DESPRE RAUTATE, Dumnezeu Te Iubeste

Traim vremuri in care nebunia si pacatul au fost legiferate si sunt considerate virtuti. Dragostea, mila, bunatatea sunt pe cale de disparitie.

Peste tot, la televizor, internet auzi calomnii, injurii, judecati, cuvinte mizerabile de tot felul ce pervertesc mintea si sufletul, nestiind saracii crestini ca se fac partasi la acest pacat. 

E de ajuns sa vezi o scena erotica, si de o treci prin simturi, prin inima, ai si comis pacatul desfranarii. Nici nu trebuie sa fii intim cu vreo femeie, ca deja duhul rau al desfranarii a pervertit inima omului.

 Bietii copii ! Cei ce joaca diverse jocuri de crima, de ucideri...

Satana acum are putere mare peste tot, a intrat in casele oamenilor prin diverse metode : carti, filme, muzica, jocuri la calculator. 

Vremea de pe urma.

Si vom da socoteala pentru toate. Si grea, tare grea e pedeapsa. Lumea nu mai are timp de rugaciune. Ei au cariere. Insa Dumnezeu viata ne-a dat-o ca sa ne mantuim, nu sa facem averi  si cariere.

Cine il mai cauta azi pe Hristos ? 

E plina biserica de oameni, dar ei vin sa ceara ba una, ba alta. Dar Dumnezeu vrea de la noi sfintirea sufletului, asta vrea.

Lumea pleaca de buna voie la iad, diavolul este in vacanta.Atata pacat , iar dragostea a disparut. Mila si bunatatea au disparut. Unii cred ca daca ai dat un ban au  facut mila. Dar mila e altceva. Sa ingrijesti de bolnavi, de copiii saraci, sa fii alaturi de ei in necaz si suferinta, sa te rogi pentru ei, sa fii ca un parinte. Iar daca chiar n-ai bani, citeste un Acatist pentru ei, pomeneste-i la Sfintele Slujbe toate viata. Sa-ti planga sufletul pentru durerea si necazul lor. Asta inseamna dragostea fata de aproapele. 

Unii insa nici macar un ban nu dau. Si merg la Sfanta Biserica. Merg degeaba, caci unde dragoste nu e, nimic nu e. Dumnezeu vrea inima noastra schimbata. 

O inima schimbata, plina de dragoste, mila , compasiune pentru aproapele. O inima ce il cauta zi si noapte pe Hristos, ce plange dupa El cautandu-l. O inima ce tangeste dupa mantuire, luptand cu pacatul si patimile.

Mandria ucide. Dar tu, cel ce cauti sa arati bine, oare pentru ce o faci ? Oare nu cauti tu omule sa fii mandru, sa dai bine in ochii celorlalti ? Sa fii mai presus de altii, avand un post mai bun, o masina mai scumpa ? Oare tu, trufasule, crezi ca asa o sa te mantuiesti ? Hristos, insasi Dumnezeu, a fost ispitit de satana sa  se inchine lui, ca sa fie imparat peste tot pamantul. Ce iti spune tie aceasta pilda ? Oare Hristos, care invia mortii si putea transforma o materie in alta, a stat in palat aurit, batut in diamante ? Dar tu de ce te inchini lui satana cautand confort si viata dulce ? Crezi ca asa o sa te mantuiesti ? Oamenii sunt mai rai ca fariseii. Egoisti si fatarniti. Toti se cred buni, dar nimeni nu ridica un deget sa ajute pe altii. 

Satana, prin ignoranta si nestiinta a cucerit lumea. Nu ne mai pasa de nimic. Noua sa ne fie bine. Noi sa avem sanatate, sa fie frigiderul plin. E plin iadul cu astia. Dar vin la biserica, se spovedesc, unii chiar se impartasesc, dar au inima impietrita de pacate si patimi.

Asta e pierzare. Necunoasterea si indiferenta. Au televizoare scumpe, masini scumpe, insa nu ar cumpara doamne fereste carti sfinte sa le citeasca sa vada ce au zis Sfintii Parinti despre mantuire. 

Anume, sfintii parinti si nu alte persoane ce te sfatuiesc. Tu sa faci ce zic Sfintii Parinti, caci aia au zis cuvantul Domnului ! 

Duhul Sfant a grait prin ei. Intelegeti voi asta ? Cei ce alungau demoni si vindecau leprosii  ! Cei ce se hraneau doar cu darurile de Sus, nu cu hrana pamanteasca.

Parintele Vladimir

sursa http://www.optina.ru/

Nimic mai primejdios, decat a combate rautatea, care crede ca are dreptate, ca apara adevarul si ca slujeste lui Dumnezeu. 

Aceste forme ale relei-vointe au infrant si pe Iisus. Desi Dumnezeu n-a revelat o Scriptura impotriva Sa, formalismul [dupa aluatul] iudaic a intors-o impotriva lui Dumnezeu. 

Iata ce poate rautatea; sa stea impotriva iubirii de oameni si de Dumnezeu; impotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus,

 De aceea, rautatea, pentru ca nu se poate schimba in bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este impotriva iertarii si a oricarei tamaduiri, dar are judecata.

 Rautatea a infrant pe Dumnezeul Iubirii, dar se va infrange de Dumnezeul Judecatii.

Iisus a tamaduit orbirea ochilor dar n-a putut tamadui orbirea rautatii. Orbirea rautatii nu are leac, dar are pedeapsa.

Rautatea e o osanda, o moarte anticipata, care chinuieste firea, dar nu e naturala, e o venetica in fire. 

Pe aceasta vrea Dumnezeu sa o izgoneasca din fire, cu ajutorul omului…: “Iata, eu va trimit pe voi ca pe niste miei in mijlocul lupilor”.

Firea perversa si firea curata, originara, stau laolalta in raportul in care se afla un miel care bea apa dintr-un rau, fata de lupul care se afla mai la deal si ii baga mielului vina ca-i tulbura apa, gasindu-si astfel motivul intemeiat (justificarea) sa-l manance. 

E absurditate multa si variata lipita de fire. Misiunea lui Iisus, data si mieilor, e descojirea firii de absurditate, de salbaticie, de caricatura existentei: demonicul.

Aceasta inseamna ca Iisus conteaza pe un miez originar necontaminat, existent in fire, care desi este comprimat, este capabil sa-si recastige dimensiunea paradisiaca; miezul capabil de Har. Precum ca acestea sunt asa ne stau marturie mieii lui Dumnezeu, sfintii in preajma carora se imblanzeau fiarele.

Oamenii vor strange asa de multe rele pe pamant, incat nu mai ramane istoriei alta solutie decat sfarsitul ei”.

(din: “PARINTELE ARSENIE BOCA, mare indrumator de suflete din secolul XX. O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete“, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002)

Sfaturi de viata din Sfantul Munte Athos 2

Credința și rugăciunea fierbinte a soților

Acele familii cărora le lipsesc binecuvântarea și bucuria nașterii de prunci aleargă prin rugăciune către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu și către sfinți. De multe ori însă aceste rugăciuni rămân fără răspuns deoarece nu pornesc dintr-o credință fierbinte.

În Evanghelie se amintește cazul tămăduirii unui tânăr îndrăcit pe care tatăl său îl adusese spre vindecare mai întâi înaintea apostolilor și apoi – de vreme de aceștia nu reușiseră să-l tămăduiască – chiar înaintea lui Hristos. 

