RUGĂCIUNEA
Rugăciunea îşi are treptele ei.
Treapta întâi este rugăciunea trupului, cea a cititorilor făcută în picioare şi a metaniilor. Mintea se împrăştie, inima nu încearcă nici un simţământ, nici o bucurie: omul are nevoie aici de răbdare, de trudă, de sudoare.
Totuşi, fără să ţii seamă de toate acestea, hotărăşte-ţi anumite măsuri şi roagă-te. Treapta a doua este rugăciunea cugetării: mintea s-a deprins să se reculeagă în ceasul rugăciunii, pe care o rosteşte în întregimea ei, fără risipiri. Mintea se topeşte laolaltă cu slova scrisă şi o rosteşte ca şi cum ar fi cugetat-o ea însăşi. Treapta cea de a treia este rugăciunea simţirii: prin luarea-aminte, inima se încălzeşte şi ceea ce adineauri era gând, ajunge aici simţire, însă aici - simţirea ca nevoie şi cerinţă. Cine a ajuns la simţire, acela se roagă fără cuvinte, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici începe hotarul sporirii întru cele ale rugăciunii, pentru ca, stând la rugăciune - să treci din simţire în simţire. Pe această treaptă citirea poate să înceteze, precum şi stăruinţa gândului, dar să se păstreze petrecerea în această simţire, cu semnele proprii ale rugăciunii. Când simţirea rugăciunii va ajunge la starea de rostire neîncetată atunci va începe rugăciunea cea duhovnicească, care este un dar al Duhului de la Dumnezeu, ce se roagă El pentru noi întru noi. Aceasta este cea din urmă treaptă pe care o poate atinge rugăciunea, deşi se spune că mai este o rugăciune la care poate ajunge duhul nostru şi care trece dincolo de hotarele stărilor cunoscute cugetării, precum se află scris la Sf. Isaac Sirul.
Cel mai înlesnit mijloc de suire înspre această stare de rugăciune este acela de a ne însuşi rugăciunea lui Iisus prin câştigarea deprinderii ei şi înrădăcinarea ei în adâncul fiinţei noastre. Bărbaţii cei mai încercaţi în viaţa duhovnicească înţelepţiţi de Dumnezeu, au aflat acest unic mijloc simplu şi totodată atotlucrător, în stare de a trece sub pecetea duhului toate lucrările noastre lăuntrice şi întreaga noastră viaţă de nevoinţă duhovnicească.
Ei au lăsat, în îndrumările lor, rânduieli până la amănunţit cu privire la această rugăciune. Ostenindu-ne şi aflându-ne nevoinţa (asceza) noi căutăm curăţirea inimii şi reîntemeierea duhului. Spre ţinta aceasta duc două căi: calea cea lucrătoare, adică umblarea potrivit nevoinţelor amintite, precum şi calea cea văzătoare, adică a reîntoarcerii minţii la Dumnezeu.
Într-una, sufletul se curăţă pe sine şi-L primeşte pe Dumnezeu; în cealaltă, Dumnezeu, care potrivit cu ochiul inimii, arde orice necurăţenie şi vine să se sălăşluiască în acest suflet ajuns fără de prihană.
Iar această cale din urmă rămâne numai la rugăciunea lui Iisus, despre care Sf. Grigorie Sinaitul spune: "pe Dumnezeu îl dobândim ori prin fapte lucrătoare şi strădanie, ori prin chemarea cu meşteşug a numelui lui Iisus", şi apoi că "întâia cale mai lungă este decât cea de a doua, care e mai grabnică şi aducătoare de rod". De aceea, unii au ajuns să dea rugăciunii lui Iisus o întâietate faţă de toate celelalte nevoinţe.
