MANIA - Patima Maniei (11)

Sfantul Ioan Casian  ,,PATIMA MÂNIEI ,,

Patima mâniei este considerată de Sfantul Ioan Casian „ucigătoare" prin efectele devastatoare pe care le are asupra sufletului şi, implicit, asupra vieţii duhovniceşti.

 

Cât timp ea se află în inimile noastre drumul spre desăvârşire ne este închis, deoarece sufletul robit de mânie nu poate lucra nici o virtute. 

Şi aceasta pentru că mintea este orbită de „întunecimile vătămătoare" ale acestei patimi. 

Raţiunea este considerată de Sfântul Ioan a fi soarele nostru lăuntric, care luminează gândurile şi ascunzişurile inimii.

Dacă, din cauza mâniei, acest soare interior apune, atunci întunericul patimilor va pune stăpânire pe fiinţa noastră. De aceea, cel aflat în robia mâniei bâjbâie în noaptea păcatelor şi nu poate ajunge la lumina virtuţilor.
Sfântul Ioan Casian ne aminteşte, însă, că mânia este o pornire a sufletului lăsată cu înţelepciune de Dumnezeu după căderea omului în păcat, pentru ca prin ea fiinţa umană să stârpească cu desăvârşire orice imbold al patimilor. Astfel, mânia ne-a fost zidită în noi spre o „slujire bună", şi anume spre a ne mânia împotriva pornirilor pătimaşe ale sufletului şi asupra păcatelor făptuite. 

Ea este, în acelaşi timp, armă împotriva ei înseşi, atunci când ne mâniem pe semeni, neîngăduind cuibărirea acestei patimi în ascunzişurile inimii. In acest sens explică Sfântul Ioan povaţa Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi" (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, şi de mânia cea rea îndreptată în mod greşit spre aproapele.
Trebuie să facem distincţie între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenţionează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui sub pretextul dorinţei de a-l ajuta să se vindece de patimi. 

Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înşine nefiind încă vindecaţi, putem cădea uşor în „boala mai cumplită a orbirii". Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru şi nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul şi să nu mai vedem „soarele dreptăţii".
Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase" ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.
Sfântul Ioan Casian supune atenţiei în acest capitol şi faptul că unii caută să-şi îndreptăţească pornirile mâniei asupra celorlalţi printr-o interpretare voit greşită a Sfintei Scripturi.

 Astfel ei consideră că dacă în Scriptură se spune: „Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său" (Psalmul 105, 40), se pot considera şi ei îndreptăţiţi să se mânie. Sfântul Ioan consideră că această interpretare a Scripturii este „trupească şi strâmtă, adică după literă", nefiind corectă. 

Aici Scriptura trebuie înţeleasă în mod spiritual, alegoric. Mânia lui Dumnezeu trebuie înţeleasă ca dreapta răsplată căreia ne va face părtaşi la Judecată. Omul se teme în faţa unor judecători foarte drepţi de mânia lor pedepsitoare atunci când conştiinţa îi este apăsată de o vinovăţie, iar acest lucru îl face nu pentru că aceşti judecători ar avea în sufletele lor o mânie răzbunătoare, „ci pentru că acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem în faţa celui ce aplică legile, după o examinare şi cumpănire dreaptă". Chiar dacă judecata este făcută cu multă blândeţe şi bunătate, totuşi ea este considerată ca fiind săvârşită cu mânie de către cei ce vor trebui să fie osândiţi din vina lor.
Sfântul Ioan subliniază faptul că mânia nu trebuie izgonită numai din sufletele noastre, ci pentru ca rugăciunile noastre să fie bineprimite înaintea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne silim să aducem pace şi în sufletele celor care s-au mâniat împotriva noastră, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău" (Matei 5, 23-24).

In ceea ce priveşte tămăduirea de această patimă Sfântul Ioan ne învaţă ca mai întâi să o izgonim din inimă, iar apoi să sădim în locul ei virtutea răbdării. 

Este metoda terapeutică esenţială în izbăvirea de patimi, având drept scop smulgerea păcatelor din rădăcină şi izgonirea lor definitiv. De aceea, Sfântul Ioan o recomandă în cazul fiecărei boli sufleteşti datorate patimilor.
Trebuie ca mai întâi să o smulgem din fundul inimii noastre pentru a nu o mai săvârşi în cuvânt şi în faptă, nu invers. Căci dacă ne abţinem să o făptuim în cele exterioare, dar o lucrăm în interior, cu gândul şi cu inima, nu vom avea nici un folos, ba dimpotrivă ea va creşte în sufletul nostru şi, mai târziu, nu o vom mai putea înăbuşi deloc. 

De aceea, chiar de va trăi cineva în singurătate şi nu va avea pe cine să se mânie, dacă nu şi-a stârpit mânia din ascunzişurile inimii, ea se va înmulţi în sufletul său, iar atunci când va avea prilej de manifestare, o va face cu o violenţă de neoprit. 

Sfântul Ioan aseamănă această ascundere a viciilor în inimă cu nişte cai fără frâu care stau în boxe la alergări, aşteptând deschiderea lor, iar când aceasta are loc ei „ţâşnesc năvalnic spre pieirea propriului vizitiu".
Izgonind patima din inimă trebuie să sădim în locul ei virtutea răbdării, care stăvileşte pornirile „ticăloase" ale inimii şi izvorăşte blândeţea.

Iată, pe scurt, care sunt sfaturile terapeutice ale Sfântului Ioan Casian, prin urmarea cărora sufletul doritor de vindecare îşi va redobândi sănătatea în vederea câştigării mântuirii.

 Urmările robirii sufletului de patima mâniei
„A patra luptă o avem de dat împotriva mâniei, care trebuie alungată cu totul din suflet pentru otrava ei ucigătoare.

 Cât timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplaţii şi nici să dăm sfaturi înţelepte altora. 

Nici părtaşi la viaţa adevărată şi păstrători statornici ai dreptăţii nu vom mai rămâne, dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: «Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu» (Ps. 30, 9). 

Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, chiar de am trece de înţelepţi în ochii tuturora, «Pentru că mânia sălăşluieşte în sânul celor
nebuni» (Ecclesiast 7, 8), dar nici viaţă fără de moarte nu vom putea dobândi, oricât de prevăzători s-ar părea că suntem judecaţi de oameni: «Căci mânia îi pierde chiar pe cei prevăzători» (Pilde 15, 1). Nu vom fi în stare să păstrăm nici cârma dreptăţii ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, oricât de desăvârşiţi şi vrednici de respect am fi socotiţi de toată lumea: «Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o întâlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în nici un chip câştiga, oricât de nobili şi cinstiţi am fi prin privilegiul naşterii, «căci bărbatul mânios este necinstit» (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înţelept nu vom fi în stare să ne ridicăm vreodată, oricât de severi şi plini de adâncă ştiinţă am părea, fiindcă «cel iute la mânie săvârşeşte nebunii» (Pilde 14, 7). Nici la adăpost de tulburări primejdioase şi feriţi de păcate nu vom putea fi, chiar dacă nici o nelinişte nu ne vine din partea altora, fiindcă «un om mânios aţâţă cearta şi cel aprig săvârşeşte multe păcate» (Pilde 29, 12). („Aşezămintele... ", cartea aVIII-a,cap. l,p. 211-212)
„...Fericitul Apostol... după ce a zis: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi», adaugă îndată: «Soarele să nu apună peşte mânia voastră, nici să daţi loc diavolului» (Efeseni 4, 26-27).

 Dacă este vătămător să apună soarele peste mânia voastră şi dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastră diavolului, cum ne-a dat poruncă să ne mâniem, zicând: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi»? Oare nu este limpede că acest lucru, adică mâniaţi-vă împotriva viciilor şi furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptăţii, Iisus, din cauza mâniilor voastre,
să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului?
Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,... pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem". (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)


„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217)
„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28). Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...
Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.
Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.
Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...
Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...
De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.
Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

http://priulianaros.blogspot.ro

Pustnicii din Muntele Rarău și Romania

Cei ce isi prorocesc moartea.

 Ghenunchi pustnicului Zosima au ramas imprimati in piatra dupa ce acesta sa rugat la Dumnezeu .

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a "hotarat" exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. 

pustnicul Zosima

A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. "Un om cu viata ingereasca" a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti - unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. 

Pustnici multi, si doar intr-un singur munte?

 Cine ar fi crezut Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur.

 O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic "ingrijitorul sihastrilor". Fratele Ioan Din mila lui Dumnezeu am aflat de Ioan Baron.Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. "In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?", a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si "paranormal", care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea "de a se face nevazut" ("cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca"), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! 

Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?... 

Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, "de profesie", Nicolae Iurniuc - cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca "parca din pamant", in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele. Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus "buna seara", dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au "zavorat" sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele - era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna. 

Calatorie in munti .

Reporterul si calauza sa Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, "apocaliptica" parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri Cel ce vorbeste cu sfintii E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca "si-l inchipuiau altfel", "mai monahal, asa". Scorbura cu sihastre Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica "sarut mana", n-a vrut nicicand sa fie "cineva", sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut.

 Unii monahi ii zic si azi "parinte", iar el aproape se amuza - "habar n-am de ce-mi zic asa!" -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles "dorul de singuratate". Un "dor" pe care l-a avut inca din copilarie, care e "innascut", crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor. Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar "un administrator", deloc la locul lui, care sta aici doar "cu ascultare". Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in "groapa" (chilia) lui din varful Giumalaului, unde "era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om...". Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent "sa dam raportul" de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri "delicate", dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile. O aratare a muntilor Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut... "Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor. Cabanuta cu sihastri A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu' parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost "ca o manusa", la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din '59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca "se facea nevazut" din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. 

Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!... N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite... Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul... Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta..." Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: "Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi". Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul. 

Femeile "zavorate".

 Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! 

Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!... Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: "Mult ti s-o dat, frate Ioane, da' si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!...". La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara. In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda E formidabil cu cat firesc vorbeste despre "vecinii" lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: "Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari... Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo?

 Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia - au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici "sa il vada". Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice "zavorate", retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele - Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele... Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine... exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici - eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi...". Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor - undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele. Urcusul spre Rai Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il "aleg" pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii. A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. 

A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera "crucea" sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis "bine", dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo.

 "Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?", i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapteore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: "Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?". De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti - sublimi, dumnezeiesti! 

380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: "Cum ai rezistat, omule bun?!". Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi. Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. "Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor... Uitai de foame, de frig. Muntii astia... Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu' de-a dara... De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu... nu stiu cum sa va zic... cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil...". Maica fara nume Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare "foarte speciala". Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. "Frate Ioane", i-a zis, "eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma. Cabana fratelui Ioan N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?". Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: "Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui "i se arata" sihastrii astia cu viata nelumeasca...". S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea... Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. "Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame... Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca "o vedeam", simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?... Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: "Doamne ajuta". O intreb: "Nu sunteti cumva maica fara nume?". Ea, c-o voce asa, pierduta: "Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea...". Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: "Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!...". 

http://manastireasihastriararaului.blogspot.ro

 Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Rarau, este o icoana facatoare de minuni  pictata de mâna   Dumnezeiasca , unde s-au savarsit multe minuni, este  mult iubita de credinciosii care pasesc pragul bisericutei de lemn. 

 Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Rarau, este o icoana facatoare de minuni  pictata de mâna   Dumnezeiasca , unde s-au savarsit multe minuni, este  mult iubita de credinciosii care pasesc pragul bisericutei de lemn. 

Manastirea Rarau se afla in satul Chiril, comuna Crucea, judetul Suceava, fiind o manastire cu obste de calugari, ctitorita de catre domnitorul Petru Rares, in anul 1538. Manastirea se afla pe Muntele Rarau, la aproximativ 25 de kilometri de asezarea de la poalele acestuia, la ea ajungandu-se din Piatra Neamt sau din Targu Neamt, trecand prin Poiana Teiului, Brosteni si ajungand in satul Chiril.

Părintele Daniil Tudor, autorul „Imnului Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului“ (1958), după ce citea acest acatist în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Rarău, spunea credincioşilor că darurile Dumnezeieşti le primim de la Dumnezeu prin Maica Domnului, prin Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni, pe măsura credinţei, smereniei şi a jertfirii pentru semenul nostru. De aceea, trebuie să intrăm în Biserică cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă, să facem trei metanii în faţa Sfintei Icoane, să o sărutăm, apoi să ne aşezăm în genunchi şi să punem fruntea pe ea, rugându-ne astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi“.