Din vorbele acestui părinte – vorbe păstrate în Evanghelie – se vede că omul alergase către ajutorul lui Hristos nu dintr-o credință arzătoare, ci din nevoie, din durere și disperare. Iar Domnul îi dădu într-un anume fel să priceapă acest lucru. Atunci părintele pocăindu-se, strigă cu credință: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” și această rugă fierbinte făcută cu credință îi aduse copilului tămăduirea. Acestă întâmplare ne arată că este posibil a alerga către Dumnezeu și sfinții săi chiar fără o credință adevărată însă rugăciunea pentru a da roade, trebuie să fie o revărsare desăvârșită a credinței. Și această rugăciune va aduce minunea: ori a nașterii de prunci (în cazul nostru) ori a împlinirii oricăreia din cererile noastre. 

Hristos Însuși a spus: „Toate câte veți cere cu credință, le veți avea”. Credința noastră însă, de multe ori este căldicică și însoțită poate fără a conștientiza de o șovăială, de îndoială, ori de necredință lăuntrică: Oare Hristos, Maica Domnului și sfinții vor răspunde rugăciunilor noastre? Oare ni se va împlini dorința?
Mărturiile sfinților

Avem multe exemple de familii sfinte care au dobândit prunci după o perioadă de sterpiciune, tocmai datorită insistenței rugăciunii lor însoțite de o credință fierbinte. Desigur, este inutil a adăuga că acești soți au viețuit tot timpul în acord cu legea lui Dumnezeu și fiind plini de virtuți. Iar primul exemplu este patriarhul Avraam și soția lui Sarra. Erau sterpi dau aveau amândoi credință. Credință aprinsă de flăcările iubirii, ale iubirii de străini. Și când Domnul îi spune lui Avraam că va fi părinte, este crezut fără pic de îndoială. Astfel s-a născut Isaac. La fel s-a petrecut și cu Isaac și cu Rebecca, cu Iacov și Rahila. După o perioadă de sterpiciune, prin credința neîndoielnică au născut prunci.

Femeia lui Elcana, Ana – mama proorocului Samuil – era stearpă. Și, ca și când n-ar fi fost deajuns durerea aceasta, mai auzea și batjocura Peninei, cea de-a doua soție a lui Elcana. 

Ana însă alerga cu osârdie și credință tare către rugăciune, promițând a-I oferi lui Dumnezeu copilul pe care îl cerea. Iar Domnul îi dărui un fiu, pe Samuil. Mama îl aduse la templu și Dumnezeu îi dărui încă șase prunci, băieți și fete, pentru ca bucuria ei să fie deplină. Alt exemplu: Sfinții Ioachim și Ana. Deși vârsta le era înaintată, nu-și pierduseră nădejdea în Dumnezeu și se rugau zi și noapte. Rugile lor au fost fierbinți și au fost auzite și se învredniciră la bătrânețe a fi părinții Maicii Domnului. 

La fel și sfinții Zaharia și Elisabeta, care la bătrânețe au născut pe înaintemergătorul Domnului. Însă și multe alte maici ale sfinților, după post și rugăciune, s-au învrednicit a slobozi din durerea nenașterii, așa cum au fost mamele sfinților Stelian, Onufrie, Alipie și ale altora.
Harul deosebit al Sfântului Simeon Izvorâtorul de Mir

După toate mărturiile de mai sus ajungem la cazul special al Sfântului Simeon Izvorâtorul de Mir de la Sfânta Mănăstire Hilandari din Sfântul Munte Athos. Sfântul Simeon, fost voievod al Serbiei la începutul veacului al 13-lea, părăsindu-și țara și sceptrul, veni în Sfântul Munte și se sălășlui în Sfânta Mănăstire Hilandari, unde își va sfârși viața ca monah. După dezvelirea moaștelor sale din mormânt a început să curgă mir, lucru pentru care a și fost numit Izvorâtorul de Mir. De asemenea, după ducerea sfintelor moaște în Serbia, a crescut prin minune, fără de sămânță o viță de vie chiar deasupra mormântului sfântului, ca binecuvântare a acestuia pentru mănăstire. 

Acestă viță de vie rodește până în ziua de astăzi, iar strugurii săi au harul făcător de minuni al tămăduirii nenașterii de prunci la soții care aleargă cu credință către ajutorul Sfântului Simeon. Multe nașteri minunate s-au înregistrat prin folosirea acestor bobițe de struguri de către soții neroditori. La Mănăstirea Hilandaru se păstrează o arhivă specială cu aceste cazuri.

Pentru a se împlini însă dorința soților de a dobândi prunci, aceștia trebuie să urmeze cele de mai jos:
Pentru început să se spovedească la un duhovnic și să urmeze sfaturile acestuia.
Să săvârșească acasă o sfeștanie și preotul să afunde în agheasmă crenguța de viță dăruită de mănăstire.
Vreme de patru zeci de zile să bea în fiecare dimineață pe nemâncate din această agheasmă.
Pe durata celor patru zeci de zile să postească, să facă dimineața 25 de metanii până la pământ, zicând la fiecare „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii” iar seara alte 25 de metanii zicând „Cuvioase Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”.
Dacă au îndemn și putere, pot face și alte 50 de metanii zicând „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”.
În acestă perioadă de 40 de zile nu trebuie să se însoțească unul cu altul.
După scurgerea celor 40 de zile, să se spovedească iarăși la duhovnic, și cu dezlegarea acestuia să se împărtășească cu sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Domnului. 

Apoi să ia trei bobițe din strugurii mănăstirii, soția luând două și soțul una.
După toată această pregătire, să se însoțească unul cu celălalt, cu credința că sfântul va face minunea. Cu adevărat, după credința lor, Dumnezeu le va dărui rodul pântecelui.
Pe toată durata sarcinii soții să înceteze orice îndatorire conjugală, și astfel se vor învrednici să dobândească copii.

După reușita nașterii, părinții se vor folosi a urma cu atenție canoanele bisericii, sfaturile duhovnicului și a fi cu luare aminte să nu se însoțească niciodată duminca, în sărbătorile împărătești ori în alte sărbători mai mari, ori miercurea și vinerea (care sunt zile de post) cât și pe durata posturilor anuale. 

Dacă soții astfel se vor purta întotdeaua, având grijă ca toată viața lor să le fie creștinească, tainică, plină de milostenie și bunătate, vor dobândi pe lângă harul nașterii de prunci și împărăția cerurilor, cu harul și milostivirea Domnului Nostru Iisus Hristos, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și a Sfântului făcător de minuni Simeon, izvorâtorul de mir. Amin!

Cu dragoste în Hristos,
Sfânta Mănăstire Hilandaru din Sfântul Munte Athos
_
http://www.munteleathos.com

Cei care au ascultat de Lucifer, s-au dus cu el in jos - 16 iunie - Par...

Despre creatie, caderea omului, rai si iad


 Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa invatatura Sfintilor Parinti.

Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne intarim in sfanta credinta.

 Cat suntem in trup, toate le vedem " ca prin oglinda " , adica prin creatii, care formeaza icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui Dumnezeu in care se reflecta bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii. Sfintii Parinti numesc pe toate cele vazute " spatele lui Dumnezeu " , care inchipuiesc, simbolizeaza pe cele viitoare. Iar cand vom trece la cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti " fata lui Dumnezeu " , adica vom privi fata catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem nevoie de " oglinzile " cele de pe pamant, adica de creatii. 