Ea ne aduce, într-adevăr, luminarea, întărirea, împrospătarea, îi biruie pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi îl ridică pe om la Dumnezeu. Iată cât de atotputernică şi de atotlucrătoare este, iar numele Domnului Iisus este visteria tuturor darurilor celor bune, a puterilor şi a vieţii celei din duh. Urmează de aici, în chip firesc, că oricare dintre cei ce au aflat pocăinţă sau doar au început să-L caute pe Dumnezeu, pot şi încă trebuie să primească, chiar de îndată o îndrumare desăvârşită pentru săvârşirea rugăciunii lui Iisus, iar odată cu ea să fie îndrumaţi şi în toate celelalte lucrări, pentru că pe calea aceasta noi putem mai repede să ajungem puternici şi mai repede să ajungem a vedea duhovniceşte şi să pătrundem până la lumea lăuntrică.
Pentru că nu ştim nimic despre tăria aceleia, unii sau chiar cei mai mulţi se opresc la lucrările trupului şi ale sufletului, irosindu-şi aproape fără de vreun folos, ostenelile şi vremea. Lucrarea aceasta se numeşte "cea meşteşugită" sau a "măiestriei" şi este foarte simplă. Stând cu trezvia minţii şi cu întreaga luare aminte în inimă, tu rosteşte neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă" şi aceasta fără nici un fel de plăsmuire a vreunui chip sau arătări, potrivit credinţei că, Domnul te vede şi El este cu luare aminte la tine. Trebuie neapărat să păstrăm toată puterea minţii în inimă şi în tot timpul lucrării să oprim puţin şi răsuflarea, vădind astfel încordarea vrerii noastre. Dar cerinţa cea mai de seamă este credinţa că Dumnezeu ne stă aproape şi ne aude pe noi. Astfel, spune-ţi tu rugăciunea în ascuţimea auzului suprafiresc al lui Dumnezeu. La început rugăciunea aceasta multă vreme rămâne numai în starea lucrătoare, ca o lucrare oarecare din afara ta, apoi trece în starea minţii şi, în sfârşit, se înrădăcinează în inimă. Se petrec uneori adevărate rătăciri de la calea cea dreaptă a acestei rugăciuni.
De aceea, trebuie să o învăţăm de la cel ce o cunoaşte cu adevărat. Rătăcirile ţin mai mult de locul în care ni se opreşte luarea aminte - în cap sau în piept. Cine a ajuns să aibă luarea aminte înfiptă în inimă, e în afară de primejdie.
Dar încă mai ferit de primejdie este acela care cade cu durere la faţa lui Dumnezeu în fiecare clipă cu zdrobirea inimii şi cu rugăciunea care se face mereu pentru izbăvirea de tot felul de înşelări.
Cine nu are rugăciunea lăuntrică, rugăciunea minţii, acela nu are nici un fel de rugăciune, fiindcă numai rugăciunea lăuntricăeste adevărată rugăciune, bine plăcută şi bine primită de Dumnezeu.
Ea trebuie să ajungă să fie sufletul cuvintelor ce se rostesc în închinarea cea din cămara noastră sau la biserică; aşa că, atâta vreme cât ea nu se află în aceste cuvinte, închinările cele din afară au o înfăţişare de rugăciune, dar nu sunt însăşi rugăciunea. Deoarece rugăciunea, ce este oare?
Rugăciunea este suirea minţii şi a inimii la Dumnezeu, spre proslăvirea şi mulţumita lui Dumnezeu, precum este şi cererea bunurilor sufleteşti şi trupeşti ce ne sunt de trebuinţă. Esenţa rugăciunii este, prin urmare, această suire, care începe din adâncul inimii, şi merge cu mintea până la Dumnezeu. Dacă mintea stă trează în inimă, înaintea feţei lui Dumnezeu şi, umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi reverse inima în faţa Lui. Iată că s-a şi săvârşit rugăciunea minţii! şi aşa, orice rugăciune trebuie să fie.
Rugile din afară ce se desfăşoară prin cuvinte, cele ce se citesc acasă sau la biserică, îi dau numai vorba sau forma; pe câtă vreme duhul sau fiinţa rugăciunii este purtată de fiecare în sinea lui însăşi, în mintea şi în inima lui. Toată rânduiala noastră de rugăciuni bisericeşti, toate rugăciunile orânduite spre întrebuinţare în casa omului, au însuşirea de a întoarce mintea către Dumnezeu. Cel care le săvârşeşte, chiar dacă nu este atât de atent, nu poate să nu se întoarcă cu gândul la Dumnezeu, afară doar de nu este cu totul nebăgător de seamă la lucrarea ce o săvârşeşte.