Cei care au duşmani, să se roage astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte pe toţi duşmanii mei (Gheorghe, Ioana,…) şi la urmă şi pe mine, păcătosul“. După aceasta, să treacă în genunchi pe sub Sfânta Icoană şi să se roage Maicii Domnului. Maica Domnului ne va milui cu darurile Sale, ne va umple inima de bucurie duhovnicească şi ne va da puterea de a ne ruga.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pastrata in biserica centrala a Manastirii Rarau, minunea dumnezeiasca din munte

„Mână dumnezeiască a pictat icoana făcătoare de minuni, astfel încât, Maica Domnului te privește cu smerenie și dragoste dumnezeiască în orice loc te-ai afla în biserică. Din gura Maicii Domnului izvorăște mir“.
Credinciosii care vin din toate colturile tarii si se inchina icoanei facatoare de minuni se vindeca sufleteste si trupeste, dupa credinta fiecaruia. Aici gasesc alinare in necazuri si greutati.
O altă icoană, considerată făcătoare de minuni și adăpostită de Mănăstirea Rarău, este și cea a Sfântului Ioan Evanghelistul.
Pelerinii sosiți la lăcașul sfânt de pe Rarău pot găsi adăpost în casele de oaspeți ale mănăstirii timp de 24 de ore și au privilegiul de a se mărturisi pe timpul nopții, după ce vor fi văzut minunățiile pe care Dumnezeu le-a pus pe acele meleaguri.


Sursa: CrestinOrtodox.ro

Parintele Adrian Fageteanu-Despre Vremurile de pe Urma

Despre anii dinaintea venirii lui Antihrist (Stareţul Nikon Aghioritul)

Din totdeauna creştinii au vrut să cunoască cele de pe urmă. Această atitudine este bună şi dreaptă. Răul începe atunci când acordăm prea multă atenţie şi prea multă gravitate decât se cuvine viitorului, celor care se vor întâmpla, care vor veni, înghiţindu-ne timpul şi viaţa noastră. Este rău, pentru că diavolul vrea să ne ocupăm cu două lucruri care nu ne aparţin. Pe de o parte, vrea să ne ocupăm cu trecutul. „Dacă atunci aş fi făcut acel lucru, s-ar fi întâmplat astfel şi acum aş fi fost altfel. Dacă atunci când mi s-a spus şi când mi s-a oferit şansa, m-aş fi comportat astfel şi s-ar fi întâmplat acest lucru, mai târziu, se va fi întâmplat altceva, iar acum aş fi fost cu totul diferit”. Cu dacă, dacă şi iar dacă, am pierdut lupta. Trecutul nu ne aparţine. Ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! Diavolul îşi doreşte mult să ne ocupăm cu cele ce au trecut, la fel cum îşi doreşte să ne ocupăm şi cu cele care vor fi, cu viitorul, pe de altă parte. „Dacă se va întâmpla asta, eu trebuie să fiu pregătit pentru a reacţiona astfel sau altfel. Dacă se va întâmpla celălalt lucru, atunci eu trebuie să fac altceva”.

Şi cu asta am pus capăt poveştii noastre, pentru că astfel cădem în cursa în care vrea Lucifer: să nu ne ocupăm doar de ceea ce ne aparţine, şi anume prezentul. „Ce fac acum? Cum voi trăi? Cum voi petrece ziua cu folos?” Dacă trăim astăzi corect, vom valorifica trecutul, agonisind şi pentru viitor. Făcând astfel, nu vom pierde. Diavolul a reuşit în aşa fel încât, în loc să ne gândim la Hristos, să ne gândim la Antihrist. „Ce se va întâmpla când va veni Antihrist? Cum ne vom descurca când va veni Antihrist?” Şi de unde ştii că-l vei mai apuca pe Antihrist şi nu vei fi murit înainte ca el să vină? În loc să ne pregătim pentru Antihrist, pe care nu ştim dacă îl vom întâlni, de ce să nu ne pregătim pentru Hristos pe care sigur îl vom întâlni în clipa în care vom pleca de aici. Nu sunt înşelătoare acestea? Dacă ne vom pregătim pentru Hristos, pe Care cu siguranţă Îl vom întâlni, vom fi pregătiţi chiar şi pentru venirea lui Antihrist.

Fără îndoială, „semnele vremurilor” au început să se arate. Domnul nostru, în iubirea Sa, ne-a tăinuit „când-ul”. Însă ne-a spus: „Atunci când vedeţi că vine primăvara şi copacii înverzesc şi înmuguresc înţelegeţi că secerişul este aproape, tot aşa, după anumite semne, veţi cunoaşte că vine sfârşitul”1. Să menţionăm patru, cinci dintre aceste semne care ne arată unde ne aflăm.

Cu toţii ştim că la sfârşitul veacurilor se va arată numărul „666”. S-au spus şi s—au scris atât de multe despre acest subiect, încât orice am spune ar fi de prisos. Un singur lucru nu-l putem omite, anume că acest număr s-a arătat deja. Indiferent de importanţa şi de sensul pe care le acordă fiecare, acest număr s-a arătat. Şi dacă a provocat nelinişte şi confuzie, aceasta se datorează faptului că ne-am pierdut. Ne-am pierdut şi credem că suntem singuri, drept care, există un motiv de îngrijorare. Ne-am îngrijorat şi ne îngrijorăm deoarece ne-am separat de Tainele Bisericii. Nu putem să înţelegem faptul că nu suntem doar noi singuri. Orice s-ar întâmpla, suntem Trupul lui Hristos.

Un alt semn, care ne va face să înţelegem că suntem la sfârşitul veacurilor, este acela că „iubirea multora se va răci”2, după cum afirmă şi Sfinţii Părinţi. Iubirea dintre oameni va „îngheţa”. Oamenii vor înceta să mai aibă dragoste unul faţă de altul. Se întâmpla aşa?