Aici pe pamant nu suntem vrednici sa privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut " ( Ioan 1, 18 ) , sa intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta, dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii din cer nu-L pot vedea si intelege pe Dumnezeu.

 Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant " Ingerul sfatului celui mare " , cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. " Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui Dumnezeu " , spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron.

 Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel Mihail, zicand : " Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare " , unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul : " Vazut-am pe satana, cazand ca un fulger din cer " ( Luca 10, 18 ) .

Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din libertate, iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului.

 Iar " pacatul cu sfatuire " , spune Sfantul Ioan Gura de Aur, " jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit " . Dumnezeu a ingaduit omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul cunostintei binelui si raului. 

Ca daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul nu mai avea pocainta niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu mai murea niciodata si se chinuia in veci in iad, asemenea satanei.

La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin caderea sa, omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului. Astfel, harul si arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este purtator de trup pamantesc.

 Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant, dar si acesta. este primit prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa acoperit de pacate. Iata pentru care pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul si apoi pentru ca prin a doua Eva, ˇ adica Maica Domnului, se va izbavi neamul omenesc.

Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost si pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul- raiul pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si raiul ceresc, adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar mancarea din pomul cunostintei binelui si raului inseamna " cat de bine era omului daca nu manca si cat de rau este ca a mancat " .

Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca doreau sa fie asemenea " celui Preainalt " . 

Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul lui Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand : " Nu veti muri, ci veti fi vii... " , omul a cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte. Cum i-a sters omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca primul om a cazut prin trei lucruri : femeia, lemnul ( pomul ) si neascultarea. Si tot prin trei lucruri va fi mantuit : Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

. Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron ( facerea lumii in cele sase zile ) , spune ca zidirea s-a facut " ingrecata " ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea viata. Iar Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, " se odihnea deasupra apelor " , ca sa dea viata apelor si zidirilor.

Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata. Sfanta Scriptura la Facere ( cap. 1,1-2 ) , spune ca " pamantul era netocmit si gol " , dar nimeni nu stie de cand era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a fost Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu " sa fie lumina " ( Facerea l, 3 ) . De aceea El a inviat tot duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu necreata. 

Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei origine omul nu poate sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu stie lungimea lor, ca inca nu era soare care sa rasara si sa apuna.

Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare " caruta luminii " , spunand ca Dumnezeu a pus in soare numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul " ca o lampa " , adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai, mereu curg si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce intreaga creatie, se numesc de Sfintii Parinti " temeliile lumii " si cine cugeta la ele se intareste in credinta si lauda cu mai multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care zice : " Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui " ( Psalm 105, 2 ) . 

Legile universului nu se schimba niciodata pentru ca sunt " temelii " ale intregii zidiri. Iar cand auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez " , sa intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin pazirea legilor universului, care formeaza temeliile lumii vazute.

Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc de armonia lor, dupa cum spune Iov : " cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei " ( Iov 38, 7 ) . 

Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe intelepti, pe poeti, pe artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune, au inaltat imne de lauda Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a inimii. De aceea, spun Sfintii Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaste si iubi mai mult pe Dumnezeu.

. Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?

Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii. Doua stihii usoare - aerul si focul - si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare. Aceste patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. 

Iar in vremea de apoi, stihia cea mai de sus, cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va fi fiinta omeneasca, dupa cuvantul Domnului care zice : " De mania Atottiitorului se vor aprinde stihiile pamantului " ( adica aerul, pamantul si apa ) . Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu va distruge stihiile si intreaga zidire, ci numai le va innoi : " Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fala pamantului " ( Psalm 103, 31 ) .

Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc deasupra vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si " a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai " ( II Corinteni 12, 2-4 ) . Aici este raiul.

Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa. El este singura faptura pe care a zidit-o Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. 

L-a creat apoi cu sfatul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere : " Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra " ( Facere 1, 26 ) . Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost insuflat de Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet - dihotomism, asa cum ne invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh- trihotomism, cum invatau unii scriitori bisericesti vechi. 

Omul are duh, adica suflet animal ca toate vietatile, din care izvorasc puterile firesti ca : puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de conservare, instinctele etc. Dar sufletul animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l confundam cu sufletul de origine divina creat de Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte. Trupul se va reuni cu sufletul la judecata viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe pamant.

Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia omului se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in cele ceresti, asa cum au fost sfintii. Caci " zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului " ( Romani 8, 22-23 ) .

Dumnezeu a facut trei lumi : o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in care se chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai. 

A doua lume, numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria cu intristarea, fapta buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se trudeste omul sa scape de pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta. A

ici placerea vietii sau a nuntii se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii. Altfel nu este mantuire. Ca spune Sfantul Maxim Marturisitorul : " Cine fuge de durerile veacului de acum, are parte de durerea cea vesnica " . A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este numai bucurie, cantare, lumina si viata vesnica.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

http://www.sfaturiortodoxe.ro

Pr. Pantelimon - "Viata fara Har este moarte"

Pr. Pantelimon Indiferenta si nepasarea sunt un mare pacat

“[…] Lumea de astăzi este foarte exclusivistă cu Biserica. Vedeţi câte atacuri sunt la adresa Bisericii. Nu-i problemă, pentru că Trupul lui Hristos, Biserica, Trupul lui Hristos înviat are imunitatea foarte bună şi atunci niciun virus nu rezistă în Trupul lui Hristos şi, în final, sistemul imunitar al Bisericii va distruge toţi viruşii care au încercat de la începuturile creștinismului să distrugă Biserica şi vor mai încerca în continuare și nu vor reuşi.
Şi, dacă e să privim Biserica astăzi aşa cum văd ei, ai zice că nici nu mai cred oamenii în Dumnezeu, nu mai cred în Hristos, nu mai cred în A Doua Venire a lui Hristos…

 Dar Hristos va veni. Ştiţi cum se zice: Va fi cum a fost pe vremea lui Noe, când oamenii construiau, se măritau, se însurau, până s-a suit Noe în corabie. Când s-a suit Noe în corabie a venit potopul și i-a luat pe toţi. Şi la fel va fi şi la A Doua Venire, adică oamenii aşa cred, că pot să-L excludă pe Hristos din viaţa lor, din concepţia lor de viaţă; dar asta nu înseamnă că Domnul Hristos nu va veni.
Nu trebuie să ne lăsăm pătrunşi de toate aceste logici umane, nu trebuie să ne lăsăm pătrunşi de universul mediatic, pentru că şi acela ne populează mintea. Se vede foarte mult la tineri, cât de plini de preconcepţii și de prejudecăţi sunt şi de clişee mediatice. 

Dar nu numai la tineri, ci și la adulţi. Eu am crezut la început că este vorba despre o manipulare care se realizează prin mass-media şi mă gândeam: “Uite, bieţii români, sunt manipulaţi și li se inoculează clişee de gândire, li se inoculează o concepţie falsă…“ și după aia mi-am dat seama că, de fapt, nu este aşa, pentru că răul nu vine niciodată din afară, vine întotdeauna din interior. 

Şi s-a ajuns la această, să zicem, opinie generală, pentru că oamenii nu se mai întemeiază pe credinţă şi nu mai au puncte cardinale şi atunci sunt dezorientaţi, nu mai au nicio direcţie în viaţă. Şi dacă n-au nicio direcţie, n-au un sistem de valori. N-au nişte repere la care să se raporteze, un sistem de referinţă la care să se raporteze, ceea ce întâmpini în viaţă, situaţiile de viaţă.