Nimeni nu poate ocoli rugăciunea minţii.
Noi nu putem să nu ne înălţăm cu rugăciunea la Dumnezeu, fiindcă aceasta o cere firea noastră gânditoare. Iar noi nu ne putem ridica la Dumnezeu altfel decât prin lucrarea minţii; fiindcă Dumnezeu este o fiinţă cugetătoare. Este într-adevăr, o rugăciune a minţii care se face prin cuvinte sau din afară - în casă sau în biserică - şi este o rugăciune a minţii în ea însăşi fără nici o formă sau de stare trupească dar oricum ar fi amândouă, fiinţa rugăciunii este una şi aceeaşi. Atât în forma cea dintâi cât şi în cea de a doua, ea este aşezată cu poruncă şi pentru mireni. Mântuitorul a poruncit să intrăm în cămara noastră şi să ne rugăm acolo lui Dumnezeu Tatăl, în taină. Această căămară, după cum o tâlcuieşte Sf. Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima.
Drept urmare, cuvântul Domnului ne dă poruncă să ne rugăm în taină, cu mintea, lui Dumnezeu. Această poruncă se întinde asupra tuturor creştinilor. Iată ce porunceşte şi Apostolul Pavel, când spune: "săvârşiţi în tot timpul, în duhul, toată felurimea de rugăciuni şi de cereri" (Efes. 6,18).
El ne dă poruncă să facem rugăciunea minţii - rugăciunea duhovnicească- şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes. 5,17) Iar ca să te rogi neîncetat, nu poţi altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă...
Când ne sculăm dimineaţa, să ne întemeiem încă mai puternic în inima noastră faţă cu Dumnezeu prin rugăciunea dimineţii şi după aceea să ne vedem de lucrul nostru - care de Dumnezeu ni s-a hotărât - dar fără să rupem firul simţirii şi luării aminte ce ne leagă de El. 4. "Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti" arată rugăciunea rostită cu glas ce se face prin cuvinte, iar cuvintele: "cântaţi în inima voastră lui Dumnezeu" arată rugăciunea lăuntrică ce se face cu mintea în inimă.
Psalmii, cântările, laudele, imnele, odele, sunt denumirile felurite ce se dau cântărilor bisericeşti. E foarte greu să arăţi deosebirile dintre ele, pentru că atât după cuprins cât şi după formă, ele se aseamănă foarte mult. Toate sunt rodiri ale duhului de rugăciune. Nevoindu-te în rugăciune, duhul îl proslăveşte pe Dumnezeu, îi mulţumeşte şi înalţă către El cererile sale.
Toate aceste desfăşurări ale duhului de rugăciune nu sunt despărţite în duh şi nu se ivesc unele fără altele. Rugăciunea când este pusă în mişcare, trece dintr-o formă într-alta, câteodată de mai multe ori, în vremea când cineva se roagă. Dacă o vei rosti tare prin cuvinte, se va vădi ca o rugăciune glăsuită, dacă se va numi psalm, imn sau odă - se va numi aşa şi rugăciunea ta. De aceea, nu ne vom sili să ţintuim vreo deosebire după denumiri.
Prin ele Apostolul a vrut numai să cuprindă toate felurimea rugăciunilor care se rostesc prin cuvânt. Sub denumirile lor ar intra şi toate rugăciunile ce se întrebuinţează acum la noi. La noi sunt în folosinţă, în afară de Psaltire, cântările bisericeşti cu stihoavnele, acatistele şi rugile de tot felul, ce sunt cuprinse în cărţile de rugăciuni. Dar nu vei greşi dacă, citind cuvintele Apostolului despre rugăciunea glăsuită, vei înţelege sub numele lor şi aceste rugăciuni cu glas care sunt întrebuinţate la noi.
