De îndată ce ne sculăm din pat, mai înainte de a pleca spre vreuna din treburile noastre, fie cele obşteşti, fie cele casnice, dacă vreţi, chemăm servitorul şi-i cerem socoteala de cheltuielile ce-a făcut, ca să ştim care cheltuială a fost făcută cum se cuvine şi care nu şi cât ne-a rămas. Şi dacă aflăm că ne-a rămas puţin, cugetăm în ce chip să facem rost de alţi bani, ca nu cumva a doua zi, din pricina nebăgării noastre de seamă, să nu avem ce mânca.
Iată ce trebuie să facem şi cu faptele noastre. Să chemăm conştiinţa noastră şi să facem cu ea socoteala vorbelor noastre, faptelor noastre, gândurilor noastre.
Să cercetăm care cheltuială a fost făcută bine şi care spre pierdere.
Ce vorbe au fost cheltuite prost, pe sudalme, neruşinări, bârfiri.
Ce cuget a chemat privirea noastră spre spurcăciuni.
Ce gând a fost pus în lucrare spre răul nostru prin mâini, prin limbă, prin priviri.
Să ne silim să nu mai facem cheltuieli deşarte – şi în locul a ceea ce a fost rău cheltuit, să punem la păstrare alte bogăţii, în locul cuvintelor aruncate prosteşte, rugăciuni; în locul privirilor neruşinate, milostenii şi postiri.
De vom cheltui fără rost, fără să punem nimic deoparte, vom cădea în cea de pe urmă sărăcie şi, fără să băgăm de seamă, ne vom îndrepta spre pedeapsa veşnică a iadului. Socoteala pe care obişnuim s-o facem cu banii noştri de cum răsare soarele, s-o facem aşadar, şi pentru faptele noastre după masa de seara, mai înainte de a ne pleca fruntea pe pernă, când nimeni nu ne supără şi nimic nu ne tulbură.
Şi să ne cerem socoteală nouă înşine de ceea ce am făcut şi am zis de-a lungul zilei.
De vom descoperi vreo greşeală, să ne pedepsim conştiinţa, să ne certăm voia, să aplecăm cugetul nostru sub durere cu atâta tărie, ca să nu mai îndrăznească, atunci când ne vom scula, să ne ducă spre aceeaşi prăpastie a păcatului, aducându-şi aminte de asuprirea din ajun. Că acest ceas este cel mai potrivit pentru o asemenea încheiere de socoteli, însuşi profetul o spune: „Ceea ce vă ziceţi în inimi, împliniţi când vă aşezaţi în pat”.
De-a lungul zilei multe ne împiedică să facem ce vrem: prietenii ne sâcâie, nevasta ne tulbură, copiii ne mâhnesc, treburi de toate felurile ne împresoară, că stăm şi ne mirăm cum de nu cădem… Dar, odată descătuşaţi din aceste înlănţuiri, la venirea serii, suntem singuri cu noi înşine şi ne bucurăm de o pace desăvârşită, să adunăm la patul nostru tribunalul şi purcezând la judecată, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu…
Ce milostiv era Sfântul și Dreptul Iov: "Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop"
Vă invit să citiți capitolul 29 din Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, și să vă minunați la ce înălțime a iubirii de aproapele ajunsese acest om și cât de drept și curat era el cu sufletul, deși în acele vremuri încă nu venise Domnul Hristos pe pământ. Cu cât mai mult ar trebui să fim noi astăzi milostivi și iubitori, care ne împărtășim cu Însuși Dumnezeu în fiecare duminică.