 Dacă n-ai niciun sistem de referinţă, tu nu poţi să ajungi la nicio concluzie. 

Dar orice om simte nevoia unei opinii personale. Deci orice am are nevoie să spună ceva, să aibă o opinie. Şi atunci oamenii, dacă nu mai pot ei să formuleze [opinii], pentru că nu mai au în baza a ce să-şi formuleze opinii, pentru că nu mai au sistem de referinţă, atunci oamenii sunt cei care cer să fie manipulaţi.

 Oamenii sunt cei care cer să li se dea o opinie, cer să li se spună pentru ce să se entuziasmeze, pentru ce să se indigneze, pe cine să acuze, pe cine să ridice în slăvi. Simt că au nevoie de o opinie personală și, fiindcă nu o au, o cer din partea mass-mediei. Şi atunci oamenii sunt manipulaţi pentru că ei cer să fie manipulaţi, pentru că, aşa cum ziceam, simt nevoia unei opinii personale, pe care nu şi-o mai pot construi ei înşişi.

Şi s-a văzut asta şi în reacţiile care au fost în mass-media, și în reacţiile care au fost pe scară largă la diferite evenimente care au vizat conflictul fals între societatea civilă şi Biserică, faptul că oamenii erau foarte vehemenţi. Numai un om care nu gândeşte, care nu are exerciţiul gândirii poate să fie intransigent și vehement în opinie [atunci când nu stăpânește un subiect, mai ales unul foarte complex, dificil – n.n.]. 

Un om care gândeşte are şi, să zicem, experiența greşelii. Cel care gândeşte ştie că de multe ori a greşit. Şi atunci un om care gândeşte nu este foarte vehement. Chiar dacă are o opinie are și o rezervă, pentru că ştie că se poate şi înşela. Intransigenţi sunt cei care doar preiau. Care preiau clişee de gândire, care preiau astfel de clişee mediatice, care nu gândesc şi atunci da, într-adevăr, ei pot să fie intransigenţi, pot să fie extrem de vehemenţi și de duri în afirmaţiile lor.

De aceea, cum ziceam, trebuie să fim foarte atenți atunci când e vorba de universul mediatic, când e vorba de universul divertismentului. Tineri, chiar şi adulţi, atunci când privesc la filme au impresia că filmele sunt făcute ca să-i facă să treacă mai uşor peste probleme, ca să-i distreze, or, în ziua de astăzi, pentru cineva care este familiarizat cu domeniul acesta al artei, [vede că] de fapt, majoritatea filmelor au un substrat ideologic. 

Adică ele au rostul de a crea o conştiinţă globală, o conștiință la nivel global, un anumit tip de gândire. Deci dacă este să priveşti critic un film poţi să vezi în fiecare film, poţi să desprinzi de acolo o anumită ideologie care-ţi este servită ţie sub această formă artistică. Deci nu sunt deloc inocente şi inofensive și cu intenţii bune în tot acest univers uriaş mediatic. 

[E vorba de] un univers fals, [de] lumi false în care mulţi se scufundă şi mulţi optează pentru ele pentru că, aşa cum ziceam, nu este altceva decât nisipul uitării, în care uiţi de timp, uiţi de sens, uiţi de problemele tale, pe lângă alte universuri ale uitării, cum sunt drogurile, alcoolul sau toate plăcerile prin care omul încearcă sau experiază o uitare de sine.
Noi trebuie să avem exerciţiul sincerităţii, dar sinceritatea este disconfortantă; adică a fi sincer înseamnă să te priveşti pe tine sau să privești către tine, dar în lumina lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă te privești în lumina lui Dumnezeu, vezi unde te poziţionezi în realitate, în realitatea lui Dumnezeu – nu doar în realitatea ta subiectivă, pe care ţi-o poţi fabrica tu cum vrei – ci într-o realitate a lui Dumnezeu, a Subiectului divin.

Şi atunci, [confruntat cu] această realitate a lui Dumnezeu, nu mai poţi să stai confortabil în realitatea ta. Adică, dacă te priveşti în lumina lui Dumnezeu, vezi că ai de făcut treabă. Lumina lui Dumnezeu te scoate din confortul propriei realităţi şi al propriilor patimi. Și atunci oamenii, de multe ori, din comoditate refuză sinceritatea. Pentru că nu vor pur și simplu să-şi pună pielea la bătaie. Omul de multe ori suspendă gândirea, efectiv suspendă gândirea pentru că, dacă ar gândi, ar trage concluzii. 

Și ei simt că acele concluzii, cumva, trebuie să le şi aplici. Şi simt lucrul ăsta și atunci preferă să nu gândească. Să suspende.
Și de aceea mulţi oameni nu cred în Dumnezeu: pentru că nu vor să creadă în Dumnezeu sau pentru că au nevoie să nu creadă în El, tocmai din această lipsă de sinceritate în final.
Nu cred că există un om care să fie sincer – şi, când zic sincer, mă refer și la faptul de a fi dezinteresat; dezinteresat înseamnă să nu fie implicată nicio patimă în gândirea ta, aşa cum ai relaţii dezinteresate cu oamenii. Ce înseamnă să ai relaţii dezinteresate cu oamenii? Să nu ai niciun interes cu cel care stabileşti o relaţie; niciun interes trupesc, niciun interes material sau de putere sau de influenţă, niciun astfel de interes; atunci abia începe să fie o relaţie dezinteresată. Şi o relaţie dezinteresată este atunci când începi să te interesezi tu de nevoile lui, atunci începe să fie o relaţie dezinteresată, nu doar când n-ai niciun interes tu faţă de el, ci când începi tu să fii preocupat de nevoile lui şi să-l ajuţi pe acela.

 Asta înseamnă să ai o relaţie dezinteresată.
Şi de sinceritate nu poate să fie vorba atunci când apare și interesul în gândirea omului. Și vă ziceam că nu cred că există un om care să fie sincer, să fie dezinteresat, adică să nu-şi caute patimile, să nu fie influenţat de propriile patimi în căutările lui şi să nu ajungă la convingerea că Dumnezeu există, în căutare. Deci, dacă eşti sincer şi dezinteresat, chiar dacă la un moment dat eşti ateu sau necredincios, dar, dacă eşti sincer, Dumnezeu ţi Se descoperă. 

Şi ajungi să-L vezi pe Dumnezeu. De-asta zic că nu cred că există oameni care, căutând adevărul cu sinceritate, au ajuns la concluzia că nu există Dumnezeu. Deci nu am întâlnit până acum un astfel de ateu care să [rămână] ateu din căutarea adevărului. 

Mai degrabă din dorinţa de a-şi masca propria subiectivitate şi de a-şi trăi viaţa aşa cum îi convine lui, fără să mai aibă şi probleme de conştiinţă, fără să mai aibă disconfortul conştiinţei.

Părintele Pantelimon Şuşnea de la mănăstirea Oaşa
http://manastireasuruceni.md/

Framantarile tinerilor - Cum este cu iubirea de sine ???

Iubirea patimasa de sine

Filavtia (iubirea patimasa de sine) - inceputul si maica tuturor patimilor

In scrisul ascetic al Parintilor filocalici gasim numeroase sentinte si condamnari al adresa iubirii patimase de sine sau filavtia. 