Puterea nu stă în cutare sau cutare rugăciune glăsuită, ci în felul cum se săvârşeşte. Cum trebuie săvârşite rugăciunile cu glas, Apostolul o arată în cuvîntul "duhovniceşti".
Rugăciunile sunt duhovniceşti pentru că ele se nasc şi rodesc dintru început în duh şi din duh se revarsă. şi se numesc încă mai mult duhovniceşti pentru că se nasc şi rodesc prin darul Sfântului Duh.
Atât Psaltirea cât şi toate celelalte rugăciuni glăsuite n-au fost dintru început astfel. Ci la început ele au fost curat duhovniceşti, apoi au fost îmbrăcate în cuvânt şi au ajuns rostite în afară. Dar cuvântul ce le-a înveştmântat, n-a îndepărtat duhovnicescul din ele. şi acum ele sunt glas numai la arătare, dar în ceea ce priveşte puterea lor, ele sunt duhovniceşti... Din astfel de lămurire se vede că dacă noi vom voi să tragem o învăţătură din cuvântul Apostolului despre rugăciunea rostită cu glas tare, atunci iată ce vom primi: tu să intri în duhul rugăciunilor pe care le auzi şi le citeşti şi; zămislindu-le din nou în inima ta, de acolo înalţă-le lui Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi născute din inima ta, sub înrâurirea darului Duhului Sfânt. Aceasta este o lege care limpezeşte hotărât fiinţa rugăciunii spusă tare, aşa cum e plăcută lui Dumnezeu, dar cum poţi ajunge la ea?
Cuprinde cu înţelegerea, îmbrăţişează cu simţirea, învaţă chiar pe de rost rugăciunile pe care vrei să le citeşti în rugile tale rostite cu glas. Numai aşa, când te vei aşeza la rugăciune, nu vei rosti ceva străin, ci ceea ce se află chiar în inima ta, întru a sa desăvârşită simţire.
"Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre" (Efes. 5,19). În ce legătură de idei am putea primi aceste cuvinte? Oare în înţelesul că numai atunci să cântaţi cu gura şi cu inima când vă veţi umple de Duh? Sau în înţelesul că dacă voiţi să vă umpleţi de Duhul, atunci să cântaţi? Cântarea cu gura împreună cu inima este socotită oare ca urmarea preaumplerii de Duhul sau se arată ca un mijloc ce duce spre această umplere?
Coborârea Duhului nu stă în puterea noastră, ea vine aşa cum binevoieşte Duhul însuşi. Iar când vine, pricinuieşte marea trezire a puterilor duhului nostru însuşi. Atunci, lauda lui Dumnezeu se împlineşte de la sine.
Libertatea noastră este cu putinţă să se vadă întrucât este vorba să îngăduim lauda aceasta să ne cânte în inimă, sau s-o destăinuim şi cu limba spre auzul tuturor. Cuvintele acestea de mai sus, prin urmare, trebuiesc luate nu în întâiul, ci în al doilea înţeles.
De voiţi să vă umpleţi cu Duhul, atunci, cântaţi!
Cântarea va trezi duhul tău care va pregăti calea pentru primirea Duhului sau te va pune în starea de a simţi lucrarea lui. Fericitul Teodorit spune că Apostolul introduce o duhovnicească încântare, când spune: "umpleţi-vă de Duhul", şi arată cum trebuie să ajungem acolo şi anume: "neîncetat cântând lui Dumnezeu adâncindu-vă în voi înşivă şi deşteptând pururea cugetul vostru. E ca şi cum ai adăuga: prin mijlocirea cântării celei cu limba şi cu inima.
Nu e mai greu de înţeles, că în lucrarea aceasta lucrul de căpetenie nu mai e sunetul dulce al cântării, ci cuprinsul celei cântate. Puterea ei de înrâurire e asemenea unei cuvântări scrise cu înflăcărare, care îl înflăcărează pe cititor. Tot aşa se petrece şi cu cântările bisericeşti. Psalmii, imnurile şi odele - pesnele bisericeşti sunt în firea lor revărsări de simţiri evlavioase către Dumnezeu care ne mişcă cugetul.
