesupunerea faţă de Legea lui Dumnezeu şi faţă de Biserică. Urmarea propriei voi trupeşti. Citirea cărţilor eretice, desfrânate şi deşarte. Nesupunerea faţă de mai-mari. Batjocurile crude. Părăsirea smereniei şi tăcerii prin care se face omul următor lui Hristos. Pierderea simplităţii. Pierderea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Filosofia cea mincinoasă. Erezia. Ateismul. Nestiinta. Moartea sufletului.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
sursa https://invitatielaortodoxie.wordpress.com

Protos. Hrisostom - Despre rai și iad

„Păcătoşii din Iad nu sunt lipsiţi de iubirea dum­ne­zeias­că, dar aceeaşi iubire devine suferinţă în cei con­dam­­naţi şi bucurie în cei aleşi.“

(Sfântul Isaac Sirul)

Omul a fost preocupat din toate timpurile de viaţa sa de după moarte. Revelaţia dumnezeiască ne des­coperă că soarta noastră veş­nică depinde de iubirea mi­los­ti­vă a lui Dumnezeu şi de credinţa şi faptele noastre. Iubirea răs­tig­nită şi înviată a Domnului ne-a deschis uşile Raiului pentru totdeauna; nouă ne rămâne să răspundem invitaţiei de a intra în el.

Cum credinţa creştină e un act de fidelitate, de credincioşie faţă de cuvintele lui Dumnezeu şi ale sfinţilor Săi, vom vedea, mai întâi, ce învaţă despre Rai şi Iad Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, iar apoi că fericirea sau nefericirea noastră veşnică depinde de libertatea noastră.

Sfânta Scriptură despre Rai şi Iad

În Parabola bogatului nemi­los­tiv şi a săracului Lazăr, Mân­tu­itorul Însuşi ne vorbeşte despre existenţa Raiului şi a Ia­du­lui ca locuri şi stări unde petrec sufletele după Judecata particulară (Lc. 16, 19-31). Îngerii duc sufletul lui Lazăr în sânul lui Avraam, iar sufletul bogatului nemilostiv ajunge în foc. Între cei din Rai şi cei din Iad aflăm că e „prăpastie mare“, ca nimeni să nu poată trece dintr-o parte în alta. 

Avraam ne spune că boga­tul a primit cele bune în viaţa pă­mântească, iar Lazăr pe cele rele, dar că în viaţa de dincolo se instaurează dreptatea, căci cel chinuit de sărăcie se mângâie, iar cel îndulcit de toate cele lu­meşti se chinuieşte. Fiecare suflet primeşte, aşadar, răsplata fe­ricirii sau plata chinuirii după faptele sale.

În capitolul 25 al Evangheliei după Matei aflăm şi învăţătura Mântuitorului despre Judecata finală şi despre petrecerea în veş­nicie a drepţilor şi a pă­că­to­şi­lor.

 La Judecata finală omenirea va fi împărţită în două cete: cei de-a dreapta şi cei de-a stânga lui Dumnezeu. Celor de-a dreap­ta, Domnul le va spune: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia gătită vouă de la facerea lumii“, iar celor de-a stânga: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi în­ge­ri­lor lui“. Apoi Mân­tu­i­to­rul con­clu­zionează: „Şi se vor duce aceş­tia în munca veşnică, iar drep­ţii în viaţa veşnică“ (Mt. 25, 16).

Fericirea din Rai şi nefericirea din Iad ne sunt înfăţişate limpede în Noul Testament. Cei dinRai (numit şi Împărăţia ce­ru­rilor, bucuria Domnului, casa Tatălui ceresc etc.) aflăm că vor trăi veşnic (Mt. 2 46; Lc. 20, 36) contemplând pe Dumnezeu (Mt. 5, 8); vor avea corpuri cereşti asemenea lui Hristos (Filip. 3, 21); vor fi îmbrăcaţi în haine al­be şi vor fi scrişi în cartea vieţii (Apoc. 2, 5); vor lua parte la os­peţe cu patriarhii (Mt. 7, 11); vor gusta din pomul aflat în mij­locul Raiului (Apoc. 2, 7); nu vor mai fi flămânzi, înseta sau plânge (Apoc. 6, 16-17); vor fi asemeni îngerilor (Mc. 12, 25); vor şedea pe scaune judecând cele do­uă­­spre­­zece seminţii ale Iui Israel (Mt. 19, 28); vor fi înfiaţi de Dum­nezeu (Apoc. 21, 7); vor cu­noaş­te în chip desăvârşit toate tai­nele (I Cor. 13, 12); vor fi pu­ru­rea cu Hristos (I Tes. 4, 17) şi vor domni împreună cu El (II Tim. 2, 12); vor vedea slava lui Dumnezeu (In. 17, 24); vor ve­dea ceea ce ochiul n-a văzut şi vor auzi ceea ce urechea n-a auzit (I Cor. 2, 7). 