Aceasta este o dragoste irationala, simtuala, dorinta de placere trupeasca si sufleteasca, fara constiinta putintei sau neputintei realizarii lor, o dorinta si un dor infinit, dar fals, de satisfacere a tuturor poftelor patimase, spre fericirea personala.

Referindu-se la pacatul originar si dandu-i o interpretare psihologica si duhovniceasca deosebita, Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca acesta a constat in dorinta de autonomie a omului, dorinta acestuia de a se conduce singur, in vederea propriei sale placeri. 

Incercand sa rupa lantul sau "cercul vicios" placere-durere, omul a cautat si incearca sa se arunce cu toata puterea si cu bratele larg deschise spre placere si sa fuga cu toata puterea de orice i-ar putea provoca tristete si durere. 

Omul a ajuns astfel sa iubeasca placerea trupeasca si sa urasca orice forma de durere.

Insa, in orice bucurie sau placere pentru trup, potrivit unei inalte ratiuni dumnezeiasti, sufletul sufera, dupa cum si nevointa sufleteasca, ofileste placerile trupului.

Placerea si bucuria trupului inseamna tristetea si durerea sufletului, dupa cum si bucuria si fericirea sufletului inseamna necazul si durerea trupului. Scopul ascezei crestine nu este distrugerea sau eliminarea bucuriei trupului, ci spiritualizarea si induhovnicirea ei, ridicarea trupului la rangul sau la treapta de suport pentru o viata duhovniceasca inalta. 

Prin aceasta se restabileste adevarata legatura sau armonie in viata umana, iar trupul isi redobandeste autentica sa valoare, de "templu al Duhului Sfant".

Viata crestina autentica incepe cu lovitura data filavtiei. Numai prin lepadarea ei este posibil progresul duhovnicesc. 

In acest progres, in aceasta lucrare de induhovnicire, omul are de luptat cu tot ceea ce este patimas si pacatos, pentru a dobandi si practica virtutile crestine, singurele care pot aduce omului adevarata fericire. 

Placerea provocata de patimi este iluzorie, himerica, iar fascinatia ei se sfarseste odata cu apunerea ei, lasand in urma un acut sentiment al nimicului, al zadarniei tutoror eforturilor, atat de incordate, de dobandire si pastrare a acestei placeri, o durere sfasietoare de a se fi terminat. Aceasta "bucurie" trece ca umbra si ca fumul si se stinge la cea mai usoara adiere a unui vant potrivnic.

Bucuria si fericirea pe care o aduc virtutile sunt netrecatoare, nepieritoare. Ele cresc in intensitate pe masura dobandirii si lucrarii virtutilor. O bucurie curata si luminoasa, ce aduce dorul infinit de viata si mai inalta. Este bucuria duhovniceasca, dumnezeieasca si ea nu se stinge niciodata.

Pentru a dobandi aceasta bucurie, crestinul trebuie sa lupte spre a taia de la radacina toate pornirile sale patimase, egoiste, expresii ale acestei iubiri pacatoase de sine. 

"Nimic nu-l impiedica asa de mult pe crestin de la lucrarea poruncilor - spune Cuviosul Nichita Stithatul - ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica inaintarii celor ce vor sa se sarguiasca.

Aceasta le pune in minte boli si patimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care se raceste caldura sufletului si-l indupleca sa se fereasca de greutati, ca fiind vatamatoare unei vieti care vrea sa se simta bine". 

Aceasta este filavtia sau "iubirea de sine", adica "iubirea nerationala fata de trup". 

Ea este "inceputul tuturor patimilor" si cel ce are iubirea trupeasca de sine e vadit ca are toate patimile". 

Contrat adevaratei iubiri, filavtia distruge iubirea dintre oameni si chiar si sufletul celui robit de ea il imparte, facandu-l sa caute apropierea doar de cei care i-ar putea provoca fericire si indepartarea si respingerea tuturor celorlalti. 

Forme ale acestei iubiri patimase de sine sunt iubirea si nerenuntarea la voia proprie, indreptatirea de sine, comoditatea in cele duhovnicesti, lenea, incapatanarea, slava desarta si mandria.

Numai stiindu-i rautatile, Sfantul Maxim Marturisitorul a putut sa ne indemne: "Pazeste-te de maica relelor, de iubirea de sine, care este iubirea nerationala a trupului. 

Fiindca din aceasta se nasc, dupa toate semnele, cele dintai ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: al lacomiei pantecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. Caci acestea isi iau prilejuri din asa zisa trebuinta neaparata a trupului. Din ele se naste toata lista patimilor".

Filavtia este o mare autoinselare, o autoamagire. Sub forma iubirii de sine, iubim, de fapt, nimicul sau ceea ce este mai rau si pacatos in noi. 

Crezand ca ne iubim si ingrijim de noi insine, de fapt, ne uram sufletul, traim in saracia trupului, dar cu sentimentul celei mai inalte bogatii, traim pe marginea prapastiei, traim golul, cu ideea plinatatii. "Prietenia lumii", "iubirea de materie", "iubirea de lume" devine un lant si o povara care trage in jos si ingreuneaza.

Doar iubirea de Dumnezeu si de poruncile Lui ne usureaza si ne inalta in viata duhovniceasca. Impotriva acestei trairi saracite de semnificatiile ei adanci, crestinul lupta prin trezie, printr-o paza atenta a tuturor miscarilor pacatoase, izvorate din iubirea de sine. 

Daca vom reusi sa ne eliberam de egoismul, egolatria sau egocentrismul nostru, vom da lovituri de moarte nu doar filavtiei, ci tuturor patimilor, caci "cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile ce se nasc din ea". 

Cel ce a lepadat de la sine pe maica patimilor, spune Sfantul Maxim, usor leapada si pe celelalte, ca mania, intristarea, pomenirea raului si cele ce urmeaza.

Ca metode de lupta impotriva acesteia, ascetica ortodoxa ne recomanda nevointele si ostenelile trupesti si sufletesti, prin care se sting patimile, trezvia si paza mintii si a gandurilor, necontenita cugetare la moarte si judecata, rugaciunea, inchinaciunile si metaniile. Toate acestea duc la dobandirea si intretin in sufletul nostru smerita cugetare.

Opusul filavtiei este lepadarea desavarsita de sine si de lume, in sensul descoperirii autenticului divin din acestea si actualizarea lui in deplina "asemanare" cu Dumnezeu. 

Actul de renuntare sau de lepadare de filavtia, este totdeauna un act de pocainta, prin care omul isi da seama de caderea sa si de efectele acesteia si se hotaraste ca in locul iubirii de lume si de sine sa aseze iubirea de semeni si de Dumnezeu.

Cel care s-a lepadat de iubirea patimasa, irationala de sine, se inalta deasupra dragostei sensibile, lucrata prin simturi, la iubirea naturala sau fireasca si, pe masura curatirii si dragostei sale, inainteaza, catre adevarata iubire - cea intelegatoare, rationala si duhovniceasca.

Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro

Cuvânt pentru suflet. Învățăturile Sfântului Nectarie despre păcat și în...

Ispitele si pacatele in invatatura parintilor filocalici

Ridicarea la Dumnezeu presupune un adevarat razboi duhovnicesc cu noi insine, cu diavolul si cu atractia manifestata de materie asupra trupului material.

