SFATURI DE LA PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

SFANTUL PAISIE AGHIORITUL:
,,Lumea vrea sa pacatuiasca,dar Il vrea si pe Dumnezeu sa fie bun.El sa ne ierte,iar noi sa pacatuim,noi adica,sa facem orice vrem,iar Acela sa ne ierte.Sa ne ierte mereu,iar noi sa ne vedem de treaba noastra,,

*Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu,cu atat lucrurile se complica mai mult.Se poate ca cineva sa nu aiba nimic,dar daca il are pe Dumnezeu nu mai doreste nimic.Acesta este adevarul!Iar daca le are pe toate,si nu il are pe Dumnezeu,este chinuit inlauntrul sau.De aceea,fiecare pe cat poate,sa se apropie de Dumnezeu.Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica!Otrava gustam atunci cand traim departe de dulcele Iisus.
*Cel care este departat de Dumnezeu primeste inraurirea diavoleasca,in timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste Harul dumnezeiesc.

Cine are Harul lui Dumnezeu,i se va mai adauga,iar cel ce are putin si-l dispretuieste,i se va lua si acesta.Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani,pentru ca prin pacat alunga si putinul pe care il au,iar cand pleaca Harul dumnezeiesc,atunci toti diavolii se napustesc inlauntrul omului.
*Potrivit cu indepartarea lor de Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata,iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica.Pentru ca inca din aceasta viata cineva gusta,intr-o oarecare masura,potrivit cu cat traieste el dupa voia lui Dumnezeu,o parte din bucuria Raiului.Fie ca vom trai o parte a bucuriei Raiului inca de aici,si vom merge si noi in Rai,fie vom trai o parte a iadului si-Doamne fereste!-vom merge in iad.Raiul este acelasi lucru cu bunatatea,iar iadul este totuna cu rautatea.
*Scopul omului este si sa urce duhovniceste,nu numai sa nu pacatuiasca.Daca oamenii nu se vor pocai,daca nu se vor intoarce la Dumnezeu,vor pierde viata cea vesnica.Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul cel mai rpofund al vietii,ca sa-si revina,sa simta mangaierea dumnezeiasca.
*Dumnezeu este bun,El vrea ca toti sa ne mantuim.Daca ar fi fost sa se mantuiasca numai putini,atunci de ce S-ar mai fi rastignit Hristos?Poarta Raiului nu este stramta,ii incape pe toti oamenii care se pleaca cu smerenie si nu sunt umflati de mandrie.

Numai sa se pocaiasca,adica sa-i dea lui Hristos povara pacatelor lor,dupa care vor putea trece usor prin poarta.Dupa aceea,avem si indreptatirea ca suntem facuti din pamant,nu suntem numai duh,ca Ingerii,dar suntem fara de raspuns atunci cand nu ne pocaim si nu ne apropiem cu smerenie de Mantuitorul nostru.Talharul de pe cruce,numai un "Iarta-ma!"a spus,si s-a mantuit.
*Mantuirea omului depinde de secunda,nu de minut.Omul se mantuieste chiar si cu un singur gand smerit,in timp ce,daca aduce un gand de mandrie,le pierde pe toate.
*Chiar daca suntem raniti,nu trebuie sa ne pierdem sangele rece,ci sa cerem ajutorul lui Dumnezeu si sa continuam cu nevointa cu barbatie.Pastorul Cel Bun va auzi si se va grabi indata spre ajutor,precum ciobanul atunci cand va auzi vreun miel ca zbiara disperat din pricina vreunei raniri sau a vreunei muscaturi de lup sau de caine.

*I-am iubit si m-a durut mai mult,pentru cei care au avut candva o viata vrednica de plans,dar acum se nevoiesc,decat pe cei care nu sunt chinuiti de patimi.Pe cioban il doare mai mult de mielul ranit sau bolnav,si-l ingrijeste in mod deosebit,pana se va insanatosi si el.
*Iar daca ne nevoim cum trebuie,dar nu vedem nici o sporire,de multe ori se inatmpla aceasta:demonul,fiindca i-am declarat razboi,a cerut intariri de la satana.Astfel,daca anul trecut ne-am luptat cu un demon,anul acesta ne luptam cu 50,la anul ne vom lupta cu mai multi.Lucrul acesta nu ne ingaduie ca sa vedem sporirea,ca sa nu ne mandrim.

*Vom vedea evenimente infricosatoare,se vor da lupte duhovnicesti.Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rau.Aceasta este o furtuna si numai nevointa are valoare,pentru ca acum,nu avem vrajmas pe Ali-Pasa,sau pe Hitler,sau pe Musolini,ci pe diavolul.De aceea,vom avea si rasplata cereasca.Fie ca Bunul Dumnezeu sa puna in valoare raul,prefacandu-l in bine.Amin.
*O,de am intelege lunga rabdare a lui Dumnezeu!O suta de ani a trebuit pana sa treaca pana sa se faca corabia lui Noe.Oare nu putea Dumnezeu sa faca repede o corabie?Putea,dar l-a lasat pe Noe sa se osteneasca o suta de ani,ca sa inteleaga si ceilalti si sa se pocaiasca.Sa ne rugam lui Dumnezeu sa dea pocainta lumii,ca sa scapam de urgia cea dreapta a Lui.Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate infrunta altfel decat numai prin pocainta si pazirea poruncilor Lui.

