Caracteristica esenţială a patimii se referă la faptul că în ea se manifestă o sete infinită, o sete care-şi caută saţietatea, dar care nu şi-o poate găsi. Patimile reprezintă setea după Dumnezeu a omului întoarsă într-o direcţie în care nu-şi poate afla împlinirea. Ceea ce spune Sf. Nil Ascetul despre stomac, că prin lăcomie devine o mare ce nu poate fi umplută, se potriveşte pt. Orice patimă (obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, deoarece ele sunt finite şi, ca atare, nu corespund setei infinite a patimilor). Sau, potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, omul pătimaş se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-şi potolească setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le asimilează (consumă) acelea se transformă în nimic. Din această perspectivă putem spune că, omul pătimaş este un om care consumă (natura, obiecte, oameni), dar nu asumă nimic. De aceea, omul în loc să oglindească pe Dumnezeu (fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu), devine o „oglindă răsturnată”, el reflectă pe faţa sa patimile care-l desfigurează. În acest context putem vorbi de-o filiaţie dumnezeiască (omul – fiu al lui Dumnezeu: chipul unui sfânt e plin de lumină, pace şi echilibru sufletesc), şi de-o filiaţie demonică (omul – fiu al Diavolului: chipul unui om pătimaş e desfigurat, întunecat, schimonosit şi încruntat). Prin căderea originară omul şi-a mutat privirea (faţa) de la Dumnezeu la pom (lume), adică de la persoană la obiect, astfel încât, interlocutorul omului nu mai e o persoană, ci un obiect: omul devine ceea ce contemplă. Cu alte cuvinte, orice realitate pe care omul o va pune în locul lui Dumnezeu e ceva ce se epuizează, iar din faptul că izvorul vieţii nu mai este Dumnezeu, omul va căuta mântuirea în posesiunea tot mai multor lucruri. E ca şi cum am spune că omul nu păcătuieşte pt. a face răul, ci pt. a se mântui. Această sete după valoarea infinită (Dumnezeu) vine, aşadar, dintr-o „experienţă a concavităţii noastre ” (D. Stăniloae), a insuficienţei pe care trebuie s-o împlinim prin valori ce există în afară de noi. Această experienţă concavă din punct de vedere duhovnicesc se defineşte ca o sete infinită a omului de a-şi umple golul lăuntric. Setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că omul, având o natură spirituală, are o tendinţă spre infinit (Dumnezeu) care se manifestă şi în patimi, dar în patimi această tendinţă este întoarsă de la autenticul infinit (Dumnezeu), care este de ordin spiritual, spre lume. Omul nu-şi găseşte echilibrul sau împlinirea prin el însuşi, astfel încât, el trebuie să-şi manifeste tendinţa după un centru (reper) extramundan (Dumnezeu). Prin patimi reperul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume, a.i, sufeltul care este spiritual în loc să se umple de Dumnezeu (adică de ceva tot spiritual), în loc să caute legătura cu Dumnezeu, caută să se umple cu obiecte finite şi trecătoare, iar setea lui va rămâne mereu nesatisfăcută (această experienţă pe care orice om pătimaş o reiterează prin modul său de viaţă o putem defini ca fiind sfinţenia înnăbuşită a omului). De asemenea, această sfinţenie înnăbuşită ne arată că patima este ceva iraţional (adică prin patimi omul vrea la nesfârşit să-şi potolească setea după ceva infinit prin ceva finit). Acesta este iadul, adică starea de a vrea să consumi obiecte nemaiavând trupul. Unele patimi sunt ale trupului, altele sunt ale sufletului, dar strânsa unitate dintre trup şi suflet face ca patimile trupeşti să fie împletite cu cele sufleteşti, adică să se condiţioneze reciproc: vezi lista celor 8 păcate la Sf. Ioan Cassian. De pildă, lăcomia pântecelui pune în mişcare pofta desfrânării, şi amândouă au nevoie de bani pt. a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste 3 patimi se întristează ş.am.d. Putem vorbi în acest context de o înlănţuire (concatenatio) între cele 8 patimi, sau de o condiţionare strânsă între biologic şi spiritual, un domeniu influenţând pe celălalt atât în decăderea, cât şi în refacerea sau sfinţirea omului. Atât lăcomia pântecelui (patima 1), cât şi mândria (patima 8) îşi au rădăcina în iubirea egoistă de sine, iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu, şi implicit de oameni. De aceea, aşa cum iubirea leagă pe oameni, aşa patimile destramă sau rup legăturile dintre ei. Patimi şi afecte Există o legătură foarte strânsă între patimi şi afecte, în sensul că posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. Afectele (de ex., nevoia de-a mânca, frica) ţin cu totul de firea umană, ele nefiind prin urmare condamnabile. Mai mult, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei. De reţinut faptul că, afectele nu fac parte din constituţia originară a firii (firea omului înainte de căderea originară), nefiind creată o dată cu ea ( de ex., înainte de cădere omul nu avea această nevoie de-a mânca, această nevoie nu făcea parte din firea umană). Pe scurt, afectele au apărut în fire după căderea omului. Asceza,adică lupta pt. des-pătimire nu trebuie să conducă la desfiinţarea afectelor (lucru, de altfel, imposibil), ci la menţinerea în graniţele lor fireşti. Acest element de afectivitate trupească nu este condamnabil şi nu trebuie să luptăm împotriva lui, căci el constituie baza creşterii noastre în viaţa