Am botezat pe cineva în Sfântul Munte care avea un văr, patron al unui pub în Anglia, în Londra mai exact, şi care suferea de cancer. După botez s-a întors în Londra, unde a avut grijă de vărul său. Acesta din urmă era căsătorit, dar nu se înţelegea bine cu soţia lui. Într-o zi îi spune cu mânie soţiei: „Decât să-ţi las averea mea ţie - era milionar -, mai bine o las rinocerilor”. Se poate afirma că oricine poate spune astfel de cuvinte soţiei sale. Însă acesta, când a murit, a lăsat o întreagă avere, de ordinul milioanelor, rinocerilor din Grădina Zoologică, din Londra. Atenţie, nu este un ciudat. Putem spune că peste toţi există oameni ciudaţi. Dar nu este aşa! O jumătate de milion de britanici, nu cinci sau o sută, o jumătate de milion de britanici lasă ca moştenire averea lor animalelor de companie: câinilor şi pisicilor. Fireşte că şi în alte ţări se pot întâmpla lucruri asemănătoare, ba chiar mai multe. Ştiţi că la fiecare trei secunde –nici nu ai timp să conştientizezi că au şi trecut trei secunde - moare un copil de foame? Acum, în clipa în care vorbim, un copil moare de foame. Într-un alt stat au cheltuit douăzeci de miliarde de dolari pentru hrana animalelor de companie. Douăzeci de miliarde de dolari într-un an! Douăsprezece miliarde de dolari pentru parfumuri! Acestea se întâmplă în contextul în care există oameni care nu-şi pot lua medicamente, oameni care mor din atâtea şi atâtea motive. „Iubirea multora se va răci”3…

Al treilea semn al celor de pe urmă este acest haos sexual care a început ca o emancipare, ca o revoluţie, iar acum a ajuns să fie subjugare şi frenezie, în special pentru tineri şi pentru copii care sunt învăţaţi să revendice drepturi în permanenţă, însă niciodată nu sunt orientaţi spre îndatoririle lor. Toată greutatea propagandei sexuale a căzut pe umerii tinerilor şi ai copiilor. Nu ştim ce va urma. Într-o secvenţă televizată, am văzut un grup de tineri, cu vârste cuprinse între unsprezece şi treisprezece ani. Unul dintre ei îi spunea altuia: „Taci, măi, să nu ne audă şi ceilalţi că avem treisprezece ani şi suntem încă feciori. Vrei să ne facem de ruşine?”. Copiii „trebuie” să se ocupe de acest lucru înainte de treisprezece ani. Ştiţi cât costă ca un film să fie turnat şi difuzat? Se dau milioane peste milioane pentru ca tinerii să dobândească o astfel de mentalitate. Atunci când diavolii vor să facă un anume rău, îl pregătesc de mai înainte pentru a fi considerat ceva firesc.

În urmă cu câteva decenii, eram în biroul unei edituri ce aparţinea unui ziar de circulaţie naţională. Acolo mi-au arătat o fotografie surprinsă în timpul unei manifestaţii a unui partid, în care apărea o fată de şase ani cu o placardă în mână, având mesajul: „Jos fecioria!”. Tocmai asta o preocupa pe acea fetiţă de şase ani? Nu sunt acestea lucrurile demonice ale adulţilor cu care îi îndoctrinează pe copii, făcându-i pe cei din urmă după chipul şi după asemănarea lor?

În final, aş dori să mă opresc la al patrulea semn al vremurilor din urmă, şi anume denaturarea sexuală. Nu ne privesc opţiunile personale ale nimănui, sau ce este fiecare. E un subiect strict personal. Singurul Dumnezeu ştie de ce unul este aşa, iar celălalt altfel. Singurul Dumnezeu ştie de ce unul o consideră o reuşită, altul cruce, iar altul mândria lui. Treaba lor! Fiecare va da răspuns pentru sine atunci când va veni clipa în care va sta înaintea lui Dumnezeu, iar nu pentru altul. Să fie fiecare ce vrea! Problema noastră nu este asta. Problema este că vor să o impună şi celorlalţi. Să-i oblice pe ceilalţi să fie de acord cu ei. Altfel, eşti considerat rasist, homofob, pentru că nu îţi place homosexualitatea, şi îţi pun tot felul de astfel de etichete. Nu vă atrage atenţia această promovare exagerată, această afişare, această „înfrumuseţare” a homosexualităţii în mediul cinematografic sau în cel televizual?

Odată, când am fost plecat în afara ţării, cel care mă găzduia mi-a spus: „Gheronda, în ţara noastră -era un stat european-, unul din trei bărbaţi este gay. Nu că ar fi realmente, ci pentru că aşa e la modă. Este «frumos», este «cool», este «amuzant», este «interesant». De ce nu?” Treaba lor!

Această publicitate agresivă nu va atrage atenţia? Promovează oare altceva într-un alt fel? Fac frumos alt lucru printr-un alt fel? Să apară la TV orice făptură vrednică de plâns şi să „vuiască” pretutindeni apariţia acesteia? Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Când va veni Antihristul, patimile trupeşti vor fi slăvite”.

Homosexualii vor să se căsătorească, şi se căsătoresc. Să fie sănătoşi! E „dreptul” lor! Care este însă problema? Problema este că vor să adopte copii. De vreme ce sunt un cuplul, au „dreptul” să aibă şi copil. Bine, dar copilul nu are dreptul să aibă mamă şi tată? Cum va creşte acest copil? Ce fel de probleme psihologice va avea atunci când pe unul îl va striga „tata”, iar pe altul „mama”. Ce fel de copil vor creşte, când uneia îi va spune „mama”, iar alteia „tata”? Homosexualii au drepturi, ceilalţi nu au? Dacă reacţionezi împotrivă îţi spun că eşti homofob. Să fiţi atenţi cum sunt promovate şi cum li se face publicitate tuturor acestor lucruri.