Duhul lui Dumnezeu i-a umput pe aleşii Săi şi ei şi-au rostit plinătatea simţămintelor lor în cântări. Cel ce le cântă cum trebuie, poate, pe o cale răsturnată să ajungă la simţămintele destăinuite de ele şi prealipindu-se cu ele, să se apropie de starea vrednică să primească lucrarea Sfântului Duh, sau să-şi facă potrivit duhului lui la această lucrare. şi aceasta este tocmai însemnătatea cântărilor bisericeşti, ca prin mijlocirea lor să încingem şi să înflăcărăm scânteia cea de dar, care stă ascunsă în noi.
Scânteia aceasta ne este dăruită prin Sfintele Taine. Pentru ca s-o aprindem şi s-o preschimbăm în flacără s-au rînduit psalmi, cântări, imne şi ode duhovniceşti. Ele lucrează asupra acestei scântei a darului în acelaşi chip cum lucreazăşi vântul asupra oricărei scântei, care s-a cuibărit într-o materie ce poate să ia foc. Dar să ne dăm seama, că o astfel de lucrare nu poate fi a cântărilor decât numai dacă odată cu folosirea lor se întovărăşeşte curăţia inimii, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, călăuzit în cuvântul acesta de chiar Sf. Apostol Pavel.
Dar şi alte condiţiuni sunt arătate la acelaşi loc şi anume: întâia cere să fie duhovniceşti cântările şi a doua ca să nu se cânte numai cu limba, ci şi cu inima. Aşa, psalmodia bisericească pentru ca să ducă la preaumplerea cu duhul, Apostolul cere ca aceste cântări să fie duhovniceşti, cuvânt sub care trebuieşte înţeles nu numai că acestora li se cere să fie duhovniceşti după cuprinsul lor, ci să fie mişcătoare de Duh; să fie ele singure un rod al Duhului, sau ele să se reverse din inimi pline de Duh.
În alt chip ele nu pot duce spre umplerea cu Duhul. Este potrivit legii care spune, că ceea ce s-a spus în cântare, aceia se dă celui care cântă. Cerinţa apostolică cea de a doua spune, că aceste psalmodii să se cânte nu numai cu limba ci şi cu inima. Se cere prin urmare, nu numai să înţelegem cântarea, ci încă să intrăm în aceiaşi simţire cu ea sau să primim în inimă cuprinsul ei şi s-o cântăm în aşa fel ca şi cum ar izvorî din chiar inima noastră. Iar în apropierea acestui loc citat cu încă altele ni se descoperă că în vremurile apostolice nu cântau decât numai aceia care se aflau într-o stare sufletească, ceilalţi intrau după aceasta şi ei într-o stare asemănătoare cu a lor - şi aşa întreaga adunare bisericească cânta şi lăuda pe Domnul nu în alt chip, decât în inimă.
Ce poate fi de mirare, dacă în urma acestor cântări toată adunarea se şi umplea de Duhul? Ce comori se ascund în comorile bisericeşti, dacă ele se săvârşesc cum trebuie?
Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba: "ce înseamnă cuvintele acestea": "cântând în inimile voastre Domnului?" Asta se tâlcuieşte: începe această lucrare în luare aminte, căci cei care nu au luare aminte de sine, cântă fără folos, rostind numai vorbele, în timp ce inima lor le rătăceşte în altă parte". Fericitul Teodoret adaugă la acestea: "acela cântă cu inima care nu îşi pune numai limba în mişcare, ci îşi trezeşte şi mintea spre înţelegerea celor rostite". Alţi Sfinţi Părinţi, scriind despre întoarcerea către Dumnezeu prin rugăciune, socot că ea se săvârşeşte în cel mai bun chip, când se face cu mintea statornică în inimă. Iar ceea ce s-a spus aci, despre adunarea din biserică, se potriveşte şi pentru cântarea în psalmi, când se face de fiecare în parte şi pe care o poate săvârşi fiecare deosebit în cămara sa. Rodul acestei cântări poate fi asemănător, când ele sunt zise aşa cum trebuie, adică cu luare aminte, cu înţelegere, cu simţire, din inimă. şi să ne dăm seama iarăşi, că deşi cuvintele Apostolului vorbesc despre cântare, totuşi gândul lui ne îndreaptă spre întoarcerea la Dumnezeu prin rugăciune. şi ea este propriu zis deşteptătoarea Duhului.