spirituală: „Afectele devin bune în cei ce să străduiesc, atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de cele trupeşti, le folosesc spre câştigarea celor cereşti. De pildă, pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucurie curată pt. conlucrarea minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osând viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, în pocăinţa care ne aduce întristarea de pe urma răului săvârşit în timpul de aici” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Pe scurt, asceza înseamnă disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare a lui. Mai mult, asceza înseamnă sublimarea, adică transpunerea pe un plan mai înalt a acestui element de afectivitate trupească, nu abolirea lui. Punând măsură plăcerii în cele materiale, se produce un transfer în favoarea spiritualului, crescând placerea omului pt. cele lucrurile spirituale. Cauzele ultime ale patimilor şi efectele lor Patima reprezintă în esenţa ei o întoarcere a aspiraţiei infinite a omului spre o altă ţintă decât cea naturală (Dumnezeu), spre lumea care îl îngustează şi-l face pe om egoist. Prima cauzaă a căderii omului nu a fost mândria, deoarece mândria era deja un rău (cauza căderii îngerilor). Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, prima cauză a căderii a fost influenţa duhului satanic asupra minţii umane. Diavolu a determinat (produs) o confuzie în mintea omului („Dumnezeu a zis El, oare...?” – Facere 3,1). Omul a avut o scurtă întunecare a minţii, uitând care este cauza lui adevărată şi deci ţinta lui, întorcându-şi deci dorinţa dinspre ea, spre lume. De asemenea, slăbirea minţii a avut ca efect o intensificare a lucrării simţurilor. Există 3 factori sau 3 cauze care produc patimile în om: - Mintea slăbită sau întunecată
- Intensificarea lucrării simţurilor (simţurile au ieşit din subordinea minţii, şi chiar mai mult a atras mintea în subordinea ei)
O alegere exclusivă şi iraţională a plăcerii (cele 3 cauze se intercorelează între ele, astfel încât, în fiecare dintre ele sunt implicate şi celelalte). Patimile reprezintă, aşadar, o precumpănire cantitativă şi ierarhică a simţurilor asupra minţii umane, de aceea este f. Importantă „păzirea minţii” în lupta ascetică. Un alt efect al vieţii pătimaşe este egoismul: păcatul sau patima îl rupe pe om atât de Dumnezeu, cât şi de semeni (cf. Etimologiei termenului Diavol: gr. Diabolos, care vine din dia – doi şi vb. Balla – a rupe, a sfâşia, deci lucrarea diavolului constă în a rupe în două, a sfâşia o unitate sau comuniune). Lupta pt. despătimire echivalează cu o împărtăşire a darurilor sau harurilor Sf. Duh. Aceste daruri au menirea de a reface şi intensifica legătura omului cu Dumnezeu. Aceste daruri sunt în primul rând de luminare a minţii, astfel încât, ele întăresc mintea în orientarea ei spre Dumnezeu. Pe scurt, lupta pt. despătimire echivalează cu o activare a darurilor Duhului Sf, precum şi o influenţă nemijlocită a Lui. Cele 7 daruri ale Duhului Sf sunt: duhul temerii (reţinerea sau teama de a face păcatul), duhul tăriei (săvârşirea faptelor bune), duhul sfatului (deprinderea discernământului, care ne ajută să îndeplinim cu cea mai bună judecată poruncile dumnezeieşti şi să deosebim faptele ce se potrivesc mai bine în fiecare împrejurare, duhul ştiinţei (care ne învaţă cum să realizăm practic binele, duhul cunoştinţei (care ne descoperă însăşi raţiunea sau motivaţia adâncă a fiecărei porunci şi a fiecărei virtuţi), duhul înţelegerii şi duhul înţelepciunii. Darurile Duhului Sf. ne călăuzesc şi ne susţin în cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu. Faza iluminării este cea a cunoaşterii lui Dumnezeu prin mijlocirea naturii şi a faptelor omeneşti. Ea este o cunoaştere ce urmează imediat după treapta nepătimirii, care este o curăţie de patimi. ÎNDUMNEZEIREA SAU DESĂVÂRŞIREA OMULUI PRIN UNIREA CU DUMNEZEU
Curăţirea de patimi e echivalentă cu creşterea dragostei lui Dumnezeu. Deci, există o strânsă legătură între dragoste şi nepătimire. Dragostea presupune nepătimirea şi o întăreşte la rândul ei, pt. faptul că ea e opusul patimilor, care reprezintă egoismul. Unde sunt patimi nu poate exista iubire adevărată, deoarece prin patimi omul foloseşte lumea şi semenii pt. a-şi satisface pornirile egoiste: „Cel ce se iubeşte pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu” (Sf. Diadoh al Foticeii) Sfinţii ajung la desăvârşire şi la asemănarea cu Dumnezeu atunci când izvorăşte iubirea lor faţă de toţi oamenii, aşa cum a trăito Hristos. Adevărata iubire duhovnicească pe care o are omul duhovnicesc depăşeşte logica vieţii obişnuite, astfel încât, el primeşte simţirea unor stări duhovniceşti similare celor lui Hristos: „Dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat” (Sf. Ioan Scărarul). Cu alte cuvinte, iubind faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, să ne treacă de la starea „omului trupesc” la cea a „omului duhovnicesc”. Îndumnezeierea se referă la starea de împărtăşire sau comuniune a omului cu Dumnezeu. Fericirea veşnică va consta în contemplarea feţei lui Hristos (Apocalipsa 22,4). Perspectiva veşnică a îndumnezeirii va consta în aceea că, toţi oamenii vor fi în Dumnezeu şi vor vedea toate în Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi în toate şi-L vom vedea în toate.