Cu puţini ani în urmă, o mare actriţă a turnat un film extraordinar, un film care merita, un film care a adus mari încasări. Toţi aşteptau să ia Oscar-ul pentru cel mai bun actor. Actriţa singură a finanţat acest film, şi bravo ei! Însă nu i-au dat Oascar-ul. În anul următor, a jucat într-un film josnic, care făcea publicitate lesbienelor. A jucat într-un rol secundar. Din acest motiv, i-au dat Oscar-ul pentru cel mai bun rol feminin. Asta pentru a face publicitate filmului şi pentru ca lumea să meargă să vadă filmul şi să vadă că oameni de cultură celebri sunt homosexuali. Una dintre cele patru nu a fugit cu „prietena” ei, pentru că şi-a văzut copilul cum o privea de la fereastră. Acest lucru a determinat-o să se întoarcă acasă la bărbatul ei şi să-şi crească împreună copilul. Dar ce a păţit ea? Nu numai că şi-a ruinat viaţa, dar şi fiul ei, atunci când a crescut a devenit gay, s-a îmbolnăvit şi a murit. Uitaţi ce a înţeles femeia care a rămas acasă şi nu a fugit cu „iubita” ei. De ce să-şi iubească o femeie propria familie? Aţi văzut ce păţeşte femeia care îşi iubeşte familia şi copiii? Milioane au cheltuit pentru acest film! I-au dat Oscar-ul acestei mari actriţe pentru că a avut un rol în filmul relatat mai sus şi ca să se facă publicitate filmului. Sunt foarte mulţi bani! Nu vă atrage atenţia această publicitate exagerată? Asta ca să ajungem la un alt semn al vremurilor, şi anume dizolvarea legăturilor unitare, care ţin şi au ţinut de secole oamenii uniţi între ei.

Tot ceea ce i-a unit pe oameni şi îi uneşte în continuare trebuie să dispară: familia, patria, credinţa în Hristos. Aţi văzut vreodată în cinematografe vreun film care să promoveze o familie adevărată? Cineva poate să scrie o carte, şi dacă circulă în zece mii de exemplare, poate fi considerată un succes; în 100.000 de exemplare, un mare succes. Un film, la prima lui difuzare, îl văd milioane de oameni. Înţelegeţi cu ce fel de armă lovesc aceştia care pregătesc terenul pentru Antihrist, şi ce rază de acţiune are această armă? Toate familiile din cinematografe sunt familii eşuate, familii problematice, familii care te determină să-ţi pui întrebarea: „De ce să-mi doresc să întemeiez o familie?”; „De vreme ce toate s-au destrămat, de ce să întemeiez o familie?”. Şi de vreme ce familia presupune iubire şi jertfă pentru cel iubit, ţinând cont de faptul că noi trăim în vremea unui egoism demonic, toată această propagandă îşi găseşte un teren favorabil. Să vedeţi cum se destramă familiile, cum divorţează din cel mai mic motiv, şi cum după ani femeia, tânăra sau tânărul descoperă că trebuie să-şi „trăiască viaţa” chiar dacă au deja copii.

„Trebuie ca ţara să se destrame”. Nu numai a noastră. Ceea ce se întâmplă în Grecia, se întâmplă şi alte părţi. O imensă armă pentru destrămare este afluxul imigranţilor ilegali din toată lumea, în special din Asia unde există multă nefericire. Un poliţist mi-a spus că în crescătoriile de peşte din Grecia, lucrau, la început, albanezi, iar acum lucrează indieni. „Indieni ai spus? Şi cum au descoperit indienii Grecia?”, îl întreb. „Asta l-am întrebat şi eu pe unul dintre ei”. Iar indianul i-a răspuns: „Nici măcar nu cunoşteam cuvântul «Grecia»”. În adâncurile Indiei s-a apropiat de el cineva care i-a spus: „Vrei să mergi undeva unde să câştigi bani frumoşi, unde este un mediu foarte frumos, la fel şi oamenii, un adevărat paradis …?” De ce să spună „nu” acel om. „Unde este acest loc?” „În Grecia”, îi răspunde. Acolo a auzit pentru prima dată cuvântul „Grecia”, şi tot de acolo l-au adus aici. Să nu-i urâţi pe imigranţii ilegali. Ei sunt doar victimele traficanţilor de carne vie şi de suflete. Dar dacă îi ajutăm, îi ajutăm şi pe aceia care îi trimit. Ei înşişi sunt victime. „Trebuie ca ţările să fie destrămate”. Aşa stau lucrurile. Trebuie să se destrame credinţa, şi mai ales cea întru Hristos. Nu este nevoie de un spirit de observaţie rafinat ca să constataţi că în mod special Chipul lui Hristos provoacă o aşa ură, încât atinge limitele schizofreniei. Într-un anume stat, există un serial. Un om vizitează o familie de creştini (în toate filmele, în cinematografe, creştinii sunt prezentaţi ca fiind oameni cu probleme. Asta în cel mai bun caz. Se poate să existe şi un film autentic,din greşeală). Este găzduit, iar acela vrea să meargă la baie. Creştinii respectivi aveau în baie o icoană mare cu Hristos. Urinează pe ea şi iese afară strigând: „Minune, minune!” Creştinii intră acolo, văd urina de pe Faţa lui Hristos şi încep să strige şi aceştia: „Minune, minune! Icoana a izvorât mir! A lăcrimat Hristos”. Apoi încep să adune mirul cu şerveţelele. În esenţă, serialul vrea să arate cât de „imbecili” sunt creştinii. Televiziunea promovează acest lucru.

M-am dus într-o mănăstire unde am cerut să văd biblioteca. Acolo am văzut pe perete o stofă frumoasă cu Maica Domnului „Vrefokratousa”4. „Foarte frumoasă”, am spus eu. „Nu, gheronda, nu este pentru perete”. „Dar pentru ce este atunci?” „Este un covoraş de la intrarea unui magazin din Constantinopole, astfel încât oricine intra îşi curăţa încălţămintea de Chipul lui Hristos şi al Maicii Sale, ca să nu murdărească magazinul.

Am primit un e-mail cu titlul „Dervişii dansează pe Chipul lui Hristos”. Nici măcar nu l-am deschis. Nu va atrage atenţia această ură faţă de Hristos? De ce faţă de Hristos? De ce nu faţă de Buda? Aţi văzut vreodată ca Buda să fie ponegrit? Aţi văzut vreodată ca Vişnu, Şiva, Mahomed, să fie ponegriţi? De ce în mod special pe Hristos? Ştie diavolul de Cine se teme. Dar de ce să mergem atât de departe? Nu a avut loc aici, în Grecia noastră creştin-ortodoxă, o manifestaţie culturală, o expoziţie de picturi care aparţineau pictorilor din toată Europa, expoziţie finanţată din banii dumneavoastră, deoarece a fost organizată de un anume minister al Greciei? Acolo era un tablou „frumos”, foarte mare, în care Sfânta Cruce era batjocorită în cel mai josnic mod. Toţi politicienii care trăiesc din banii dumneavoastră au trecut şi au văzut tabloul. Cum au reacţionat şi câţi au reacţionat? Fac greve atunci când se simt atacaţi la buzunar de anumite grupuri de oameni, dar niciodată atunci când este atacată credinţa cuiva. Aţi văzut pe cineva vreodată să facă grevă din motive duhovniceşti, din motive ce ţin de credinţa lui? Nu! De ce? Foarte simplu: Dumnezeul lor este în buzunarul lor, şi fac grevă doar atunci când acest dumnezeu al portofelului este ameninţat. Ştie diavolul de Cine se teme! Se teme de iubire şi de Dumnezeul iubirii. Cuvântul lui Dumnezeu, prin gura apostolului, spune: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”5. Ştie diavolul de Cine se teme!