Sfintii Parinti ne relateaza despre formele diferite de manifestare a omului cazutde la ascultarea de Creator, la robirea fata de creatura. Au transpus ei insisi mai intai in viata sfaturile lor si ne vorbesc despre acest razboi ca unii care au trecut prin el castigandu-l. S-au imbogatit in virtute, s-au iluminat si au atins desavarsirea, si asa ne invata si pe noi cum sa ne curatim, iluminam si desavarsim. In felul acesta, ne arata toate suisurile si coborasurile luptei cu patima, pana la cele mai mici amanunte, pentru ca necunoasterea vicleniilor vrajmasului inseamna pentru noi pierderea luptei chiar de la inceputul ei.

Sfatul filocalic, dupa felul cum este alcatuit, are un deosebit rol de prevenire a pacatului prin alungarea lui inca din faza de ispita, pentru ca daca nu inlaturam gandul inca din faza de ispita, lupta si suferinta va fi apoi mult mai grea. Suntem invatati sa spunem de la inceput nu ispitei si sa nu intram in acest joc periculos. Acceptarea ispitei si savarsirea pacatului duce in final la aparitia patimii. Deci, Parintii insista pentru alungarea ispitei inca de la inceput, pentru ca dezvoltata, ea duce la departarea de dragostea dumnezeiasca, transformandu-se intr-un zid despartitor intre om si Dumnezeu.

Vorbind despre ispite, Sfantul Marcu Ascetul scrie ca "a nu avea experienta momelii raului e propriu firii neschimbabile, nu celei omenesti", iar Evagrie Ponticul ne descopera ca, dintre dracii care se impotrivesc urcusului nostru duhovnicesc, cei dintai sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cu iubirea de argint si cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalti vin dupa acestia ca sa ia in primire pe cei raniti de ei, fiind, de pilda, cu neputinta sa cada cineva in mainile duhului curviei, daca n-a fost doborat mai intai de lacomia pantecelui. Mania nu poate tulbura pe acel ce nu lupta pentru mancari sau pentru bani, sau pentru slava. Si nu putem scapa de dracul intristarii daca nu ne-am lepadat de toate acestea. Nici de mandrie nu scapam, daca nu ne eliberam de iubirea de argint. Deci, e cu neputinta sa cadem in ispita vreunui drac, daca nu suntem raniti mai intai de acele capetenii ale lor.

Dar, asa cum ne arata Sfantul Isaac Sirul, nu poate diavolul sa se apropie de om, sau sa-i aduca ispite, daca Dumnezeu nu ingaduie si daca omul nu se leneveste, sau de nu-l dezleaga Dumnezeu spre ganduri spurcate, prin parere de sine si prin mandrie, sau printr-un gand de indoiala si prin impartirea sufletului. Pe acestia ii cere diavolul sa-i ispiteasca. Iar pe cei simpli si fara cercare si experienta duhovniceasca, Dumnezeu nu ingaduie diavolului sa-i ispiteasca ca si pe cei sfinti caci El stie ca ei nu sunt pregatiti si nu pot sa infrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roaga mai staruitor, si au ajuns la o anumita treapta a urcusului duhovnicesc, sunt tulburati de ispite infricosate si salbatice, dand razboaie greu de purtat.

Ne amintim aici si de ceea ce ne spunea Parintele Ilie Cleopa, anume, daca am fi fost noi in pustie legati de un copac si am fi vazut pe diavol, am fi scos copacul din radacina si am fi fugit cu tot cu el in spinare. Dar ii lasa Dumnezeu spre ispitire numai daca au una din pricinile de care am vorbit mai sus.

Extrem de importanta este si relatarea Sfantului Maxim Marturisitorul, care ne descopera pricinile pentru care Dumnezeu ingaduie sa fim ispititi de draci. Acestea sunt in numar de cinci:

1. Mai intai, pentru ca, razboiti fiind, si razboindu-ne in aparare, sa dobandim puterea de a deosebi virtutea si pacatul.

2. Apoi, dobandind prin lupta si prin durere virtutea, sa o avem sigura si nestramutata.

3. A treia, ca inaintand in virtute, sa nu ne ingamfam, ci sa ne invatam a ne smeri.

4. Pentru ca, dupa ce am fost ispititi de pacat, sa-l uram cu ura desavarsita.

5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepatimasi, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

Parintii filocalici ne indeamna, cu o bogatie uriasa de amanunte si argumente, sa respingem ispita inca din faza de momeala (atac). Aceasta momeala e venirea in minte a binelui sau a raului, ea neavand nici rasplata, nici ocara, pentru ca noi nu am luat nici o atitudine fata de ea si nici nu am produs-o noi. Daca respingem momeala chiar din clipa in care apare, am biruit. Dupa aceasta, urmeaza insotirea, adica convorbirea cu gandul, fie spre incuviintare, fie spre lasare, meditarea asupra lui. Aceasta are lauda mica cand e placuta lui Dumnezeu; la fel si mustrare, cand e rea. Suntem sfatuiti sa nu dialogam cu diavolul. Ne bate la dialectica. E mai tare ca noi si-i viclean. Dupa aceea urmeaza lupta in care mintea biruie sau e biruita si e pricina de cununa sau osanda cand ajunge la fapta. Daca meditam asupra ei si incepem sa ne indulcim cu perspectivele pacatului, s-a produs insotirea gandurilor noastre cu cele ale divolilor vicleni, "ne-am lipit de gandul rau, ni l-am insusit, nu mai sta in noi strain. Prin aceasta am intrat in zona pacatului si anevoie mai putem opri desfasurarea pana la capat a acestui proces odata declansat". Urmeaza incuviintarea sau consimtirea, care, odata acceptata, duce la pacat, iar din acesta se naste robia, apoi urmand patima, care duce la deprindere prin obisnuinta cu ea, facand sa se porneasca la fapta de la sine.

Daca ar fi sa exemplificam si sa alcatuim un scenariu al ispitirii diavolului, aceasta s-ar derula astfel: ispititorul diavol ne da in minte gandul: "Ce ar fi sa faci si tu pacatul (cutare)?" Acesta-i atacul prim sau momeala. Apoi urmeaza (dar n-ar trebui sa fie ingaduit) dialogul nostru cu el: "Da, ce ar fi?" Diavolul ne-ar spune: "Fa si tu macar o data, vezi cum e, caci toti fac aceasta de multe ori. Fa o singura data, apoi te lasi tu. Dumnezeu e bun si te iarta." Apoi este lupta, sa faca sau sa nu faca omul pacatul. Urmeaza (dar n-ar trebui sa urmeze) incuviintarea: ("Hai sa incerc"), robia (nu poti sa te mai lasi de el, sau te lasi foarte greu) si patima, care devine deprindere, ca o a doua natura.

"Si pacatul se naste asa, ne spune Sfantul Marcu Ascetul, ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si ii arata inceputul pacatului, iar omul intra in vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se indulceste si il primeste". Mai adaugam ca, dupa savarsirea pacatului diavolul impinge pe om spre deznadejde si-i insufla rusinea pe care i-o ia cand il indeamna sa faca pacatul. "Vei spune asemenea lucruri duhovnicului? E mare rusine."

Asa se prezinta pacatul: dulce si lipicios. Insa dupa savarsirea lui, el lasa un gust amar, o goliciune in suflet.