Sfantul Serafim de Sarov ,,Domnul se odihneste intr-o inima plina de dragoste fata de El si de aproapele nostru,,
Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul Sfântului Duh.
Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6: 32, 33). Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ne porunceşte prin Apostolii Săi: "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Gal. 6: 2). Domnul Iisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora. Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea tuturor celor ce doresc mântuirea. "Secerişul este mult - zice Domnul - dar lucrătorii sunt puţini" (Luca 10: 2). Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă , unii- 30 , alţii 60 şi unii însutit. Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi dimpreună cu sluga cea leneşă şi vicleană care şi-a ascuns talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori buni şi credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru talanţi în loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială. Te-ai convins singur, excelenţă, că toate cuvintele Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi înşine: "Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră" (Ieremia 23: 33), iar "mântuirea ta se află pe limba ta" (Deut. 30:12-l4; Rom. 10:8-l3). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a bucurat să Se grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu, excelenţă! "Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr" (Ps. 144: 18), "şi că la El nu încape părtinire" (Efes. 6: 9). Fiindcă "Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui" (ioan 3: 35). Dacă măcar noi înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte adevăraţi fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. «Unul va muta mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9: 23). Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: "Toate le pot întru Hristos Cel care mă întăreşte" (Fil. 4:13). Dar nu vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos decât aici despre cei care cred în El: "Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi..." (Ioan 14: 12, 16; 16: 24). Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. Şi, prin urmare, El spune: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25: 40). Aşadar, să nu vă îndoiţi că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. Căci Domnul îi iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le va împlini toate dorinţele: "Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii" (Ps. 144:19). Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor" (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi putut descurca foarte bine. In felul acesta, excelenţă, ţi-am spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică cu privire la tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, bietul Serafim. Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. Acum, mergi în pace. Iar în tot acest timp, din momentul în care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într-una şi aceeaşi poziţie. Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am văzut-o cu proprii mei ochi. Şi sunt gata oricând să depun jurământ pentru aceasta. Sfantul Serafim de Sarov ,, Dobandirea Duhului Sfant,, CONVERSAŢIA SFÂNTULUI SERAFIM CU N. A. MOTOVILOV ,pag.15-17
De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea unii oameni spun: Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede? Dar nu-i nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: "Cum poate oare să fie aşa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?" (Iov 27, 3). Cu alte cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de In mine: dar priviţi, îi simt suflarea în nările mele» în exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au văzut pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima după dreptatea lui Dumnezeu. Mulţi explică faptul că atunci când se spune în Biblie: «Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel dintâi creat, care a fost creat de El din ţărâna pământului», înseamnă că până atunci nu era nici suflet omenesc şi nici duh în Adam, ci doar trupul creat din ţărâna pământului. Această interpretare este greşită, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului având alcătuirea pe care o scrie Sfântul Apostol Pavel: "Şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tesal. 5: 23). Şi toate aceste trei părţi ale firii noastre au fost create din ţărâna pământului, iar Adam nu a fost creat mort, ci o fiinţă vie şi activă, ca toate celelalte creaturi vii ale lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ. Adevărul este acela că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi în faţa sa această suflare de viaţă (adică, harul Domnului Dumnezeu Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl, se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului), Adam ar fi rămas fără să aibă în sine Sfântul Duh Care-l înalţă la demnitatea asemănării cu Dumnezeu. Indiferent cât de desăvârşit ar fi fost el creat şi mai presus de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, drept cunună a creaţiei pe pământ, ar fi rămas ca toate celelalte creaturi care, deşi au trup, suflet şi duh fiecare după felul ei, totuşi nu au pe Sfântul Duh înlăuntrul lor. Dar atunci când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, atunci, după cuvântul lui Moise "Adam s-a făcut suflet viu" (Gen. 2: 7), adică întru totul asemănător lui Dumnezeu şi tot ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor într-o asemenea măsură încât apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-l putea înghiţi în străfundurile sale, iar aerul nu-l putea vătăma în nici un fel. Toate i se supuneau ca fiind preferatul şi iubitul lui Dumnezeu, ca împărat şi domn al creaţiei şi toate îl considerau drept cununa desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Adam a fost înţelepţit de această suflare de viaţă care i-a fost suflată în faţă din buzele creatoare ale lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul tuturor, aşa încât n-a existat om pe pământ mai înţelept sau mai inteligent decât el şi cu greu se poate imagina că va mai exista. Atunci când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor creaturilor, el a dat fiecărei creaturi câte un nume care îi exprima complet toate calităţile, puterile şi trăsăturile date ei de Dumnezeu la crearea ei. Datorită acestui dar special al harului suprafiresc al lui Dumnezeu care i-a fost dăruit prin suflarea vieţii, Adam putea vedea şi înţelege cuvintele Sale, conversaţia sfinţilor îngeri, limbajul tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este ascuns nouă creaturilor păcătoase şi căzute, dar care era atât de limpede lui Adam înainte de cădere. Si Evei i-a dăruit Domnul Dumnezeu aceeaşi înțelepciune, forţă şi nesfârşită putere şi toate celelalte daruri bune şi sfinte. Iar El a creat-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Raiul desfătării, în paradisul pe care El îl aşezase în centrul pământului. Pentru ca ei să-şi poată uşor păstra înlăuntrul lor calităţile desăvârşite, veşnice şi dumnezeieşti ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a plantat în mijlocul grădinii pomul vieţii şi a înzestrat fructele sale cu întreaga esenţă şi plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoaşterii binelui şi a răului - lucru prematur şi împotriva poruncii lui Dumnezeu - ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos "Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit" (In. 7: 39) - Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat (In. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând în afară s-a reflectat în cazul tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel. Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii proorocilor erau învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între lucrările Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre pământeşti lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeveiite prin evidente evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era cazul proorociţelor - fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu - Creatorul universului. Atotputernicul! Stăpân al lumii, aşa cum era el imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute Lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care nu au lege, din fire fac ale legii si fac cele bineplăcute lui Dumnezeu (Romani 2: 14). Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El ' însuşi prin Duhul Sfânt- "Adevărul din pământ a răsărit si dreptatea din cer a privit" . [...] atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o cunoaştere a lui Dumnezeu - adică, o înţelegere limpede şi raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi siguri că aceasta este într-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an al vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu 300 de ani mai înainte. Şi mai era acolo şi Sf. Ana, o proorociţă, fiica lui Fanuel, care din văduvia ei îi slujise Domnului Dumnezeu în Templul Său timp de 80 de ani şi care se ştia că este o văduvă dreaptă, o roabă curată şi sfântă a lui Dumnezeu datorită darurilor speciale ale harului pe care ea le primise. Şi ea afirma că El era de fapt Mesia, Cel ce fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Regele lui Israel, Care venise să-l mântuiască pe Adam şi întreaga omenire. Dar atunci când Domnul nostru Iisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfautului Duh al lui Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte. Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume. Ceea ce li s-a promis atunci a fost "har peste har" (Ioan l: 16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Fapte 2: l-4). Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ne punem pece ţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului Botez? Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului. Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloşi şi pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoşi în felurite măsuri şi uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă omul este mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de dragul ei să-şi închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre a-şi afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să se grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi trebuie să practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin practicarea virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh Care lucrează înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: "Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21) şi "se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mână pe ea" (Matei 11: 12). Aceasta înseamnă că cei care, în ciuda lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicaţi să ajungă la El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să rupă lanţurile şi cătuşele păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături - astfel de oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. "Veniţi, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face albe ca zăpada" (îs. 1: 18). Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în veşminte albe (adică în veşmintele îndreptării) şi cu ramuri de finic în mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui Dumnezeu un cântec minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea cântecului lor. Despre ei un înger al Domnului zicea: "Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului" (Apoc. 7: 9-14). Ele au fost spălate prin suferinţele lor şi albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui preacuratului şi nepătatului Miel - Hristos - care a fost jertfit mai înainte de toţi vecii din propria Sa voie pentru mântuirea lumii şi Care este mereu jertfit şi împărtăşit până acum, dar niciodată nu se sfârşeşte. Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o asigurare spre viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la înfricoşătoarea Sa judecată şi drept un preţios înlocuitor dincolo de înţelegerea noastră pentru rodul copacului vieţii de care vrăjmaşul omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi toţi, întrega omenire. Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi Adam a căzut împreună cu ea, totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, care striveşte capul şarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi Dumnezeul nostru, precum şi o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în cazul păcătoşilor celor mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este numită şi "izgonitoarea demonilor", căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului.
Sfântul Serafim de Sarov ,,Despre dobândirea Duhului Sfânt ,,
Sfântul Ioan Gură de Aur ,,A patra cale de pocăinţă,,
Despre milostenie şi ,, Cele zece fecioare ,,
Aveţi soţie, trebuie să vă ocupaţi de copii şi să vă îngrijiţi de toate cele din casă; unii dintre voi slujesc în armată, iar alţii sunt meseriaşi. Fiecare dintre voi se îndeletniceşte cu fel şi fel de ocupaţii; eu însă mă îndeletnicesc numai cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, mă ocup numai cu predica şi numai cu ea îmi cheltuiesc tot timpul. Pomii buni se cunosc după roade, nu după frunze. Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul. Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste. Bine spunea profetul: "Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor"(Ps.48,12). Vă vorbisem mai înainte despre pocăinţă şi vă spuneam că multe şi felurite sunt căile pocăinţei, pentru ca să ne fie uşoară mântuirea. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat o singură cale de pocăinţă, n-am fi primit-o, ci am fi spus: "Nu putem merge pe această cale, nu putem să ne mântuim!". Dumnezeu ţi-a tăiat cuvântul acesta, că nu ti-a dat numai o cale de pocăinţă, nici două, nici trei, ci multe şi felurite, ca, prin mulţimea lor, să-ti facă lesnicioasă suirea la cer. Şi spuneam că pocăinţa e lesnicioasă şi n-are nici o greutate. Eşti păcătos? Intră în biserică şi spune: "Am păcătuit!" şi ai scăpat de păcat. V-am dat pildă pe David, care a păcătuit şi şi-a şters păcatul (II Regi 12, 1-14). V-am arătat apoi a doua cale de pocăinţă, aceea a plânsului pentru păcat.