Al doilea chip de rugăciune este cel ce se face cu mintea şi cu inima. şi cel dintâi, de altminteri, e dat să fie şi el tot aşa. Însă acela se naşte sub înrâurirea cuvintelor care se găsesc în rugăciunea scrisă gata; pe când aceasta se naşte de-a dreptul în inimă şi de aici se înalţă spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Moise în faţa Mării Roşii a fost în felul acesta. Iar Apostolul ne învaţă în felul acesta prin cuvintele: "întru Duhul cântând în inimile voastre Domnului". şi când zice: "Cântaţi din darul Duhului - adică nu numai simplu cu gura, ci şi cu luare-aminte, stând în chip cugetător în faţa lui Dumnezeu întru adâncul inimilor voastre". Fiindcă numai aceasta înseamnă s ă cântăm lui Dumnezeu, pe când celălalt fel se duce în vânt, aşa cum glasul singur se risipeşte în aer. "Nu cânta, zice, ca să te vădeşti. Chiar de vei fi într-o piaţă de neguţători, totuşi poţi săte îndrepţi către Dumnezeu dinlăuntru şi să cânţi fără să fii auzit de cineva. Nu ţi-e spre pagubă să te rogi chiar şi pe drum şi cu inima ta să fii sus" (Sf. Ioan Gură de Aur). Numai o astfel de rugăciune este o rugăciune adevărată. şi rugăciunea rostită tare, numai într-atât este rugăciune, întrucât în timpul ei se roagă şi mintea şi inima. În inimă se zideşte ea prin darul Sfântului Duh. Cei ce se îndreaptă către Domnul şi se sfinţesc prin Sfintele Taine, de îndată sunt dăruiţi în fiinţa lor cu o anume simţire către Dumnezeu, care din clipa aceea chiar prinde să se trezească în inima lor imboldul de a se ridica către cele de sus. Cel ce nu va înăbuşi acest simţământ prin vreo faptă nepotrivită, va vedea cu bucurie cum, cu timpul, starea aceasta neîncetată şi străduinţa îl prefac într-o flacără.
Dar acela care îl va înăbuşi prin ceva necuviincios, deşi nu-i va fi închisă calea ce, apropie de Dumnezeu şi de împăcarea cu El, totuşi acea simţire nu i se va da aşa, deodată, şi fără plată. Pe un astfel de om îl aşteaptă sudoarea căutării şi cererii lui întru osteneală. Dar nimeni nu se va întoarce în deşert. Căci toţi au darul, iar ceea ce ne rămîne de făcut, este să facem loc lucrării lui. Darul anume îşi face loc pe măsură ce se toceşte în noi eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Când inima se va curăţi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu. Simţirea lui Dumnezeu chiar şi în ceilalţi ia naştere cu mult înainte de o deplină curăţire de patimi, dar rămâne, deocamdată, ca o sămânţă, sau ca o scânteie. Când omul se naşte din nou, ea creşte şi se aprinde; dar nu stă pururea aşa, ci ori izbucneşte, ori se stinge; şi chiar când prinde viaţă bună, nu lucrează cu aceeaşi putere. Dar la orice măsură ar izbucni ea, întotdeauna către Dumnezeu se înalţă şi-I cântă o cîntare. Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credincioşilor. Cei ce i s-au dăruit Lui fără de întoarcere, sunt călăuziţi de El; şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Simţirea lui Dumnezeu este o rugăciune chiar dacă nu se rosteşte prin cuvinte. Cuvântul întreţine şi - uneori - adânceşte simţirea.