Iar acum am ajuns să avem două extreme de creştini, mai bine zis oameni, nu creştini, care se află în antiteză. Primii sunt cei care sunt nepăsători şi nu cred că există Antihristul. Pe toate acestea le consideră simplă „filologie” şi cale de a se îmbogăţi anumiţi oameni. Iar aceştia, fireşte, nu au nici un motiv să dorească să-şi jertfească viaţa lor şi să nu primească un număr. Ce înseamnă acest număr, de vreme ce cu el vor trăi bine, vor trăi comod şi se vor bucura de bunurile acestei vieţi? Cedează celei de a treia ispitiri a lui Hristos. Când Hristos a plecat în pustiu şi a postit, a întâmpinat anumite ispitiri. Cea de a treia a fost aşa: Diavolul l-a luat pe Hristos, arătându-I toate împărăţiile lumii şi slava lor. „Toate acestea Ţi le voi da, dacă, căzând, Te vei închina mie”6. Pentru această desfătare şi slavă se închină şi acceptă orice urmare şi înrobire a vieţii personale. Iar aceasta o păţesc încetul cu încetul prin mâna multor antihrişti care guvernează întreaga lume. Peste tot se întâmplă asta. Încă de atunci a spus-o Sfântul Apostol Ioan: „Iar acum mulţi antihrişti s-au arătat7”. Aceşti oameni, învăţând în toată viaţa lor să cedeze, să se supună şi să se închine, când va veni stăpânul cel mare, Antihristul, se vor comporta la fel şi faţă de el. Vor primi pecetea lui, pentru ca astfel să poată cumpăra şi vinde. Aceasta este prima extremă.

Cealaltă extremă, şi această ne interesează mai mult, este reprezentată de acei creştini care nu ştiu ce fel de creştini sunt. Oameni care trăiesc o viaţă cotidiană neînsemnată. Creştini care trăiesc o viaţa simplă, cărora li se pare monotonă, care poate să fie monotonă, şi, deodată, prind curaj când le vorbeşte cineva despre Antihrist, şi când îi informează despre cât de mult sunt în pericol, se entuziasmează, deoarece cineva, adică Antihristul, se va ocupa de ei: îi va prigoni, îi va chinui, îi va calomnia pentru a tăgădui credinţa în Hristos. Dar ei nu, vor sta împotrivă, nu vor primi pecetea, va trebui să lupte, de aceea trebuie să fie tot timpul informaţi, trebuie să urmărească semnele vremurilor, să fie atenţi la aceste semne. Fireşte că există semne, deja am menţionat numărul 666, care a devenit de acum atât de vizibil, încât îl vezi pretutindeni, chiar şi pe castroanele de plastic pentru bucătărie. Dar de la acest semn şi până a-l vedea pe Antihrist pretutindeni este o mare distanţă; de la a şti că va veni şi până la a recunoaşte semnele… Din acest punct i-au naştere faptele nechibzuite. Începem să-l vedem pe Antihrist în fiecare colţ şi în spatele fiecărei uşi.

De curând mi-a căzut în mâini o carte. M-a impresionat faptul că a circulat în 21 de ediţii. Despre ce vorbeşte oare, de are un aşa mare succes, m-am întrebat. O femeie necunoscută a scris-o. Chiar şi după succesul acestei cărţi a rămas necunoscută, însă banii i-a strâns. Îl vedea pretutindeni pe Antihrist şi scria în cartea ei unde se află acesta, ca să fim atenţi la el. Şi unde nu-l vedea! Chiar şi în turism! Turismul este înaintemergătorul Antihristului. Fireşte că încerca să aducă argumente pentru această afirmaţie. Am aici o pagină din cartea ei: „Noul coeficient de impozitare care s-a votat în Parlament, pe 1 ianuarie, 1987. Este pe trei nivele. Primul a plătit 6% din impozit –aici e primul şase -, al doilea nivel, 18% din impozit – nu este un simplu 18, ci 6+6+6 -, iar cel de-al treilea nivel 36%, care nu este un simplu 36, ci 2 x 18, adică de două ori Antihrist. Unde a trăit şi cum s-a apucat să scrie cartea această femeie? Ce ar fi scris despre impozitele de acum, dacă atunci vedea în coeficientul 36%, de două ori pe Antihrist? Atât timp cât există oameni naivi, deştepţii se vor îmbogăţi vânzând „antihrist”, frică şi suspans, deoarece tuturor ne place thriller-ul.

Un egumen aghiorit îmi spunea ca mulţi îşi vor câştiga pâinea şi chiar se vor îmbogăţi până să vină Antihristul. „Vine Antihristul! Cumpăraţi cartea mea ca să vedeţi pe unde vine şi să ştiţi!” De ce să fim în permanenţă într-o stare de alarmă ca să simţim că suntem vii? Nu putem să fim nişte creştini normali, paşnici şi echilibraţi? De ce trebuie să fim în priză mereu? De ce trebuie să fim în stare de panică, de sminteală strigând „Vine Antihristul, pecetea lui este pretutindeni”! Totul începe ca o glumă, dar felul în care sfârşeşte nu este deloc amuzant. Cineva îmi spunea: „Nu vedeţi, gheronda, nu vedeţi?” La care îmi deschide o conservă care avea în partea exterioară codul de bare. „Este 666! Cum pot să mănânc asta?”. Eu i-am răspuns: „Nu pot să înţeleg! Ţi-a spus cineva să-l mănânci pe Antihrist? Deschide conserva, mănâncă peştişorii şi aruncă-l pe Antihrist la gunoi. Cine ţi-a zis să mănânci cutia de tablă?”. Altă persoană, călugăr de data aceasta, nu-şi lua pastilele pentru că avea pe cutie codul de bare. „Măi părinte, ţi-a spus cineva să mesteci cartonul? Scoate pastilele, ia-le să te faci bine şi aruncă-l pe Antihrist la gunoi sau arde-l.