Haide dar acum să mergem mai departe şi să vă pun în fată a patra cale de pocăinţă. - Care-i aceasta? - Milostenia împărăteasa virtuţilor, aceea care duce iute pe oameni în bolţile cerurilor, apărătoarea noastră preabună. Mare lucru este milostenia. De aceea şi Solomon striga: "Mare lucru este omul şi de preţ bărbatul milostiv” (Pilde 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei; străbate văzduhul, lasă în urmă luna, depăşeşte razele soarelui, se urcă până în bolţile cerurilor. Dar nici acolo nu se opreşte, ci lasă în urmă şi cerul şi popoarele de îngeri şi cetele de arhangheli şi toate puterile cele de sus şi se înfăţişează chiar înaintea tronului celui împărătesc. Află asta chiar din Scriptură, care zice: "Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 10, 4). Cuvintele: "înaintea lui Dumnezeu" înseamnă: "De-ai avea multe păcate, nu te teme, că ai milostenia apărătoare!". Nici una dintre puterile cele de sus nu-i va sta împotrivă. . Insuşi Stăpânul ne-o spune: "Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Milostenia deci îti uşurează toate păcatele tale, oricâte ai avea. Nu ştii oare din Evanghelie pilda celor zece fecioare, cum cele care n-au avut milostenie au rămas afară de cămara de nuntă, deşi trăiseră în feciorie? "Erau zece fecioare, spune Hristos, cinci nebune şi cinci înţelepte" (Matei 25, 2); cele înţelepte aveau untdelemn, iar cele nebune nu aveau şi se stingeau candelele lor. Şi venind cele nebune la cele înţelepte le au spus: "Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre" (Matei 25, 8). Mă ruşinez, roşesc şi plâng când aud că o fecioară e nebună; roşesc când aud că o fecioară poartă acest nume, după atâta virtute, după ce a trăit în feciorie, după ce a zburat cu trupul la cer, după ce s-a luat la întrecere cu puterile cele de sus, după ce a îndurat arşiţa, după ce a călcat în picioare cuptorul plăcerii. Li s-a spus nebune, şi pe bună dreptate nebune, că au săvârşit o virtute mare, dar au fost biruite de una mică. "Şi s-au apropiat cele nebune, spune Hristos, şi au zis celor înţelepte: "Dati-ne nouă untdelemn din vasele voastre". Iar acelea au spus: "Nu putem să vă dăm, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă" (Matei 25, 8-9). N-au făcut asta pentru că nu le era milă de ele, nici din răutate, ci din pricina scurtimii timpului: avea să vină Mirele. Aveau şi fecioarele cele nebune candele, dar nu aveau untdelemn în candelele lor, pe când celelalte fecioare aveau untdelemn. Lumină este fecioria, iar milostenia untdelemn. După cum lumina candelei se stinge de nu are untdelemn, tot aş a se stinge şi fecioria de nu are milostenie. "Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre". Iar acelea le-au răspuns: "Nu putem să vă dăm". Răspunsul lor nu-i pornit din răutate, ci din teamă: "Ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă"; ca nu cumva să rămânem toate pe dinafară, când căutăm cu toate să intrăm. Ci "mergeţi la cei ce vând şi vă cumparati” (Matei 25, 9) . - Cine-s negustorii acestui untdelemn? - Săracii! Cei ce stau la uşa bisericii şi cer milostenie. - Şi cât untdelemn cumpăr? - Cât vrei! Nu spun cât, ca să nu-mi spui că eşti sărac! Atâta cumpără, câţi bani ai! Ai un bănuţ? Cumpără cerul cu el! Nu că cerul e ieftin, ci că Stăpânul e bun! Nu ai un bănuţ? Dă un pahar de apă rece. "Cel ce va da un pahar de apă rece unuia dintre aceştia prea mici, pentru Mine, nu-şi va pierde plata lui" (Matei 10, 42). Cerul e negutătorie şi afacere bună, iar noi o neglijăm. Dă o bucată de pâine şi ia raiul; dă lucruri mici şi ia lucruri mari; dă cele pieritoare şi ia pe cele nepieritoare; dă pe cele stricăcioase şi ia pe cele nestricăcioase. Dacă ar fi iarmaroc şi toate mărfurile din iarmaroc ar fi ieftine, de-ar fi acolo belşug de bucate şi toate la preţ de nimica, oare n-ai vinde tot ce ai, n-ai nesocoti toate celelalte treburi şi nu te-ai duce să faci în iarmaroc bune afaceri? Arătaţi atâta grabă pentru nişte lucruri pieritoare, dar vă trândăviţi atâta şi vă descurajaţi când e vorba să cumpăraţi lucruri nemuritoare? Dă săracului, pentru ca, chiar dacă tu vei tăcea, să vorbească pentru tine mii şi mii de guri; să stea de fată milostenia şi să te apere! Răscumpărare de suflet este milostenia! De aceea, după cum înaintea uşilor bisericii sunt vase pline cu apă, ca să vă spălaţi mâinile, tot aşa, în afara bisericii, stau săracii, ca să vă spălaţi mâinile sufletului. Ţi-ai spălat mâinile trupului cu apă? Spală-ţi şi mâinile sufletului cu milostenia! Nu-mi spune că eşti sărac. O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie (III Regi 17, 9-24); sărăcia nu i-a fost piedică, ci 1-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: - Adă-mi şi mie în casă pe Ilie! - Pentru ce ceri pe Ilie? Iţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-I dai de mâncare! Dacă ar veni Ilie, cum 1-ai găzdui? Porunca lui Hristos, Stăpânul tuturor, este aceasta: "Cel care va face unuia dintre aceştia preamici. Mie Mi-a făcut” (Matei 25, 40). Mare lucru este dar milostenia,fraţilor! Să o îmbrăţişăm că n-are seamăn pe lume. E în stare să şteargă păcatele si sa alunge de la noi osânda! Pe când tu taci, ea e de fată şi te apără. Dar, mai bine spus, pe când tu taci, mii şi mii de glasuri mulţumesc pentru tine. Atâtea bunătăţi avem de pe urma milosteniei şi noi o neglijăm şi ne trândăvim! Dă pâine, după puterea ta! N-ai pâine? Dă un bănuţ! N-ai nici un bănuţ? Dă un pahar cu apă rece! N-ai nici atât? Plângi împreună cu cel îndurerat şi ţi-ai luat plata. Fapta făcută de silă n-are plată, ci fapta făcută de bunăvoie. Dar tot vorbind despre milostenie, cuvântul m-a dus departe de pilda celor zece fecioare. Haide dar să ne întoarcem la această pildă. "Daţi-ne nouă untdelemn din vasele voastre", au spus ele. "Nu putem să vă dăm, au răspuns celelalte, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; ci mergeţi şi vă cumpăraţi de la cei ce vând”. “Mergând ele să cumpere, a venit Mirele; şi cele ce aveau candele aprinse au intrat cu El şi s-a închis uşa cămării de nuntă" (Matei 25, 8-10). Au venit atunci şi cele cinci fecioare nebune şi au bătut la uşa cămării de nuntă, strigând: "Deschide-ne nouă!". Şi glasul dinăuntru al Mirelui le-a spus: "Plecaţi de la Mine. Nu vă ştiu pe voi!" (Matei 25, l 1-12). Şi au auzit, după atâta osteneală: "Nu vă ştiu pe voi!". Aceasta vă spuneam şi mai înainte: în zadar şi fără de folos au avut fecioarele acelea marea avuţie a fecioriei! Gânditi-vă, au fost izgonite după atâtea şi atâtea osteneli: după ce puseseră frâu neînfrânării, după ce se luaseră la întrecere cu puterile cele de sus, după ce-şi râseseră de lucrurile cele pământeşti, după ce înduraseră arşiţa cea mare, după ce trecuseră cu bine toate încercările, după ce zburaseră de pe pământ la cer, după ce nu stricaseră pecetea trupului, după ce dobândiseră marea frumuseţe a fecioriei, după ce se întrecuseră cu îngerii, după ce călcaseră în picioare cerinţele trupului, după ce uitaseră că sunt femei, după ce trăiseră în trup ca şi cum ar fi fost fără de trup, după ce agonisiseră marea şi nebiruita avuţie a fecioriei. După toate acestea, au auzit: "Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!". Să nu-mi socoteşti puţin lucru fecioria. Atât e de mare, că nici unul dintre cei vechi n-a putut s-o păstreze. De aceea e mare harul lui Hristos, că au ajuns acum uşoare cele ce spăimântau pe profeţi şi pe toţi cei din vechime. Ce era înainte foarte greu şi cu neputinţă de făcut? Fecioria şi dispreţul morţii. Acum, însă, copile de rând chiar le socotesc nimica. Atât de grea era înainte fecioria, că nici unul dintre cei vechi n-a putut-o săvârşi. Noe era drept şi Dumnezeu dăduse mărturie despre el, dar a avut femeie; la fel Avraam, la fel şi Isaac, moştenitorii făgăduinţei Lui, au avut femei. Iosif cel înţelept a fugit de marele păcat de adulter, dar a avut şi el femeie. Era grea porunca fecioriei! Dar de când a înflorit floarea fecioriei, a început să împărătească fecioria, nimeni dintre cei vechi n-a putut trăi în feciorie; că greu lucru este să-ti înfrânezi trupul. Voi zugrăvi cu cuvântul frumuseţea fecioriei, ca să cunoşti măreţia acestei virtuţi, în fiecare zi i se dă lupta fecioriei, iar lupta nu conteneşte niciodată. E mai grea lupta aceasta ca lupta dată de barbari. Lupta cu barbarii mai are un răgaz, în timp de armistiţiu; uneori se dau lupte, alteori nu; sunt vremi şi reguli de luptă; în lupta dusă împotriva fecioriei nu-i vreme de linişte. Diavolul duce lupta, iar diavolul nu ştie că trebuie păzit un timp când nu trebuie să atace, nici nu acceptă ordine de bătaie; totdeauna stă gata de luptă şi caută să găsească neatentă pe fecioară, să-i dea lovitură de moarte. Fecioara, la rândul ei, nu poate pune capăt niciodată războiului acestuia, ci poartă în ea şi tulburarea, şi duşmanul, nici osânditii nu sunt atât de frământaţi; văd rar pe judecător; fecioara însă, oriunde ar merge, poartă cu ea pe judecător, duce cu ea pe vrăjmaş; iar vrăjmaşul nu-i dă pace nici seara, nici noaptea, nici dimineaţa, nici în amiază-zi; mereu îi duce război; o face să se gândească la plăcere, îi zugrăveşte căsătoria, ca să i izgonească din ea virtutea şi să ză mislească în ea păcatul, ca să-i alunge cuminţenia şi să semene desfrâul, în fiece clipă cuptorul plăcerii arde; arde mocnit sub spuză. Gândeşte-te cât de grea este nevoinţa şi lupta fecioarei! Iar