1. Apoi Iov a mers mai departe cu pildele sale şi a zis: 2. "O, dacă aş fi încă o dată ca în lunile de mai înainte, ca în zilele când Dumnezeu mă ocrotea, 3. Ca atunci când El ţinea strălucitoare deasupra capului meu candela Sa şi, luminat de ea, eu străbăteam prin întuneric! 4. De ce nu sunt încă o dată ca în zilele toamnei mele, când Dumnezeu ţinea parte cortului meu, 5. Când Cel Atotputernic era încă cu mine şi împrejurul meu stăteau feciorii mei, 6. Iar picioarele mele se scăldau în lapte şi stânca aspră izvora pentru mine pâraie de untdelemn? 7. Atunci când ieşeam la poarta de sus a cetăţii şi aşezam în piaţă scaunul meu, 8. Tineretul, văzându-mă, se ascundea cu sfială, iar cei bătrâni se ridicau în picioare şi rămâneau aşa. 9. Fruntaşii poporului îşi opreau cuvântările şi îşi puneau mâna la gură. 10. Glasul căpeteniilor scădea şi limba lor se lipea de cerul gurii. 11. Căci urechea care mă auzea mă fericea şi ochiul care mă vedea îmi dădea mare mărturie. 12. Fiindcă scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin. 13. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei. 14. Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veşmânt şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi turbanul meu. 15. Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop; 16. Eram tatăl celor neputincioşi şi cercetam cu sârguinţă pricinile care îmi erau necunoscute.
17. Sfărâmam fălcile nelegiuitului şi smulgeam prada din dinţii lui. 18. Şi îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele. 19. Rădăcina mea se va răsfira pe lângă apă şi roua se va lăsa, noaptea, peste ramurile mele. 20. Slava mea va întineri neîncetat şi arcul meu se va înnoi în mâna mea. 21. Oamenii mă ascultau şi stăteau fără grai şi aşteptau să audă sfatul meu. 22. După ce le vorbeam eu, ei nu mai spuneau nimic şi cuvântul meu cădea asupra lor picătură cu picătură. 23. Mă aşteptau precum aştepţi ploaia şi căscau gura lor, ca pentru bura de primăvară. 24. Dacă le surâdeam, nu-şi credeau ochilor şi surâsul meu nu-l lăsau să se piardă. 25. Le arătam care este dreapta cale şi stăteam mereu în fruntea lor, stăteam ca un împărat, între ostaşii săi şi, oriunde-i duceam, ei veneau după mine. .
Domnul nostru, pentru că a văzut că Iuda era lacom după bani, l-a însărcinat cu banii pentru a-l mulţumi şi pentru a-l opri să devină un trădător, de dragul banilor. Ar fi fost mult mai bine totuşi să-i fure, decât să-L trădeze pe Creator pentru bani… Nu ar fi trebuit oare, ca furul de bani să se teamă de Creatorul banilor? Dar poate chiar aceasta este ceea ce şi-a amintit atunci când s-a spânzurat (vezi și Matei 27, 5).
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 17, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Lăcomia
Ai bani puţini şi vrei mulţi. Ai bani mulţi, dar vrei şi mai mulţi. Oricâţi ai avea, tot nu eşti mulţumit. De ce ai lăsat lăcomia să pună stăpânire pe tine, omule? Nu ştii că vei lăsa aurul şi argintul tău altora, iar tu vei rămâne numai cu blesteme şi păcate? Nu îţi dai seama că din pricina lor, eşti chinuit în această viaţă şi vei fi şi în cealaltă? Nu poţi înţelege că te vor ajunge lacrimile şi suferinţele săracului, ale celui pe care l-ai nedreptăţit sau de care te-ai folosit ca un stăpân şi ale celui pe care l-ai trimis la temniţă pentru că nu ţi-a înturnat banii pe care ţi-i datora? Ce răspuns vei da dreptului Judecător, atunci când vei fi dinaintea tronului Său, alături de cei pe care i-ai nedreptăţit, şi când nu se va găsi nimeni care să pună cuvânt bun pentru tine?
Pe judecătorii omeneşti poţi să-i înşeli sau să le cumperi cinstea. Dar la Judecătorul ceresc, acestea nu au trecere. Legile omeneşti le poţi încălca, şi să scapi de judecată, făcând în aşa fel încât să pară că le respecţi. Dar cu legea cerească aşa ceva nu poţi face, pentru că Domnul vede faptele tale. Iar mai devreme sau mai târziu, vei da socoteală dinaintea Aceluia Care stă lângă cei nedreptăţiţi şi îi apără pe cei care nu se pot apăra singuri.
