Iubirea Vrajmasilor (2011)

Potrivit învăţăturii Părintelui Sofronie, porunca iubirii de vrăjmaşi alungă orice urmă de mândrie din noi. 

Pentru a o împlini trebuie să ne smerim până la capăt, ca să facem loc Duhului Sfânt înlăuntrul nostru.

Sfântul Siluan spune că iubirea de vrăjmaşi este criteriul cel mai sigur al pre­zenţei Sfântului Duh în noi, căci în omul iubitor de vrăjmaşi sălăşluieşte îmbelşugat Duhul Sfânt.

Iar prezenţa Duhului lui Dumnezeu în noi înseamnă în acelaşi timp şi prezenţa adevărului în noi, fiindcă Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc, Mângâietorul, este şi Duhul Adevărului Care ne călăuzeşte la tot adevărul.

Iubirea de vrăjmaşi este, aşadar, calea cea mai bună către adevărata cunoaştere de Dumnezeu, întrucat Duhul ne conduce la „cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu” şi „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

Poruncile dumnezeieşti sunt menite să ne slobozească din robia păcatului şi a morţii, iar cei ce prin harul lui Dumnezeu au dobândit iubirea de vrăjmaşi au biruit deja moartea.

De aceea spune Sfântul Siluan că mântuirea omului care nu-şi iubeşte vrăjmaşii este îndoielnică, întrucât Sfântul Duh nu locuieşte în chip văzut înlăuntrul său.

Mântuirea nu se dobândeşte numai din credinţă, cum afirmă unii, nici numai din fapte bune, cum socotesc alţii, ci izvorăşte din petrecerea Duhului Sfânt deopotrivă în sufletul şi în trupul nostru.

Pentru creştinii ortodocşi mântuirea este o experienţă ontologică, iar nu o convingere abstractă.

Dumnezeu caută inima omului ca să Se sălăşluiască într-însa, dar inima va fi cu desăvârşire slobodă să devină lăcaşul Domnului numai atunci când mintea este răstignită prin poruncile dumne­zeieşti, îndeosebi prin porunca iubirii de vrăjmaşi.

Numai atunci, după cuvântul Apostolului, „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste noi”.

Cel ce nu se străduieşte să-i poarte pe toţi semenii lui în inimă nu este vrednic de Dumnezeu. 

Oare Domnul îşi va recunoaşte chipul Său în noi în Ziua Judecăţii dacă în dra­gostea noastră nu-i vom cuprinde pe toţi oamenii în mod egal şi fără excepţie? El ne va număra printre oile turmei Sale celei alese şi ne va face casnicii Lui numai dacă vom fi urmat pilda samarineanului milostiv, care, în pofida urii evreilor, avea o inimă plină de îndurare.

Silindu-ne a ne arăta milostivi fată de fraţii noştri, Dumnezeu va veni în ajutorul nostru şi ne va lărgi inima, şi astfel îi vom îmbră­ţişa pe toţi în inima noastră şi chiar vom suferi pentru fiecare în parte. Trebuie, aşadar, să ne îmbrăcăm cu „milostivirile îndurării” şi cu o adâncă smerenie, dacă vrem să dobândim dumnezeiasca universalitate.

Un exemplu simplu este de ajuns ca să înţelegem cât de mare şi de minunată este iubirea de vrăjmaşi. 

Să presupunem că am avut o neînţelegere cu fratele nostru pentru care noi înşine suntem de vină. Şi totuşi, ne vine greu să ne smerim înaintea lui şi să-i spunem: „Am greşit, iartă-mă!’ 

Cu cât mai grea ne este însă răstignirea atunci când trebuie să-l iubim pe cel ce ne-a rănit, deşi conştiinţa ne dă mărturie că suntem nevinovaţi! 

Însă aceasta este calea lui Hristos Care ne-a iubit până în sfârşit, măcar că îi eram vrăjmaşi.

El nu Şi-a cruţat propria viaţă, ci a luat asupra Sa toată tragedia omenirii, cumplitul blestem al întregii lumi căzute.

Ba mai mult, în fiecare Liturghie Domnul ne îngăduie nouă, vrăjma­şilor Lui, să ne împărtăşim cu însuşi Trupul şi Sângele Sau căci singura Lui dorire este ca toţi oamenii să se mântuiască. 

Iubirea de vrăjmaşi este, prin urmare, „nebunia” credintei noastre, „nebunia crucii”. 

Şi vai de cel ce nu primeşte această nebunie, căci el însuşi suferă de un alt fel de nebunie, cum­plită şi nimicitoare: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”.

Cu adevărat, pentru un asemenea om Dum­nezeu nu există, căci el nu se înduioşează la vederea lui Hristos-Dumnezeu care îşi întinde mâinile pe cruce din iubire pentru vrăjmaşii Săi. 

Atât de împietrit este acest nebun, încât în inima lui nu mai poate pătrunde cuvântul vieţii, cuvântul Crucii –tocmai acel cuvânt care ne tâlcuieşte in chipul cel mai grăitor ce înseamnă iubirea de vrăjmaşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”

Aşadar, în sânul adevăratei Biserici sălăşluiesc acele suflete de Dumnezeu purtătoare care îl cunosc pe Domnul şi dragostea Lui până la moarte şi păzesc poruncile Sale. 

Osândiţi fiind, ei nu se apără; ocărâţi fiind, binecuvântează, prigoniţi fiind, rabdă. Ei răsplătesc răul cu binele, urmând pilda lui Hristos, „Începătorul şi plinitorul credinţei noastre”.

Iar noi, credincioşii, avem binecuvântarea de a trăi alături de aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu, de a vorbi cu ei şi de a ne izbăvi de greşeli prin rugăciunile lor.


Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015