Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale numite instincte (...) care sunt norme fixe de viaţă. Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe.
Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă.
Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: „Împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-l însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”.
Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat – arbitrar – dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş.a.m.d.
În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”) care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie.
Între cenzura minţii (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total.
Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor. În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către satana, prin patimile trupului.
Forţa instinctelor – forţele oarbe ale firii, altfel în serviciul vieţii rânduite –, creşte când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii raţiunii, iar de acum caută să o surpe cu totul şi lumina conştiinţei să o stingă.
O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.
Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândii cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).
Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.
Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei.
Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop.
Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.
Nu este aşadar nejustificat ca, în vreme ce eşti ferit de asemenea nenorociri, să-L huleşti pe Dumnezeu, când alţi oameni, care sunt aspru încercaţi de diferite chinuri, Îl slăvesc pe Domnul neîncetat? La urma urmei, cel care suferă, chiar dacă mai rosteşte câte-o vorbă rea în durerea lui, este vrednic de iertare. Însă cel care, fără să sufere, Îl huleşte pe Dumnezeu şi-şi pierde sufletul, ce iertare mai aşteaptă?
Din ce motiv, omule, bogăţia ţi se pare lucru important? Neîndoielnic pentru că-ţi plac ospeţele scumpe, pentru că simţi mulţumire când alţii te admiră şi te invidiază, pentru că poţi cu banii tăi să le faci rău duşmanilor şi, în fine, pentru că toţi se tem de tine datorită puterii pe care ţi-o dă bogăţia. Da, din aceste patru motive alergi după bani, pentru plăcere, desfrâu, răzbunare şi frică. Alt motiv nu există. Căci, de obicei, bogăţia nu-l face pe om nici mai înţelept, nici mai cuminte, nici mai bun sau de oameni iubitor. Bogăţia nu ne poate sădi în suflet nici o virtute. Ci dimpotrivă, dacă află acolo unele virtuţi, le dezrădăcinează, ca să sădească în noi răutăţile corespunzătoare.
Ţi se pare, aşadar, că bogăţia este vrednică de râvnit şi de dorit deoarece cultivă în sufletele noastre cele mai mari slăbiciuni, deoarece preschimbă mânia în faptă, deoarece umflă baloanele de săpun ale slavei deşarte, deoarece trezeşte în noi mândria? Tocmai din aceste motive trebuie să te fereşti de ea, neîntorcându-ţi nici măcar capul ca s-o priveşti. Altfel, va trimite să sălăşluiască în inima ta câteva fiare sălbatice şi înfricoşătoare, care vor deveni pricină de pierdere a oricărei cinstiri. Şi înfăţişându-ţi necinstirea ca pe cinstire, va reuşi să te înşele, precum desfrânatele urâte, care îşi înfrumuseţează faţa spoindu-se cu rujuri şi vopsele şi îi înşeală pe bărbaţi.
Aşadar tu, bogatule, nu te amăgi de linguşirile şi zâmbetele celorlalţi. Ei se poartă aşa fie de teamă, fie din interes personal. Dacă ai putea să cercetezi adâncurile inimilor celor care te linguşesc, ai vedea că în lăuntrul lor te osândesc, te înjură, te urăsc mai mult chiar şi decât cei mai răi duşmani ai tăi.
Şi dacă vreodată situaţia se va schimba, dacă-ţi vei pierde bogăţia, atunci măştile vor cădea. Atunci se va întâmpla ca şi cu desfrânatele, când se demachiază. Atunci vei vedea limpede feţele acelora care mai înainte te linguşeau. Atunci vei înţelege că simţeau pentru tine nu preţuire ci nesocotire, nu admiraţie ci invidie, nu iubire ci ură.
Aşa cum omul este zadarnic, trecător şi muritor, la fel este şi bogăţia. Sau poate că bogăţia este şi mai zadarnică.
Căci de multe ori nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaşte exemplele atâtor şi atâtor bogaţi care au ajuns în sărăcie. Aceştia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Şi măcar de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire şi pe deţinătorul ei. N-ar greşi cineva dacă ar numi bogăţia slujitor nerecunoscător, slujitor ucigaş, care-l omoară pe stăpânul său.