Şi nu-mi spune că cutare, cu toate că este lacom, este fericit, pentru că acum poate este fericit, dar nu va fi aşa până la sfârşit. Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce fac fărădelegea. Căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece (Ps. 36, 1-2).
Lăcomia este ca drojdia rea, care strică întreg aluatul. Dacă săvârşind nedreptate, câştigi fie şi puţini bani, întreaga ta avere este murdărită. De aceea, de multe ori, câţiva bănuţi câştigaţi s-au făcut pricină de pierzanie pentru om.
Mă vei întreba: „Toţi oamenii lacomi vor fi pedepsiţi?” Cu siguranţă, cu toate că nu vor primi toţi aceeaşi pedeapsă. Iar dacă nu vor fi pedepsiţi în această viaţă, să-ţi pară cu atât mai mult rău de ei, pentru că vor fi pedepsiţi în cealaltă viaţă, unde îi aşteaptă flăcările iadului. Dar nu vor suferi numai aceştia, ci şi cei care moştenesc averea, pentru că ştiu că bunurile acelea au fost dobândite prin nedreptăţi, ele aparţinând, de fapt, altora. Acest fapt este recunoscut şi de legea omenească, ce dă proprietarului dreptul să ceară lucrul său nu numai din mâna celui care l-a răpit, ci de la oricine s-ar afla bunul atunci când îl cere.
Aşadar, dacă îi cunoşti pe cei nedreptăţiţi, dă-le înapoi ce ai luat de la ei, sau dă-le mai mult decât ai luat, aşa cum a făcut Zaheu, vameşul din Evanghelie. Iar dacă nu îi cunoşti, dă ceea ce ai câştigat pe nedrept săracilor. Astfel, vei scăpa de nenorocirile care îţi bat la uşă. Dacă dai înapoi numai ce ai răpit, nu ai nici un câştig. Grăitoare este pilda lui Zaheu, pe care l-am pomenit mai înainte. Numai atunci când acest vameş a făgăduit: Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit, Domnul l-a încredinţat: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia (Luca, 19, 8-9).
Noi facem dimpotrivă: răpim nenumărate lucruri şi dăm puţine, gândind că suntem iertaţi cu acestea de nedreptatea noastră şi că, astfel, Îl îmbunăm pe Dumnezeu. Dar iată: Cain, care a adus lui Dumnezeu jertfă din ce avea mai rău în cămara sa, fără să nedreptăţească pe nimeni, a fost pedepsit foarte aspru. Atunci cât vom fi pedepsiţi noi, care dăm din averea noastră săracului, adică lui Hristos, doar câteva firimituri? De ce îl jicneşti pe Domnul, dându-I doar câteva firimituri? Hristos nu ar primi asemenea mâncare, chiar de ar muri de foame. Mai bine este să nu-I dai nimic, decât să-i dai cele ce aparţin altora.
Spune-mi, dacă ai dinaintea ta doi oameni, dintre care unul este gol, iar celălalt este îmbrăcat, iar tu îl dezgoleşti pe cel de-al doilea ca să-l îmbraci pe primul, nu înfăptuieşti o nedreptate? Cu siguranţă că da. Şi dacă înfăptuieşti o nedreptate şi nu un fapt de milostenie dându-i altuia tot ce ai răpit, cum socoteşti că este milostenie să dai doar câteva firimituri, adică mai nimic?
Bogatul din Evanghelie nu a săvârşit nici o nedreptate faţă de Lazăr. Cu toate acestea, pentru că nu a avut milă de el, a fost osândit să se chinuiască în iad (Luca 16, 19-25). Atunci ce putem să spunem despre noi, care nu numai că nu dăm milostenie, dar şi nedreptăţim?