Cei din Iad în­să (numit şi foc nestins, gheenă, întunericul cel mai din afară etc.) vor fi îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu (Mt. 7, 23), arun­caţi într-un loc unde va fi în­tu­ne­ric, plângere şi scrâşnire a din­ţilor (Lc. 13, 28) şi vor suferi în foc veşnic (Mt. 25, 41).

Rai şi Iad - mărturii ale Sfintei Tradiţii

Sfinţii Părinţi ne învaţă că sufletele merg îndată după moar­te în Rai sau în Iad, după cum au făcut binele sau răul în viaţa pământească. Starea din Rai şi Iad, de după Judecata par­ticulară, nu este însă aceeaşi cu cea de după Judecata universală; prima este provizorie, iar cea de a doua este definitivă.

„Întrebarea unde se află sufletele oamenilor ieşiţi din lume - scrie Sfântul Atanasie cel Mare - este o întrebare minunată şi tai­nică pentru oameni, căci Dum­nezeu n-a îngăduit nimănui să se întoarcă de acolo la noi şi să ne spu­nă unde şi cum se află sufletele care s-au dus de la noi. 

Cu toate acestea, noi ştim din Scripturi că sufletele păcătoşilor se află în Iad, dedesubtul pă­mântului şi al mării, cum zice psalmistul: în întuneric şi în um­bra morţii şi în groapa Ia­du­lui. […] Iar sufletele drepţilor, du­pă venirea Domnului Hristos, precum vedem din exemplul tâlharului răstignit pe cruce, se află în Rai, căci nu numai pentru un singur su­flet, al tâlharului răstignit pe cruce, a deschis Hris­tos, Dumnezeul nostru, Raiul, ci şi pentru toate su­fletele sfinţilor.“

Sfântul Ioan Damaschin măr­turisea în Dogmatica sa: „Dia­volul, omul lui, adică anti­hrist, cei necredincioşi şi cei pă­că­toşi vor fi predaţi focului veş­nic […]. Cei ce au făcut fapte bu­ne şi cu îngerii vor străluci ca soa­rele spre viaţă veşnică îm­pre­ună cu Domnul nostru Iisus Hristos“.

Raiul sau Iadul faptelor noastre

Deşi veşnice, atât recompen­sele, cât şi pedepsele vor fi pro­por­ţionale cu faptele din viaţa pă­mântească, fapte care sunt roadele voinţei noastre conşti­en­te şi libere: „Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pre­gătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătu­tă mult.

 Şi cea ca­re n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută pu­ţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a în­cre­dinţat mult, mai mult i se va cere“ (Lc. 12, 47-48); „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Ta­tălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia du­pă faptele sale“ (Mt. 26, 27). 

În mi­nunatele sale Omilii du­hov­ni­ceşti, Sfântul Macarie Egip­tea­nul insistă asupra ideii că inima noastră e câmpul de bătălie dintre Dumnezeu şi dia­vol şi că de noi depinde pe cine facem stă­pân al vieţii noastre. Adevărul că Raiul şi Iadul sunt date în libertatea noastră de alegere şi în faptele noastre e reluat şi de Dos­to­ievski în una dintre cele mai frumoase nuvele scrise vreodată: Visul unui om ridicol.

Rugăciunile Bisericii pen­tru cei adormiţi sau despre nădejdea de după moartea noastră

După moarte, omul nu mai poate face nimic pentru mântu­i­rea sa. Biserica însă luptă cu duş­manul cel din urmă, care este moartea veşnică, adică Ia­dul, prin jertfa liturgică, prin ru­gă­ciunile sale pentru cei ador­miţi şi prin milostenie. 

Ea do­reş­te, asemeni Mirelui ei, şi nă­dăj­du­ieşte ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi să se împăr­tă­şeas­că de fericirea veşnică.

Fericitul Augustin ne în­deam­nă să nu ne îndoim că ru­gă­ciuni­le şi milosteniile folosesc celor morţi în cre­din­ţă.

 După Sfân­tul Ioan Gură de Aur, e bine să ne rugăm pentru morţi „ca dacă cel mort e păcă­tos, să i se dezlege păcatele, iar dacă e drept, să câş­tige un adaos de pla­tă şi răsplată“. Sfântul Ata­na­sie cel Mare, vorbind despre cei morţi cu intenţia de a se po­căi, spune că Dumnezeu mişcă pe cei de aproape ai lor, le atrage ini­mile să dea ajutor celor morţi, în­deplinind ei neajunsurile lor.

sursa  http://ziarullumina.ro

Protos. Dosoftei - Roadele Duhului Sfânt în neamul românesc

  Pr. Prof. Dumitru Staniloae  ,,Cele sapte daruri ale Duhului Sfant,,

  Cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. 

Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. 

Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.

Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.

Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.

Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. 

Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.

De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. 

Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata.

 Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.

Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. 

Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.

De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".

De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea.

 Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".

Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile".

 In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.

La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. 

Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.

Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.

Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.

In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.

In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. 

Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor.

 Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.

Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. 

Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.

Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". 

Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.

De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh.

 Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.

E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.

Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.

Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.

In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.

In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.

[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae
sursa http://www.crestinortodox.ro