Acestea le spun şi nu voi înceta a le spune, chiar dacă mulţi mă vor acuza. „Mereu ai ceva cu bogaţii”, se revoltă ei. Într-adevăr, însă nu cu toţi, ci doar cu aceia care-şi întrebuinţează rău bogăţiile. Nu lovesc în bogat, ci în cel care răpeşte bunurile celorlalţi. Unul este bogatul, altul răpitorul. Să deosebim lucrurile, ca să nu se creeze tulburare sau rea-înţelegere. Eşti bogat? Nu te împiedic. Răpeşti? Sunt scârbit de tine. Ai moşiile tale? Să te foloseşti de ele. Le iei pe-ale altora? Nu pot să tac. Vrei să mă ucizi cu pietre? Sunt gata să-mi vărs şi sângele, e de-ajuns să te opresc de la păcat. Nu-mi pasă că mă voi face urât, nu mă sperii de discuţii aprinse. Un singur lucru mă interesează, sporirea celor care mă ascultă.
Şi săracii şi bogaţii sunt fiii mei. Cine vrea, să arunce cu pietre în mine. Cine vrea, să mă urască. Cine vrea, să-mi plănuiască moartea. Uneltirile asupra vieţii mele sunt pentru mine munţi de cununi, rănile sunt pentru mine decoraţii. Nu mi-e teamă de uneltiri. Dacă nimeni nu găseşte vreun păcat pentru care să mă cerceteze, războiască-mă lumea întreagă.
Aşadar bogăţia este un trădător, trădător şi fugar şi ucigaş. Atunci când nu te aştepţi îţi scapă şi te părăseşte şi te distruge. Vrei s-o ţii cu adevărat lângă tine? N-o ascunde, ci împarte-o săracilor. Bogăţia este fiară. Dacă e ţinută aproape, pleacă. Dacă este risipită, rămâne. Risipeşte-o ca să rămână. N-o ţine la tine, ca să nu-ţi scape.
„Unde este bogăţia voastră?” i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori – să nu fie! – nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogaţi, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toţi avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogaţi în toată perioada vieţii noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredinţa bogăţia noastră altora. Goi vom pleca în viaţa de dincolo, după ce pentru câţiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogăţiilor.
Ştiţi cine sunt cu adevărat stăpâni peste bogăţii? Cei care nesocotesc foloasele lor şi batjocoresc desfătările. Cei care-şi risipesc banii şi-i împart săracilor, îi cheltuiesc cu înţelepciune şi pleacă din lumea aceasta cu adevărat bogaţi, bogaţi în fapte bune şi în iubirea şi harul lui Dumnezeu.
Dar de ce consideri bogăţia vrednică de râvnit? De ce-i fericeşti pe cei care au bani mulţi? Care este diferenţa dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat.
Dumnezeu a iconomisit cu înţelepciune această dependenţă a unuia de altul, ca să există iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogaţii au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogaţi. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăţi, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogaţii, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaţilor nu există nici un sărac şi în cetatea săracilor nici un bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată.
Aşadar în cetatea bogaţilor nu vor exista nici meşteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari, etc. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogăţesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreţinută cetatea? Nu există altă soluţie decât să se desfiinţeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemaţi meşterii, pentru a se ocupa de nevoile practice.
Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are nici un locuitor bogat şi nici o bogăţie, nici aur, nici argint, nici pietre preţioase, nici purpură, nici veşminte cusute-n fir de aur, ce părere ai? În asemenea condiţii, va fi grea viaţa în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască case sau se să prelucreze fierul sau să se ţeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meşteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul, de ce avem nevoie, de bogaţi ori de săraci? Negreşit de săraci. Unde vom avea deci nevoie de bogaţi? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea.
Bogaţii sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, puţini bogaţi, foarte puţini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi. Tu să te gândeşti la Petru şi la Pavel, să te gândeşti la Ioan şi la Ilie, să te gândeşti la Însuşi Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinţilor Lui, care erau lipsiţi de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăţie duhovnicească.