Atunci când Domnul va veni în toată slava Sa, ca să judece lumea, va spune celor nemilostivi, care vor fi adunaţi cu toţii de-a stânga Sa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat (Mat. 25, 41-43). Aşadar, dacă sunt osândiţi la suferinţa veşnică, alături de diavol, cei care nu au dat hrană şi apă lui Hristos atunci când era flămând şi Îi era foame, care va fi pedeapsa celor care îi osândesc la înfometare pe semenii lor, răpindu-le avutul? Ce vor păţi cei care nu numai că nu-L îmbracă pe Hristos, dar Îl şi despoaie de hainele Sale. Ce vor păţi cei care nu numai că nu Îl primesc şi nu au grijă de El atunci când este străin, ci Îl alungă? Ce vor păţi cei care nu numai că nu Îi uşurează suferinţa atunci când este bolnav, dar Îl mai şi vatămă pe deasupra? În f ine, ce vor păţi cei care nu numai că nu Îl cercetează când este închis, ci liber fiind, caută să Îl bage la închisoare?
Domnul a zis: Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei (Luca 6, 32). Aşadar, dacă este păcătos cel care îi iubeşte numai pe cei care îl iubesc, cum este cel care îi vatămă şi pe cei care nu l-au nedreptăţit? Dacă este vrednic de osândă cel care nu face milostenie din averea sa, cum este cel care răpeşte avut străin? Căci este un mare păcat nu numai să iei din avutul altuia, dar şi să nu dai din ce este al tău celor care au nevoie este o încălcare a legilor dumnezeieşti, prin păcatele lăcomiei şi al nedreptăţii.
Aşadar, să ne ferim, fraţilor, de păcatul lăcomiei. Şi ca să ne fie mai uşor, să luăm spre pildă viaţa oamenilor răpitori şi lacomi care au trăit înainte de noi, adică a celor care au murit. Unde se găsesc acum aceştia? În iad! Şi banii lor? Se bucură alţii de ei! Prin urmare, nu suntem lipsiţi de minte să ne chinuim şi în viaţa aceasta şi în cealaltă? În viaţa aceasta, ne chinuim alergând şi fiind neliniştiţi tot timpul, căci dobândirea şi păstrarea banilor nu sunt lucruri uşoare. În cealaltă viaţă, ne chinuim prin pedepsele gheenei celei veşnice.
Şi cu adevărat, cine este mai vrednic de plâns decât cel răpitor, care pleacă din această lume purtând cu sine numai păcatele pe care le-a săvârşit, şi pentru care va da socoteală dinaintea lui Dumnezeu, lăsând ceea ce a adunat altora, de multe ori chiar duşmanilor săi? Cine este mai nenorocit ca omul lacom, care este topit de griji şi de frică, din sufletul căruia liniştea şi seninătatea au plecat, lăsând loc neliniştii, care îi face viaţa mai rea decât orice moarte? Atunci când câştigă, nu se bucură, pentru că vrea mai mult. Când pierde fie şi o monedă, i se pare că i s-a întâmplat nu ştiu ce mare rău. Nu are prieteni, decât pe cei de la care câştigă. Pe ceilalţi îi socoteşte duşmani. El dispreţuieşte, de fapt, lumea întreagă. Îi urăşte pe săraci, pentru că îi cer ajutor. Pe cei bogaţi îi invidiază, pentru că râvneşte la bogăţiile lor. Când semenii săi sunt fericiţi, el este trist. E ca şi cum ceilalţi i-ar fi răpit bunurile care i se cuvin. Se poartă cu toţii de parcă ar fi fost nedreptăţit de aceştia. Suf eră pentru că pământul nu produce aur în loc de grâu şi pentru că fântânile izvorăsc apă în loc de argint, că munţii sunt făcuţi din pietroaie, nu din pietre preţioase.
Bogăţia este pentru iubitorul de argint ceea ce este cuţitul pentru nebun. Ba chiar mai rău, căci nebunul, odată ce şi-a înfipt cuţitul în piept, scapă pentru totdeauna de nebunia sa şi nu mai este rănit a doua oară, pe când iubitorul de argint primeşte lovituri nenumărate în fiecare zi şi nu scapă niciodată de nebunia sa. Dimpotrivă, cu cât este mai rănit de bogăţie, cu atât mai tare înfige cuţitul în rana sufletului său.