Referindu-se la numarul si felul ispitelor, Evagrie Ponticul ne spune ca dracii nu lasa nimic necercetat din cele ale noastre: nici sederea, nici culcarea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc si le cerceteaza, ca sa ne desparta pe noi de Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata ca, chipul ispitelor e indoit: unul e prin placere, altul prin durere. Primul e ales de bunavoie, al doilea fara voie. Cel dintai e nascatorul pacatului si trebuie sa ne ferim de el, cum ne invata si Mantuitorul cand zice: "si nu ne duce pe noi in ispita". Aceasta mai are intelesul acesta: si fa ca sa nu fim ispititi peste puterile noastre. Iar celalalt e pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. Amandoua aceste ispite, si cea cu voie si cea fara voie, le unelteste diavolul: pe cea dintai atatand sufletul prin placerile trupului, iar pe cea de a doua o doreste diavolul, voind sa strice firea prin durere, silind sufletul doborat de dureri sa puna in miscare gandurile de ocara impotriva Facatorului.

Dar, noi trebuie sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne despartim de dragostea lui Dumnezeu, si pe cea fara voie sa o rabdam barbateste, ca sa aratam ca punem mai presus de fire pe Facatorul nostru.

Asemenea, si Sfintii Varsanufie si Ioan, care, dupa cum se stie, s-au inchis intr-o incapere si nu comunicau cu ceilalti din afara decat numai prin scrisori, arata ca sunt ispite de la noi, de care trebuie sa ne ferim si sunt ispite cu ingaduinta lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului.

Sfantul Maxim mentioneaza, la randul lui, ca ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stanga, si de la dreapta. Dinainte, cand ne vrajesc dracii prin infatisarile materiei, de dinapoi, cand ne starnesc amintirea pacatului prin gandurile ce le-am avut mai demult; de la stanga, cand tulbura sufletul prin patimile trupesti si neinfranate; si de la dreapta, cand dau navala asupra sufletului prin mandrie si prin slava desarta.

Parintele Profesor Dumitru Staniloae, traducatorul si talmacitorul Filocaliei, precizeaza ca omul poate fi ispitit prin cele lumesti si prin cele rele, dar si prin virtutile dobandite care-l pot face sa se mandreasca; la fel, si prin placere si prin dureri, care-l pot face cartitor.

Uneori diavolii vor sa-i faca pe oameni sa creada ca ispitele nu exista si ca nu mai pot fi acum actuale. Pe cei care vietuiesc despartiti de oameni, ii ispitesc dracii prin ei insisi. Iar cand se afla in comuniune cu semenii, diavolul ii ispiteste prin ei, acestia adeseori facandu-se unelte ale lui. Diavolul mai e ajutat si de afectele si simturile noastre, daca ele nu sunt induhovnicite.

Cuviosul Isaia Pustnicul, nu ezita nici el sa vorbeasca despre ispitele din partea dracilor, aratand ca ei pregatesc arcuri si sageti, ranind inima omului. Un demon sageteaza ochiul, atatandu-l spre pofte, altul sageteaza auzul spre a asculta cu placere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea impotriva altora si spre ascutirea maniei; altul misca pantecele spre lacomie; altul misca mainile spre moleseala; altul indeamna picioarele spre a alerga la pacat; altul atata trupul spre desfranare si adulter si lene; altul il atrage spre cearta si pizma si ciuda; altul il impinge spre ura si spre ascutirea raului; altul il sfatuieste spre mese bogate si griji lumesti.

Dupa cum observam, dracii ne ataca atat in mod direct, cat si folosindu-se de unii oameni si de lumea aceasta cu lucrurile ei, cautand astfel sa ne sustraga de la pregatirea noastra pentru viata vesnica.

Avem, de asemenea, o alta descriere a ispitelor diavolesti la Sfantul Ioan Scararul, care arata ca, in toate lucrarile noastre, dracii ne sapa trei gropi, intai lupta ca sa ne impiedice sa nu facem binele. Daca nu ne-au infrant acum, lupta mai departe impiedicand ca sa nu savarsim binele pentru Dumnezeu. Daca nu ating ei nici aceasta tinta, ne fericesc ca vietuim in toate dupa Dumnezeu. Sfantul Ioan ne da si remediile la acestea. Celei dintai ii opune sarguinta si gandul la moarte, celei de-a doua, supunerea si ocara, iar celei de-a treia, ii opune defaimarea neincetata de sine.

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, "are obiceiul sa atace sufletul cu ceea ce gaseste in fata lui, fie cu bucurie si cu parere de sine, fie cu intristare si deznadejde, fie cu oboseala covarsitoare, fie cu desavarsita nelucrare, fie cu lucruri si cugetari nelavreme si fara de folos, fie cu intunecime si ura nesocotita fata de toate cele ce sunt".

Cand vorbesc despre razboiul de noapte, Parintii ne sfatuiesc ca, de suntem ispititi noaptea prin inchipuire de impreunare, sa ne pazim inima sa nu cugete ziua la trupurile din inchipuire ca sa nu ne intinam de placerea lor. Sfintii Varsanufie si Ioan, ne sfatuiesc ca, atunci cand ne vine ispita diavolului noaptea, sa facem 49 de ingenungheri, zicand la fiecare: "Doamne, iarta-ma pentru numele Tau cel sfant". Iar de suntem bolnavi sau este Duminica, cand nu e ingaduit sa facem metanii, sa zicem cuvantul acesta in locul celor 49 de ingenungheri.

Ca remedii ispitelor, Parintii linistii ne recomanda atentia la ispitele trupului, pe care, cu cat il slujim mai mult, pe atata ne pricinuieste mai multe ispite; apoi rabdarea, asceza, fiindca daca n-avem asceza, n-avem rugaciune curata, poate numai cea a buzelor, care e abia e prima treapta; daca n-avem rugaciune, n-avem dragoste; daca n-avem dragoste, nu troneaza in inima noastra nici smerenia, etc. Deci, daca nu avem asceza, nu avem putere duhovniceasca. Apoi sa evitam pricinile si sa fugim de locurile unde am mai pacatuit, caci "nefiind fructul de fata, nu-l poftim des". Iar pricinile pacatelor sunt: vinul, femeile, bogatia si bunastarea trupului, acestea nefiind prin fire pacate, ci firea noastra usor inclina din pricina lor spre patimile pacatelor. De aceea trebuie sa ne pazim de ele cu sarguinta. Sa cautam totdeauna ceva bun si folositor de facut, sa nu lenevim, ca sa nu-i oferim teren de lupta diavolului si prijej de ispitire. Sa fim noi stapanii lucrurilor si sa nu devenim robii acestora.

Sfantul Ioan Carpatinul, sintetizand remediile contra ispitelor, ne spune ca, daca nu dormim (in sensul de nelucrare duhovniceasca) putem sa-i punem si noi celui rau curse si laturi mai mari si mai infricosate: rugaciunea, cantarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, multumirea si ascultarea cuvintelor dumnezeiesti.

Dar, in relevarea remediilor, cel mai mult insista Parintii pe rugaciune. Si mai ales atunci cand ne apare momeala diavolului trebuie sa-l chemam pe Hristos in ajutor, asa cum aflam si din relatarea Avei Filimon, despre un frate, care in ispite isi punea nadejdea in Dumnezeu, crezand ca Dumnezeu ingrijeste de el, si purta astfel usor ispitele. Numai aceasta facea de la el: se ruga neincetat. Caci stia ca, pe cat se intind cele neplacute, pe atat se gatesc cununile celui ce rabda.

continuare http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/ispitele-pacatele-invatatura-parintilor-filocalici-68496.html

Parintele Profesor Dumitru Staniloae - Sfanta Treime Dumnezeul iubirii s...

