Par Mina Dobzeu - Rugaciunea lui Iisus

Pomenirea neîncetată a lui Iisus

 Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. 

Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale. Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul, și nu în afara Lui, cum greșit cred unii.
Nimic nu poate viețui în afara lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins. „Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele în apă.
Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns.
Dacă voim ca Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință, să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă,și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ne va face să fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. 

Dar cum se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să cugetăm la Dumnezeu? 

Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară - grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor, deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.” 

Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri, și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!” /I Thes. 5:17/ Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. 

De ce, atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?... Trebuie să ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici, fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Noului Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu mine.” /Apoc. 3:20/ Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta. Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări mântuitoare care suie către Dumnezeu. Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.


Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

Părintele Teofil Părăian, un program de viaţă duhovnicească

TEMEIURILE VIEȚII DUHOVNICEȘTI

Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe o temelie sănătoasă. Unde își are început viața duhovnicească?
 În credința în Dumnezeu, Care este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L iubești pe El?... Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești, credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca, mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața duhovnicească. Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească mai departe?


Temelia vieții duhovnicești este smerenia. 

Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.” /Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei.

 Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie. 

Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească. 

Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim. Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. 

Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/ Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!” 

Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov. 
Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29

Osândirea de Sine

Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale.
 Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea. Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.


Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele

Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară suflet osebit, în neorânduială, și noaptea fără milă nimicesc ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru. 

Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.

Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010

http://www.librariasophia.ro/carti-Viata-duhovniceasca-a-crestinului-ortodox-Serafim-Alexiev-arhim-so-6754.html