Cine este, dar, mai rău decât omul lacom, care îşi omoară sufletul cu nedreptăţi, îşi pierde timpul vieţii acesteia cu griji deşarte şi se lipseşte de orice mulţumire, iar pe toţi oamenii îi face duşmanii săi? Poate vă veţi mira de cuvintele „Pe toţi oamenii şi-i face duşmani” Da, pe toţi, pentru că nu îl urăsc numai cei care au fost nedreptăţiţi de el, dar şi ceilalţi, care compătimesc victimele şi se tem ei înşişi să nu ajungă vreodată în situaţia lor grea. Dar cel mai rău lucru nu este ca toţi oamenii să fie duşmanii tăi, ci ca duşmanul tău să fie Însuşi Dumnezeu. Dacă e aşa, ce nădejde şi ce mângâiere îţi mai rămâne?
Spune-mi, ce bogăţie este să nedreptăţeşti? Tu, cel care nedreptăţeşti, eşti bogat sau eşti asemenea celor întemniţaţi? Eu zic că eşti într-o stare mai jalnică decât a acelora. Şi ştii de ce? Pentru că întemniţaţii şi-au pierdut libertatea trupului, pe când tu ai pierdut-o pe cea sufletească. Ei sunt înlănţuiţi fără voia lor, pe când tu eşti înlănţuit în lanţurile păcatului cu voia ta.
Dacă împăratul ar scoate o lege prin care ne-ar obliga nu numai să nu răpim ceea ce este al altora, dar şi să dăm săracilor o parte din averea noastră, ne-am supune fără să zicem nimic. Dar dacă Împăratul cerului şi al pământului ne spune să nu răpim lucruri care nu sunt ale noastre, noi încălcăm cu neruşinare porunca Sa. Pe împăratul pământesc, care este om, îl respectăm, pe când pe Împăratul cel veşnic, Creatorul şi Domnul a toate, Îl dispreţuim. Nu este înfricoşător? Dacă atunci când Îl cinstim pe Dumnezeu ca pe un om, săvârşim un păcat, cât de mare este păcatul nostru dacă Îl cinstim pe Dumnezeu mai puţin decât pe un om?
Vi se pare că vorbele acestea sunt grele? Atunci arătaţi cu adevărat că vă întristează şi vă înfricoşează, ferindu-vă de faptele cele rele. Dacă nu vă este teamă de faptele cele rele, cum să vă cred atunci când îmi spuneţi că vă e frică şi vă întristaţi de vorbele mele? Nu vorbele mele, ci voi, cu faptele voastre, vă osândiţi, căci cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Şi aşa cum femeile gravide simt durerile facerii înainte să iasă copilul, aşa şi cel care pregăteşte o faptă nelegiuită, înainte deci să nedreptăţească pe cineva, suferă şi se chinuieşte. Oricât de păcătos ar fi omul, el nu poate să închidă gura conştiinţei care îl mustră. Conştiinţa este un lucru firesc, pe care Dumnezeu l-a pus în om încă de atunci de când l-a creat. Oricât de mult am încerca să nu o ascultăm şi să luptăm cu ea, conştiinţa ne apare mereu dinaintea noastră şi ne strigă, ne osândeşte şi ne pedepseşte.
Vă aduceţi aminte cât de rău era Ahab, regale Samariei? Cu toate acestea, chiar şi el, atunci când a vrut să răpească via lui Nabot, a avut parte de multă suferinţă. Cu toate că era stăpân absolut, cu toate că nu era nimeni care să-l mustre pentru ceea ce făcuse, totuşi conştiinţa sa îl mustra într-atât, încât era zbuciumat, posomorât şi fără nici o tragere de inimă, iar mâhnirea îi era zugrăvită pe chip (3 Regi 21, 1-29).