fecioarele acelea, după toate luptele acestea, au auzit: "Plecaţi de la Mine! Nu vă ştiu pe voi!". Iată ce mare lucru este fecioria!! Când are însă ca soră milostenia, nici o primejdie n-o doboară, e mai presus de toate! De aceea fecioarele acelea n-au intrat în cămara de nuntă, pentru că n-au avut şi milostenia pe lângă feciorie. Vrednice de multă ruşine sunt cuvintele ce vi le spun, fecioarelor: Aţi biruit plăcerea, dar n-aţi dispreţuit banii! V-aţi lepădat de lume, dar vi-s dragi banii chiar când sunteţi răstignite pentru lume! De-aţi fi poftit bărbat, păcatul nu v-ar fi fost atât de mare! Pofteaţi ceva ce era de aceeaşi fiinţă cu voi. Dar aşa, vina vi-i mai mare, că aţi poftit ceva străin de voi. Fie, femeile măritate îşi mai găsesc în copii o scuză pentru nemilostivirea lor! Când le spui: "Dă-mi milostenie!", pot să-ţi răspundă: "Am copii şi nu pot". Totuşi, gândeşte-te, femeie, Dumnezeu ţi-a dat copii şi ai primit rod al pântecelui tău, ca să fii omenoasă, nu neomenoasă! Nu face din temeiul omeniei temei de neomenie! Vrei să laşi frumoasă moştenire copiilor tăi? Lasă-le milostenia, ca toţi să te laude şi să laşi pe toate buzele amintirea ta. Dar tu, fecioară, care n-ai copii, ci te-ai răstignit pentru lume, pentru ce strângi bani? Mi-e însufleţit cuvântul când vorbesc de calea pocăinţei şi de milostenie. Vă spuneam că mare avuţie este milostenia; şi de la milostenie, cuvântul m-a dus pe oceanul fecioriei. Ai, dar, iubite, milostenia primită şi mare cale de pocăinţă, în stare să te izbăvească de şiruri de păcate. Dar mai ai şi o altă cale de pocăinţă, tot atât de lesnicioasă prin care poţi scăpa de păcate. Ruăciunea! Roagă-te în fiecare clipă! Nu pregeta a te ruga, nici nu cere cu trândăveală iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-ţi întoarce spatele de-L rogi cu stăruinţă, ci-ţi iartă păcatele şi-ţi împlineşte cererea. De-ţi împlineşte cererea, când îl rogi, continuă să-I mulţumeşti, rugându-te! De nu ţi-o împlineşte, stăruie, rugându-te, ca să ţi se împlinească. Să nu spui: "Mam rugat mult şi nu mi-a dat ce I-am cerut!". Şi asta, de multe ori, se întâmplă în folosul tău. Dumnezeu ştie că eşti trândav şi nepăsător; ştie că dacă ti se împlineşte cererea pleci şi nu I te mai rogi; te amână, tocmai pentru că ştie că ai nevoie să vorbeşti mai des cu El şi să zăboveşti la rugăciune. Dacă atunci când eşti în atâta nevoie şi ai atâta trebuinţă, te trândăveşti şi nu stărui în rugăciune, ce ai face dacă n-ai avea nevoie de nimic? Deci şi Dumnezeu face asta tot pentru folosul tău: vrea să nu te depărteze de rugăciune. Continuă dar să te rogi şi nu te trândăvi! Multe poate săvârşi, iubite, rugăciunea! Nu te îndrepta spre rugăciune ca spre un lucru de mic preţ! Rugăciunea ne iartă păcatele. Dumnezeieştile Evanghelii ne dau învăţătura asta. - Ce spun ele? - Asemănatu-s-a împărăţia cerului cu un om care a închis uşa casei sale şi s-a culcat cu copiii lui. Şi a venit cineva la el noaptea, vrând să-i ceară pâine,şi a bătut zicând: "Deschide-mi, că am nevoie de pâine". Stăpânul casei i-a răspuns: Nu pot să-ţi dau acum! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!". Acela a continuat să bată. Şi iarăşi i-a răspuns: "Nu pot să-ţi dau! Ne-am culcat şi eu, şi copiii mei!". Cel de afară, deşi auzise acestea, continua să bată şi n-a plecat până ce stăpânul casei nu a spus: "Sculaţi-vă! Daţi-i şi lăsaţi-1 să plece!"(Luca 11, 5-8). Cuvintele acestea ale dumnezeieştii Evanghelii te învaţă să te rogi mereu, să nu te descurajezi nicicând; chiar de nu primeşti, să stărui până ce primeşti. Vei găsi încă şi multe alte căi de pocăinţă în Sfânta Scriptură. Amin. Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,, Omilii despre pocainta, EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002
Cunoşti, iubite, puterea pocăinţei din faptele ce ti le-am arătat în predica trecută. Pentru ce, dar, nu culegem roadele unei astfel de predici? De ce nu ne întâlnim în biserică pentru ca să ne pocăim? Dacă eşti păcătos, intră în biserică pentru a-ti mărturisi păcatele! Dacă eşti drept, intră ca să nu-ti pierzi dreptatea! Pentru amândouă, biserica este port. Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică cu gând de pocăinţă! Ai păcătuit? Spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Ce oboseală, ce greutate, ce osteneală ca să spui acest cuvânt: "Am păcătuit"? nici una! Dacă spui tu însuti că ai păcătuit, nu vei avea acuzator pe diavol. Ia-o înaintea diavolului! Răpeşte-i dregătoria lui! Că dregătoria lui este de a acuza. Pentru ce nu i-o iei înainte? Pentru ce nu-ti spui păcatul? Pentru ce nu-ti ştergi păcatul, când ştii că ai un acuzator pe care nu-1 poţi face să tacă? Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!". - Dar de unde ştiu, mi se poate spune, că, dacă spun eu întâi păcatul, scap de păcat? - Am în Scriptură exemple şi de oameni care şi-au spus păcatul şi au scăpat de el, şi de oameni care nu 1-au spus şi au fost osândiţi. Cain a ucis pe Abel, fratele său, pentru că îl pizmuia. Omorul a urmat invidiei. L-a luat cu el la câmp şi 1-a ucis.(Facere 4,8) Ce i-a spus Dumnezeu? - "Unde este Abel fratele tău?”.(Facere 4,9) Cel Care le ştie pe toate întreabă; nu pentru că nu ştie, ci ca să atragă pe ucigaş la pocăinţă. Că 1-a întrebat, ştiind de ucidere, o arată însăşi întrebarea: "Unde-i Abel fratele tău?” . Iar Cain i-a răspuns: - “Nu ştiu. Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?”(Facere 4,9). Fie, nu eşti păzitorul lui! Dar pentru ce eşti ucigaşul lui? Nu 1-ai păzit! Dar pentru ce 1-ai ucis? Mărturiseşti asta? Atunci eşti vinovat şi că nu 1-ai păzit. - Ce i-a spus Dumnezeu? - "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere 4,10). L-a mustrat îndată şi i-a dat şi pedeapsa. Nu atât pentru omor, cât pentru îndrăzneală. Că Dumnezeu nu urăşte atât de mult pe cel ce păcătuieşte, cât pe cel ce se poartă cu neruşinare. Fără îndoială, Dumnezeu nu 1-a primit pe Cain când a venit la pocăinţă, pentru că nu şi-a spus el întâi păcatul. Că, ce spune Cain? "Mai mare este păcatul meu decât a mi se ierta",(Facere 4,13) în loc să spună: "Am făcut mare păcat! Nu sunt vrednic să mai trăiesc!". Şi ce-i răspunde Dumnezeu? "Gemând şi tremurând vei fi pe pământr”.( Facere 4,13) Şi i-a dat o pedeapsă cumplită şi grea. "N-am să te ucid, i-a spus Dumnezeu, ca să nu se dea uitării adevărul, dar am să te fac lege, citită de toţi, ca nenorocirea ta să ajungă mamă filosofiei!". Şi pribegea Cain, lege însufleţită, stâlp mişcător şi tăcut, dar slobozind glas mai puternic decât glasul trâmbiţei, că spunea: "Să nu mai facă cineva aceasta, ca să nu păţească la fel!". A primit pedeapsă pentru neruşinarea lui; nu şi-a spus păcatul, dar i-a fost dovedit şi a fost osândit pentru păcat. Dacă şi-ar fi mărturisit singur păcatul, şi-ar fi şters el mai întâi păcatul. Dar ca să vezi că aşa stau lucrurile, să-ti spun de un altul care, spunânduşi el mai întâi păcatul, şi-a şters păcatul. Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-1 numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2). Gândul şi 1-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul. De ti-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul. Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere. Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ti-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David. David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare. - Ce a făcut Dumnezeu? - A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu 1-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!", Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-1 facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama. - Ce-i spune? - "Am să-ti spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui"(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. "Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul? - Ce a răspuns împăratul? - Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele. - Ce sentinţă a dat David? - "Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!"(II Regi 12, 5-6). - Natan ce-a făcut? - N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci 1-a descoperit îndată şi-1 taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. "Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul" II (Regi 12, 7). - Ce-a răspuns împăratul? - "Am păcătuit înaintea Domnului!" (II Regi 12, 13). N-a spus: "Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?". N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul. - Ce-a spus? - "Am păcătuit înaintea Domnului!''. - Ce i-a răspuns Natan? - "Şi Domnul a iertat păcatul tău" (II Regi 12, 13). "Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îti iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ti-ai şters păcatele, ti-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!". Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!"(Isaia 43,26). Ce oboseală este să-ti spui tu întâi păcatul? Ai şi o altă cale de pocăinţă! - Care-i aceea? - Să-ti plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ti-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ti cer mai mult decât să-ti plângi păcatul! Nu-ti spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice. - Dar ce? - Plânge-ti păcatul! Sfantul Ioan Gura de Aur ,, Cuvinte alese,, Omilii despre pocainta, EDITURA REINTREGIREA, ALBA-IULIA 2002