De ce trebuie să fim în permanenţă panicaţi, terorizaţi, devenind astfel pricina batjocoririi credinţei în Hristos? Nu putem să fim nişte creştini liniştiţi şi să ne simţim importanţi deoarece Hristos ne-a iubit şi a murit pentru noi? Trebuie să ne simţim prigoniţi de unii ca să simţim că existăm şi că avem valoare? De ce trebuie să se ocupe de noi alţii şi să ne acorde atenţie, iar noi să simţim că existăm? Asta este o boală psihică. Este o slăbiciune sufletească. Nu suntem creştini în felul acesta! Toţi vor râde de noi vânzându-ne antihrist. Anul trecut, un pastor american şi-a convins turma că în luna august va avea loc A Doua Venire. Pastorii de acolo sunt ca nişte „showmen”. Oameni care oferă spectacole. Trebuie să-şi facă numărul, trebuie să impresioneze, trebuie să aibă multe alte talente. Nu are importanţă dacă sunt creştini sau nu. Vând hristos, antihrist şi semne ale sfârşitului. Fireşte că nu a avut loc A Doua Venire. Care a fost urmarea însă? Toţi aceia, ştiind că va veni sfârşitul lumii în august, ca nişte buni creştini, şi-au vândut casele, şi-au împărţit averile săracilor ca să meargă în Rai. Acum, au rămas pe drumuri. Aici se ajunge. Trebuie să fim atenţi că diavolul nu urmăreşte să-l arunce în păcate mari pe unul care doreşte să fie creştin adevărat. Nu-i va spune „mergi la desfrânate, fură sau înşeală”, nu! Pentru că ce va răspunde creştinul? „Nu se poate, sunt creştin!” Însă ce-i va spune? „Bravo! Eşti cel mai bun dintre creştini, deoarece tu eşti atent la semnele vremurilor, pe când ceilalţi trăiesc în nepăsare! Tu l-ai descoperit pe Antihrist, îl vezi, observi lucruri pe care alţii nu le văd!”

Când am fost botezaţi, Hristos, prin mâinile preotului, ne-a pecetluit, în cadrul Tainei Bisericii, cu sfântul şi marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. De ce niciunul nu vă spune să nu vă temeţi, de vreme ce Hristos v-a deosebit, v-a făcut ai Lui. Avem pecetea Lui. De ce ne gândim la pecetea lui Antihrist, şi nu la pecetea lui Dumnezeu pe care am primit-o? De ce toţi vorbesc de pecetea lui Antihrist, şi trec sub tăcere alt lucru pe care îl afirmă Apocalipsa? Apocalipsa afirmă că la sfârşit veacurilor, când va veni Antihristul, va pecetlui şi Dumnezeu pe creştini. Aţi mai auzit-o pe asta până acum? „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui pe frunţile lor pe robii Dumnezeului nostru”8, spun îngerii, pentru a nu se vătăma şi pentru a nu fi în primejdie. Îngerii lui Dumnezeu ne vor pecetlui că să nu ne poată vătăma Antihristul cu antihriştii lui. De câte ori vi s-a spus că creştinii vor fi pecetluiţi de îngeri? Înţelegeţi că există ceva bolnav în toată povestea asta cu pecetea Antihristului? Că i-am dat mai mută importanţă decât merită?

Un părinte l-a văzut pe diavol. Nu-l mai văzuse până atunci, era începător. Acest părinte mi-a povestit: „Când l-am văzut în faţa mea, am îngheţat cu totul de frică şi am înţeles că nimeni, niciodată, nu mă va urî cum mă urăşte acesta care se află în clipa asta lângă mine şi mă priveşte. Pe loc am înţeles că niciodată nu voi avea un alt vrăjmaş, în afară de acesta care se află în faţa mea şi se uită la mine”. „Ce ai făcut?”, l-am întrebat. Toată această scenă se întâmpla în timpul slujbei Utreniei. „Mi-am dus mâna la gură ca să nu se audă ţipetele de frică care ieşeau din mine şi să înţeleagă ceilalţi părinţi ce se întâmplă”.

Nimeni nu ne va urî asemenea diavolului. De ce? Deoarece putem să facem ceva ce el nu a putut să facă: să devenim dumnezei, să devenim mădulare ale Trupului lui Hristos, să ajungem acolo unde el nu a putut să ajungă. Sfântul Maxim afirmă că omul poate să dobândească toate câte are Dumnezeu. Poţi deveni atotînţelept, atoateştiutor, nemuritor, asemenea lui Dumnezeu, exceptând identitatea de esenţă (ousia). Lucrurile acestea nu poate să le „înghită” diavolul, pentru că el n-a reuşit, chiar dacă era curat, era doar duh, pe când noi reuşim chiar dacă avem trup şi oase. Ura lui nu se poate spune!

Un stareţ mi-a zis că dacă Dumnezeu ar lăsa liber, nu pe Lucifer, ci pe un drăcuşor căruia să-i spună că este liber cinci minute şi că poate face ce doreşte pe pământ, nu va rămâne niciunul dintre noi viu. Un singur drăcuşor să lase! Însă, noi trăim. Nu este aşa? Aşadar, diavolul nu ne poate face nimic. Trăim, ne nevoim, încercăm, cum vom izbuti? Ce-l împiedică pe diavol de nu ne prăpădeşte? Virtuţile noastre? Ştim noi ce fel de virtuţi avem. Şi oricâte am avea, virtuţi ca ale diavolului nu vom avea niciodată. El are mult mai multe virtuţi decât noi. Niciodată nu vom posti cum posteşte el; el nu mănâncă niciodată pentru că nu are trup; niciodată nu vom fi mai feciorelnici decât el; chiar dacă ar vrea să desfrâneze, nu poate, pentru că nu are trup; niciodată nu vom priveghea cum priveghează el. Nu ne păzesc virtuţile noastre, nici „sfinţenia” noastră. Fiecare dintre noi ştim ce fel de „sfinţenie” avem înlăuntrul nostru. Ce ne păzeşte? Dragostea lui Hristos. Acela Care Şi-a vărsat sângele Său, Care a fost omorât pentru noi. Aşadar, Cel Care ne păzeşte acum, ne va păzi şi atunci, la sfârşitul veacurilor. Ce spune Sfânta Scriptură? „Mai mare este Cel Ce este în voi, decât cel ce este în lume”9. Dumnezeu, Care este în noi, este mai mare decât diavolul din lume. „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”10 Nu ne temem nici măcar de Lucifer! De Antihrist ne vom teme? De slujitorul lui personal? De stăpân nu ne temem, de slugă să ne temem? Haideţi să ne revenim în fire!