Vreţi să vă spun o întâmplare care s-a petrecut în zilele noastre, ca să vedeţi cât de înfricoşătoare poate fi lăcomia? De ceva timp în urmă, a căzut asupra oraşului nostru mare secetă. Cerul căpătase culoare roşiatică. Cu toţii aşteptam să vină moartea – o moarte mai înfricoşătoare decât oricare alta – şi ne rugam lui Dumnezeu să ne izbăvească de o asemenea nenorocire. Dintr-odată şi nesperat, prin mila nemărginită a Domnului, a căzut din cer ploaie bogată. În timp ce toţi se bucurau şi sărbătoreau, un anume om bogat mergea prin oraş trist, cu capul plecat şi galben la faţă ca un mort. Nişte oameni l-au întrebat atunci care era pricina tristeţii sale, iar el nu a putut să se ascundă, căci povara de pe sufletul său era greu de dus. Iată ce a mărturisit: „Am în hambare zece mii de măsuri de grâu, iar acum a plouat şi nu ştiu cum o să-l vând”.
Ce spui, omule fără frică de Dumnezeu? Suferi pentru că n-au murit cu toţii, ca să strângi tu aurul de pe urma lor? Nu ai auzit ce spune Solomon? Cel care ţine grâul este blestemat de popor (Pildele 11, 26). Eşti vrăjmaş al lui Dumnezeu sau prietenul Lui? Eşti mai degrabă sclavul banului. Limba ta, care a rostit asemenea cuvinte, ar trebui să fie tăiată. Inima ta, care izvorăşte asemenea simţăminte neomeneşti, ar trebui să nu mai bată. Ce fel de om eşti tu, care nu suferi pentru că ai avea puţin, ci pentru că ai mult şi vrei să dobândeşti şi mai mult, răpind avutul semenilor tăi?
Cu ce cuvinte să descriu urâciunea patimii celor lacomi? Nimic nu este mai lung ca mâinile lor şi nimic mai murdar şi mai neruşinat ca privirea lor. Ei nu îi văd pe oameni ca oameni, nici cerul nu îl văd ca cer şi nici un alt lucru de pe pământ nu îl văd aşa cum este el cu adevărat. Pe toate le văd ca pe bani, pe toate le măsoară în bani. Oamenii adevăraţi îi văd pe cei săraci că se chinuiesc şi li se moaie inima. Cei lacomi îi văd pe săraci şi se înfurie. Oamenii adevăraţi nu numai că nu răpesc nici măcar cu privirea lucrurile altora, dar dau celor care au nevoie din ce au ei. Lacomii nu se neliniştesc până nu răpesc avutul celorlalţi şi îl fac al lor. Oamenii adevăraţi nu suportă să-l vadă despuiat pe semenul lor. Oamenii lacomi vor să-i despoaie pe toţi, altfel nu sunt mulţumiţi; sau mai bine zis, nici aşa nu sunt mulţumiţi. De aceea putem spune că aceşti oameni sunt mai răi chiar şi decât fiarele sălbatice, căci acestea, atunci când se satură, se îndepărtează de pradă, pe când oamenii lacomi nu se satură niciodată. Fiarele pădurii sunt din firea lor sălbatice, pe când omul lacom îşi transformă de bunăvoie firea din blândă, în sălbatică. Din gura lor scuipă otravă, la fel ca şerpii, mâinile lor nu află odihnă până când nu fac rău celorlalţi, cât despre gând, dacă ar fi cu putinţă să le cunoaştem gândul, ne-am da seama că nu sunt ca fiarele sălbatice, ci mai răi decât acestea. Ei sunt adevăraţi demoni. În inimile lor ascund numai cruzime şi răutate faţă de fiecare dintre semenii lor. Diavolii nu pot să-i lovească pe oameni aproape niciodată fără voia şi împreună-lucrarea lor, pe când cei lacomi îi lovesc chiar şi atunci când ei se împotrivesc. Ei jertfesc totul, chiar şi sufletul lor, pe altarul câştigului. Nu se gândesc la nimic altceva şi nu îi interesează decât banul. Nu se tem de iad, nu doresc Împărăţia cerurilor, nu le este ruşine de oameni, nici frică de Dumnezeu. Legile le încalcă, cinstea o socotesc o prostie, dispreţuiesc Evanghelia, iar în viaţa de după moarte nu cred.