  Taina Sfintei Treimi dupa Sfantul Grigorie Palama

 Dumnezeu ramane de nepatruns in fiinta Sa, insa Se descopera in chip tainic celor care se invrednicesc de vederea Lui. Iconomia, coborarea Sfintei Treimi catre creaturi, va fi mereu implinita de teologie, care e taina fiintei Persoanelor Treimii si care nu va fi in veci patrunsa cu mintea.

Energiile necreate si fiinta dumnezeiasca

Diferenta dintre energiile dumnezeiesti, care sunt stralucirea slavei Treimii, si firea dumnezeiasca reprezinta corespondentul diferentei dintre iconomia si teologia dumnezeiasca. 

In iesirea Sa catre creaturi, Dumnezeu Se manifesta revelat, daruindu-le acestora sansa impartasirii, dupa putinta, de taina negraita a vietii dumnezeiesti. 

Iata ce spune in acest sens mitropolitul Amfilohie: "Iconomia reprezinta relatia lui Dumnezeu cu cosmosul si omul.


Prin manifestarea iconomica si prin darul energiilor dumnezeiesti, Dumnezeu Tatal, Dumnezeul Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant Se descopera si Se manifesta. Plenitudinea acestei revelatii este intruparea lui Dumnezeu-Cuvantul si prezenta Sfantului Duh in om si creatie". 

Sfantul Grigorie Palama afirma el insusi intr-una dintre Triade acest lucru: "Mintea omeneasca, de asemenea, nu numai cea ingereasca, se depaseste pe sine si prin nepatimire ia chip ingeresc. 

Astfel va descoperi lumina aceea si se va invrednici de o vedere mai presus de fire a lui Dumnezeu. Nu va vedea fiinta lui Dumnezeu, insa va vedea pe Dumnezeu printr-o descoperire adecvata lui Dumnezeu si pe masura lui". Dumnezeu Se descopera, Se face accesibil cunoasterii celei adevarate, insa aceasta realitate nu schimba cu nimic caracterul de nepatruns al firii dumnezeiesti: "Teologia, spre deosebire de iconomie, face referire la ceea ce e Dumnezeu in Sine, la neparticipabilitatea Sa dupa fiinta.

 Dumnezeu e dincolo de concepte, fara nume, mai presus chiar decat numele de Dumnezeu. Dupa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu este "Dumnezeu inainte de toate, mai presus de toate, si intreg in Tatal, Fiul si Sfantul Duh"".

Trimiterea Duhului prin Fiul

Facand o paranteza mai larga, bazata pe concluziile mitropolitului Amfilohie, voi adauga faptul ca in Omilia a 60-a, Sfantul Grigorie Palama realizeaza o importanta analiza dogmatica triadologica, prin care scoate in evidenta raportul clar intre teologie si iconomie la Sfantul Grigorie Palama: "Asadar, precum la inceput, dupa ce a spus Dumnezeu "sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra", plasmuind in Adam firea noastra si sufland asupra lui Duhul cel de viata facator, aratat si daruit s-a manifestat dumnezeirea cea intreita a Creatorului, dupa ipostas, la fel si acum, cand a rezidit firea noastra in Hristos, Duhul Sfant S-a aratat pogorand peste El din cele supraceresti. Asadar, la Botezul Domnului in Iordan, s-a aratat taina Preainaltei si Atotziditoarei Treimi, mantuitoarea fapturilor rationale".

Parintele Jean Meyendorff face unele analize destul de interesante in acest sens: "Pasajul ar merita o analiza amanuntita. In cateva momente precise ale disputei isihaste, Sfantul Grigorie Palama insista asupra faptului ca, in momentul trimiterii Apostolilor, Mantuitorul, sufland asupra lor, le-a dat Duh Sfant.

 Nu este vorba insa de persoana propriu-zisa a Duhului, ci de harul Sau cel necreat. In cazul in care aceasta precizare lipseste, derivele dogmatice pot fi dintre cele mai periculoase. De asemenea, manifestarea din veci a Duhului, prin Fiul, avea sa constituie un alt element important al precizarilor dogmatice trinitare. Aceasta formula nu era o inovatie in teologia bizantina: documentele care vorbesc despre tratativele de la Nymphe din 1234, purtate sub patriarhul Gherman al II-lea, contin expresii destul de asemanatoare. Grigorie de Cipru nu face decat sa dezvolte aceasta idee in mai multe din scrierile sale. 

Ne vom multumi sa citam aici textul Tomosului publicat de Sinodul din 1285, caruia Ghenadie Scolarul ii acorda autoritatea unui sinod ecumenic. Grigorie de Cipru este autorul acestui Tomos: "Recunoastem ca Paracletul Insusi straluceste si Se manifesta din veci prin intermediul Fiului, dupa cum lumina straluceste din soare prin intermediul razei; dar aceasta nu inseamna ca Isi are existenta prin Fiul sau din Fiul". Gandirea lui Grigorie se exprima aici intr-un context diferit de cel in care s-a dezvoltat gandirea palamita, dar este incontestabil ca distinctia pe care a introdus-o este aceeasi cu cea a lui Palama. 

Influenta sa directa asupra dascalului isihast este sigura: vom vedea ca in una din primele sale opere, "Tratatele apodictice", care trateaza chiar problema Filioque, Palama va relua si va dezvolta ideea centrala a lui Grigorie de Cipru, fara sa se refere formal la el. De altfel, de terminologia imprumutata de la savantul patriarh se va folosi mai tarziu in polemica sa contra lui Varlaam si a lui Achindin".

Energiile necreate, izvor de indumnezeire

Aprofundand si clarificand invatatura Parintilor Bisericii, in era controverselor teologice, Sfantul Grigorie Palama insista mult asupra faptului ca revelarea in timp a Fiului si a Duhului sunt manifestari care reveleaza "monarhia" Tatalui, principiu fundamental atat al iconomiei, cat si al teologiei. 

Energiile necreate sunt izvor de indumnezeire, insa nu si corupere a infinitatii de nepatruns a fiintei dumnezeiesti. Spune Sfantul Grigorie Palama: "Dar cel care vede lumina dumnezeiasca nu considera ca vederea de care a fost invrednicit este fiinta lui Dumnezeu. 

Dupa cum sufletul da nasterii si transmite viata in corpul insufletit (si noi numim viata aceasta "suflet", stiind ca sufletul care este in noi si care este "cauza" vietii este altceva decat viata), la fel Dumnezeu Care locuieste in sufletul teofor ii transmite acestuia lumina.

 Dar unirea cu Dumnezeu - Cel Care e cauza tuturor - cu cei vrednici depaseste lumina aceasta: Dumnezeu, ramanand intreg in Sine Insusi, locuieste intreg in noi, prin puterea Sa cea mai presus de fire, si ne transmite nu firea Sa cea dumnezeiasca, ci slava si stralucirea Sa. Aceasta lumina este dumnezeiasca si pe drept cuvant e numita "dumnezeire" de catre sfinti, caci e izvor al indumnezeirii".

Pr.. dr. Roger Coresciuc
Sursa: ziarullumina.ro

Praznicul Pogorarii Duhului Sfant (Rusaliile, Cincizecimea)_Pr. Calistra...

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.

În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

Cincizecimea

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.

Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

sursa  http://basilica.ro