Un arhimandrit deosebit spunea: „Nu ne temem de un număr, adică de 666, ci de nenumăratele noastre păcate”. 

Un sfânt al bisericii spunea că nimeni nu te poate vătăma dacă tu nu te vei vătăma mai întâi pe tine. Poate să vină Antihristul! Este problema lui, nu a noastră. 

Să fiţi cu luare aminte la asta! Sieşi îşi va face rău când va veni. Nu ştim oare cum se termina întreaga istorie? „Domnul Hristos îl va ucide cu suflarea gurii Sale”, îl va lovi şi-l va arunca în foc. 

Aşadar, cu cât Antihristul întârzie să vină, cu atât este mai bine pentru el. Dacă va veni, „îşi va pierde capul”. Ce ne priveşte pe noi? Întârzie să vină? Este în folosul lui. Nouă ne este de folos dacă vine, deoarece ni-L va aduce pe Hristos.Dar sa ne preocupe si pe noi, santem gata de venirea lui Iisus ? De judecata de Apoi ? Suntem liberi de pacat, de patimi si smeriti ? Sau traim cu iluzia sugerata de diavol ,, lasa, ca va fi bine,, care ne va duce la osanda vesnica.

Extras din video conferinţa Stareţului Nikon, din data de 19. 03. 2012:

http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Despre cele patru virtuti ale sufletului. Sf. Petru Damaschin

Ce este virtutea crestina?

Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

Care sunt insusirile virtutii crestine?

Virtutea crestina trebuie sa fie:

1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 11, 12);

2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata" (I Cor. 9, 17);

3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: "Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit" (Rom. 12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.

4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face. "Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati" (Rom. 2, 13);

5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. In locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

Care sunt roadele virtutii?

Evagrie Monahul spune: "Virtutea este hrana sufletului". Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il face pe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel dstigator de mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viata pamanteasca si feridt in viata viitoare. "Traind in virtute, suntem ai lui Dumnezeu", spune Sfantul Antonie cel Mare.

De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?

Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sau chiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi sunt bantuiti de necazuri si stramtorari.

Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestularea pamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traieste in situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegile savarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altii il cred fericit.

Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca, avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietii viitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptii sunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosi incercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentru ca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unora fata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertatea vointei omenesti.

Insusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acest chip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitorului este menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoi trebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand, precum spune Sfantul Apostol Pavel, "Cel ce seamana cu zgarcenie, cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera" (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: "Odihna lor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este in mormant, iar a ta in rai".

Virtutea este una singura?

Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucat insa trebuintele vietii omenesti si legaturile dintre oameni sunt multe si felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste trebuintele si legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel sa vorbim de mai multe virtuti.Cum se impart virtutile?
Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice (religioase) si virtuti morale.

Ce sunt virtutile teologice?

Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu.

Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor; de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viata crestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a implini fapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui.

Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

. Ce sunt virtutile morale?

Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata de sine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosului si a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilor dintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazema viata cinstita.

Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care este inzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate. Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in firea omului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceasta fire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puterii morale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firave si slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodi fapte bune, necesare mantuirii.

Care sunt virtutile morale?

Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si barbatia.

. Ce este intelepciunea crestina?

Intelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a se purta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu si pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute a vietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea. Mantuitorul spune: "Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele: "Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica), pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia" (Col. 4, 6). Iar Sfantul Antonie cel Mare zice: "Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire". Asadar, crestinul intelept se fereste de rau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului. Intelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupa masura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca, intrucat Mantuitorul a zis: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura, care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit din vreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea intelepciunii crestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza buna. Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagarea in seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

Ce este dreptatea crestina?

Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste, cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeu si fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. in Sfanta Scriptura gasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupa poruncile lui Dumnezeu. In acest inteles, batranul Simeon este numit "drept si temator de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiasca Intru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19).

A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilor nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea dreptatea crestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce este al sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturile dintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prin aceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasire in toate. Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi, si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni, dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptate sociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

Ce este cumpatarea crestina?

Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita masura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe si in toata purtarea sa. "Sa umblam cuviincios, ca ziua; nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 13-14), spune Sfantul Apostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. "Sa va feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului" (I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta, omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6).

Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avem in firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prin aceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat si sufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatarii se rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate, chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lipsa de infranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cu suferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata". Roadele virtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorba si purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

Ce este barbatia crestina?

Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-si implini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toate greutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteasca de a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteasca este necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celor morale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine. Sfantul Apostol Pavel spune: "Fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10-11).

. Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?

Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferit fara murmur si a strigat: "Oare omul nu este pe pamant ca intr-o slujba ostaseasca?" (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pilda de tarie ne-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. Pilda Lui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin. Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia. Impotriva barbatiei se pacatuieste prin:

1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatile vietii;

2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;

3) Indrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia, sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.

Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt o lucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Impodobindu-se cu ele, crestinul va folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci "sufletele oamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse", zice Sfantul Antonie cel Mare.

Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumusetea vietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereasca de fapte rele, de pacat, caci: "Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are" (Iacov 4, 17).,

Ce este ispita?

Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi ceva prin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva, adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara. Ispita dinauntru este prilejuita de:

1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);

2) Pofta ochilor (bogatie); si

3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura: "Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.

Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel, Mantuitorul zice: "Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau" (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: "Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?" (Fapte 5, 3). Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea gandului omului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseaza un bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume inseamna indemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altii felurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

http://www.crestinortodox.ro