*Trec anii,si ce ani grei sunt!Nu s-au terminat problemele:cazanul fierbe.Daca cineva nu este putin intarit,cum va putea oare,infrunta o situatie grea?Cel care este cu luare-aminte,si ia in serios problema mantuirii sufletului sau,se nevoieste,sporeste,rodeste,se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.Bunul Dumnezeu ne da binecuvantarile Sale cele bogate.Sa nu fim nemultumitori si sa-L intaratam,pentru ca vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.Daca nu slavim pe Dumnezeu,atunci El ingaduie sa vina o incercare,ca sa pretuim lucrurile-iar daca le pretuim,atunci Dumnezeu nu ingaduie ca sa se intample.

*Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi in modul cel mai bun,dar trebuie multa rabdare si atentie,pentru ca de multe ori oamenii,grabindu-se sa descalceasca itele,mai mult le incalcesc.Dumnezeu le descalceste cu rabdare.Aceasta situatie nu va dura mult,Dumnezeu va lua matura..

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Volumul 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București

Parintele Justin Parvu - Despre viata vesnica

PARINTELE IUSTIN PARVU 

  CUVINTE PENTRU VREMURI DE INCERCARE A BISERICII: “Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine”

[…] Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri, iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…


– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare.Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

– S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mănăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucît, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărîţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mînăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întîmpla, Părinte, cînd veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu.Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.

Între 1948 şi 1964, cît am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde:„Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cîrpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mînăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu cînd vorbeşti cu mine, să taci!” Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rînd: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, cînd te-oi trînti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic”. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. […]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)

Cuvinte intelepte ale Sf. Ioan Gura de Aur

,, Cine arde de dragoste faţă de Domnul, cunoaşte puterea lanţurilor. De aceea, un asemenea om vrea mai degrabă să fie legat în lanţuri pentru Iisus, decât să fie în cer. Vrea mai degrabă să fie aruncat într-o închisoare întunecoasă, decât să stea de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.  De ce? Pentru că nu este un dar mai mare pe lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos.
Să nu uităm, de altfel, că sfinţii, proorocii, drepţii, apostolii, mucenicii, cuvioşii şi mărturisitorii nu au dus o viaţă liniştită şi fericită, plină de plăceri şi desfătări, de cinstire şi slavă omenească, ci de sărăcie şi lipsuri, de tristeţe şi supărare, de batjocură şi dispreţ, de chinuri, terminată prin moarte amară. În toate epocile, oamenii lui Dumnezeu, care au vrut să ţină poruncile Sale şi să trăiască după voia Sa, au primit săgeţile invidiei şi răutăţii trimise de la diavol.,,

Să ne ferim de tot ceea ce ne împinge spre păcat

Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele.

Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă de înţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând neînsemnat, ne ademeneşte spre greşeli.

De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi totuşi din râs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi mai ruşinoase.

Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura; ocara şi batjocura, loviturile şi rănirile, uciderea.

Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi-vă nu numai de vorbele ruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri – ci încă şi de râsul necuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini sunt relelor mai mari care vin după aceea.

De aceea Pavel a zis: „Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe buzele voastre”.

Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi, rele mari.

Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate.

Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se întâmplă ca această cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească în gol. Tot aşa, dacă în loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de ele, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor…

De nicaieri de altundeva nu vine distrugerea copiilor decât dintr-un interes exagerat al parintilor pentru cele ale traiului. Ei se straduiesc sa le asigure un trai fericit si atât. De aceea, vrând nevrând, îsi neglijeaza atât propriul suflet cât si pe cel al copiilor. Pe parintii acestia – si sa nu creada cineva ca vorbesc la mânie – i-as socoti mai rai chiar decât ucigasii de copii. Acestia din urma, ucigând, desfac sufletul de trup, dar cei de care vorbesc eu, parintii neglijenti, le arunca si trupul si sufletul în focul iadului.

Oricum toti oamenii mor, este o lege a firii ca trupul sa moara, dar copiii care au parinti nepasatori ar fi putut evita moartea sufletului spre care i-a dus tocmai nepasarea si neglijenta parintilor lor. 

Oricum moartea trupului va disparea definitiv la înviere, dar de moartea sufletului nimeni nu va putea scapa, niciodata. Pentru ca un suflet mort nu se va mântui niciodata, ci e condamnat sa ispaseasca o pedeapsa vesnica.

Pe buna dreptate îi putem socoti pe acesti parinti mai rai decât ucigasii de copii. 

Nu este acelasi lucru sa-ti ascuti sabia si s-o pui la gâtul unui copil cu a distruge sufletul unui copil si a-l duce la pierzanie, ceea ce e mult mai cumplit. Pentru ca nimic nu e mai pretios pentru noi decât sufletul.

Sfantul Ioan Gura de Aur , din „Parinti, copii si cresterea lor”

sursa http://www.ioanguradeaur.ro/