Aşa deci, înţeleptule lacom, zici că nu există viaţă după moarte? Nici judecată nu există? „Nu”, îmi vei răspunde, pentru că aşa îţi convine ţie. Dar, oare, nu există nici moarte? Şi de ea te îndoieşti? Oricât ai vrea lucrul acesta, nu poţi. Nu te feri să spui că o să vină şi pentru tine clipa să mori. Uită-te la albină. Toată viaţa ei face bine, lucrând cu bucurie ca să strângă mierea cea bună şi folositoare. Dar îndată ce face răul, moare. Învaţă de la albină să nu faci rău semenului tău, căci tu vei pieri înaintea aceluia. Pe aproapele tăi îl vei răni şi îl vei face să sufere o vreme, însă tu vei muri pentru totdeauna.
Banii sunt folositori, pentru că ne ajută în nevoile noastre de zi cu zi. Dar nu trebuie să avem prea mulţi, căci altfel, ei nu îşi mai împlinesc menirea, ci se transformă în stăpânul celui care îi are. Dacă strângem averi, ne facem cugetul rob materiei necugetătoare şi arătăm că nu avem credinţă în sfânta Pronie. Ba mai mult, dovedim că suntem nebuni. Da, nebuni. Nu este nebun cel care prin orice mijloc dobândeşte avere, pe care apoi o pierde? Îmi vei spune: „Doar averea o să rămână copiilor mei”. Da, dar şi copiii tăi vor pierde această avere când vor muri. Şi poate că vor muri înainte de tine!
Adevărul este că atunci când aduni avere, îţi îngraşi două din patimile tale cele mai înfricoşătoare: slava deşartă şi înclinaţia spre plăceri trupeşti.
Te făleşti cu casele şi cu servitorii tăi, făcându-i pe ceilalţi să te admire şi să te invidieze; te dedai plăcerilor trupeşti şi la tot desfrâul. Iată de ce eşti lacom. Iată de ce vrei să răpeşti avutul celorlalţi. Ca să-ţi îngraşi patimile, nu şovăi să-ţi arunci fraţii pe drumuri şi să le pricinuieşti tot felul de nenorociri. Să ştii că fraţii tăi sunt mădulare ale trupului lui Hristos şi dispreţuin-du-i pe ei, Îl dispreţuieşti pe Hristos.
Crezi sau nu, să ştii că te aşteaptă iadul cel veşnic dacă nu te pocăieşti pentru păcatele tale. Căci dreptul Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Romani 2, 6), nu va lăsa nepedepsite cele două păcate de moarte pe care le săvârşeşti: faptul că dobândeşti avere pe nedrept şi faptul că nu foloseşti averea în scopuri curate şi bune. Pe cei care se supun nedreptăţii, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, îi aşteaptă mânia şi furia lui Dumnezeu (Romani 2, 8). Şi cum să nu se mânie Dumnezeu dacă pe de o parte, îţi cheltuieşti banii pe femei uşoare, iar pe de altă parte, îi dispreţuieşti pe săraci? Şi chiar dacă ţi-ai câştigat cinstit averea, vei fi aspru pedepsit dacă o vei cheltui pe plăceri trupeşti. Gândeşte-te atunci care va fi pedeapsa ta dacă îţi câştigi averea necinstit.
Dacă vrei să scapi de judecata neînduplecatului Judecător, nu mai umbla după avere dobândită prin nedreptăţirea celorlalţi. În această viaţă, eşti apărat de puterea banilor, de influenţa funcţionarilor şi de bunăvoinţa judecătorilor. Însă în cealaltă viaţă, cine te va mai apăra? Acolo te vor însoţi numai păcatele tale şi strigătele celor nedreptăţiţi de tine, care ajung până la tronul ceresc al lui Dumnezeu. Să dea Domnul să cunoşti şi tu sfânta milă cerească pe care să o dobândeşti prin pocăinţă.