Păstraţi acest dar ca pe unul ce ne este dat de mila lui Dumnezeu. Cum? Înainte de orice, să recunoaştem cu smerenie că tot ce este bun în noi vine din darul Sfântului Duh, iar cu vrednicia noastră nimic bun nu împlinim. Fiindcă de îndată ce cumpăna gândului nostru va înclina spre vrednicia noastră, darul se va micşora şi dacă nu ne vom trezi, va înceta cu desăvârşire să lucreze; atunci vom plânge şi ne vom văita mult. Apoi, simţindu-ne pământ şi cenuşă, să fim aşa cum suntem acum, adică să nu ne îndreptăm spre nimic fără o trebuinţă, nici cu gândul, nici cu inima. Să fie mereu cu Domnul. De se va micşora cât de puţin aprinderea lăuntrică, să ne grăbim să o creştem îndată la loc, la obişnuita ei putere. Şi către Domnul de ne vom întoarce cu durere în suflet şi cu frică, vom primi îndată ajutor.
Rugăciunea este piatra de încercare a tuturor lucrurilor; rugăciunea este izvorul tuturor faptelor bune; rugăciunea este puterea ce pune în mişcare toate virtuţile; rugăciunea este povăţuitorul tuturor pornirilor bune. În măsura în care rugăciunea merge bine, în aceeaşi măsură toate vor merge bine. Căci ea nu îngăduie ca ceva din cele lăuntrice să se poticnească.
Rugăciunea este tot ce poate fi mai de seamă în viaţa noastră morală şi religioasă. Rădăcina acestei vieţi se întemeiază pe legătura liberă şi conştientă cu Dumnezeu, care mai târziu ne trece şi toate faptele noastre spre cele de sus. Mediul în care se dezvăluie şi se porneşte, această lucrare este rugăciunea înţeleasă ca o legătură de amândouă părţile; ea este şi tărâmul în care ni se dezvăluiesc legăturile morale cu semenii noştri; iar nevoinţa este tărâmul unde ni se descoperă legăturile morale cu noi înşine. În ce chip ne este legătura cu Dumnezeu, în acelaşi chip ne este şi rugăciunea; şi de asemenea, cum este şi rugăciunea, tot aşa şi felul legăturii noastre cu Dumnezeu. Cum însă aceste chipuri de a ne lega nu sunt asemănătoare la toţi, nici chipul rugăciunii, prin urmare, nu este asemănător.
Altfel, se aşează faţă de Dumnezeu un om care nu se îngrijeşte de mântuire; altfel, cel ce s-a lepădat de păcate şi e plin de râvnă pentru virtute, dar n-a intrat încă înăuntrul fiinţei sale, şi lucrează pentru Domnul din afară; astfel, în sfârşit, cel ce a intrat înlăuntru şi-L poartă pe Domnul în inima lui şi stă în faţa Lui. Cel dintâi, aşa cum nu se îngrijeşte de viaţă, tot astfel n-are grijă nici de rugăciune, pe care o săvârşeşte în biserică, acasă, după datinile moştenite, fără luare aminte şi lipsit de simţire.
Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, se străduieşte totodată să-şi păstreze luarea aminte şi să-şi potrivească simţirea cu rugăciunile citite, cu toate că aceasta se întâmplă foarte rar. Al treilea, concentrându-se cu toată făptura lui înlăuntrul său, stă cu mintea în faţa lui Dumnezeu şi se roagă Lui în inimă, fără risipire, fără multe cuvinte, în rugăciunea lui, chiar atunci când stă mult la rugăciune în cămara lui sau în biserică. Dacă celui de al doilea îi veţi scoate cuvintele din rugăciune, atunci veţi scoate dintr-însul însăşi rugăciunea; dar dacă la rugăciunea celui de al treilea veţi adăuga multe cuvinte, îi veţi stinge rugăciunea, cu vârtejul vorbirii. Orice categorie de oameni sau orice treaptă a apropierii de Dumnezeu, îşi are rugăciunea ei şi regulile proprii pentru desăvârşirea ei. Cât de scumpe sunt îndrumările oamenilor încercaţi şi cât de rău poate pricinui o rânduială făcută după cum îl taie capul pe fiecare!
preluare text din cartea ,, Sbornicul Lucrarea mintii ,,
editura RENASTEREA-ARHIEPISCOPIA CLUJULUI
