Dumnezeu este martor gândurilor celor mai ascunse şi pătrunde fără greş inimile şi aude toate cuvintele.

Cartea înţelepciunii lui Solomon

Capitolul 1

1.	Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inimă smerită,
2.	Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El.
3.	Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte.
4.	Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului.
5.	Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, Se depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se apropie fărădelegea;
6.	Înţelepciunea este duh iubitor de oameni şi nu lasă nepedepsit pe cel care huleşte prin vorbele sale, căci Dumnezeu este martor gândurilor celor mai ascunse şi pătrunde fără greş inimile şi aude toate cuvintele.
7.	Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice şoaptă.
8.	Pentru aceea, cel care grăieşte lucruri nedrepte nu poate să se ascundă şi dreptatea răzbunătoare nu-l uită.
9.	Căci chibzuinţele nelegiuitului vor fi cercetate şi zvonul vorbelor sale va ajunge până la Domnul spre pedeapsa strâmbătăţilor sale.
	O ureche geloasă aude totul şi sunetul şoaptelor nu-i scapă.
	Păziţi-vă deci de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinoasă aduce sufletului moarte.
	Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă atrageţi pieirea prin fapta mâinilor voastre.
	Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii.
	El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea n-are putere asupra pământului.
	Dreptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte.
	Dar cei necredincioşi îşi atrag moartea cu mâinile şi cu glasul, se uită la ea ca la o prietenă, sunt pătimaşi după ea şi au făcut legătură cu ea şi cu adevărat vrednici sunt să fie ai ei. sursa http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/74/Solomon

Viaţă de sfânt - Părintele Paisie Olaru

Ofta din adânc şi se amăra când cei pe care-i iubea nu mai veneau să-l vadă, găsindu-şi sieşi vină. Dar când îi revedea pe cei doriţi, bucuria lui nu avea margini.

Iubea cu nesaţ cerul sfânt, pădurea cu şoapta ei de chemare spre rugă. Îl numeam „regele pădurii”; acolo nu mai era rege leul cel mândru, ci era schivnicul iubirii, Părintele Paisie, Olarul cel smerit.

In pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie era cumpătat în sfat. Spunea cătrebuie să te înnoieşti în hăinuţă de suflet ca să-L primeşti pe Dumnezeu. Ii plăcea ca de fiecare dată să vii cu ceva nou din tot ce făceai. Oleacă de postişor şi ceva bunătăţi în trăistuţă,cu care-i miluia apoi pe cei săraci. Era bun chivernisitor în milostenie. Impărţea tot ce primea şi nu neglija pe nimeni. Avea în gând pe toţi acei care trebuiau să vină să ia darul. Mă străduiam să-l bucur cu ceea ce făceam şi nu mă răsplătea cu multă vorbă, ci tăcând; mă cuprindea cu mâinile amândouă de cap şi mă strângea cât să pătrundă tainic ruga sa, bucuria sa.

Ori de câte ori am avut prilejul să fim împreună, tatăl cu copilul, îmi dădea de fiecare dată în grijă:


„Să fii în pace; ajunge zilei răutatea ei!”

Prevedea cu câte mă voi confrunta mai târziu, când voi fi înrolată în viaţa de mănăstire, şi de aceea îmi reamintea:


„Să fii în pace”.

Nu este deloc uşor să împlineşti puternica îmbrăţişare a păcii. Iubesc mult acest „Să fii în pace!”. Lupt acum cu toate forţele mele să nu-l pierd, să nu mă biruiască răutatea zilei, şi mă mângâi cu îndemn de curaj voinicesc. Dacă iubesc pe Dumnezeu dăruind din inimă celui de lângă mine, voi fi în pacea cea sfântă.

Prevăzător, Părintele Paisie spunea adeseori:


„Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi, să nu dai tot ce ai”.

Ca foarte bun cunoscător al vieţii de mănăstire, îmi spunea lucruri pe care aveam să le trăiesc eu însămi:


„În mănăstire se întâlnesc necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se şi mor neplângându-se”.

Mă învăţa nespus de greaua lecţie a iubirii celui care nu te iubeşte prin îndelunga răbdare. Imi spunea, pentru greaua ascultare pe care avea să mi-o lase testament:


“Să faci câte puţin din toate!”

Şi a avut dreptate. Aici, în bolniţa durerii, trebuie să fii puţin doctor, puţin lucrător, puţin citeţ, puţin cântăreţ, puţin spălător, puţin pedagog şi chiar puţin jandarm. Nu poţi să nu dai tot. Când iubeşti, uiţi măsura. Intr-un loc unde doare mult dăruieşti, guşti dulcele şi amarul grelei misiuni de a mântui omul de lângă tine, cu trupul şi cu sufletul, aici, în bolniţă de mănăstire.

Ascultarea pe care mi-a dat-o Părintele Paisie sună astfel:


“Să faci ascultare până la ultima răsuflare şi să le îngrijeşti până la ultima răsuflare. Amin”.

Testament, nu glumă!

Nu după mult timp, i-am spus: „E aşa de greu cu bătrânele…”. Cum să nu mă creadă părintele?! Dar cu abilitatea sa de duhovnic puţin autoritar, mi-a spus: „Ei, dacă-i aşa…” N-a apucat să termine fraza, pentru că m-am hotărât să merg înainte, luând în piept greul – să îngrijesc măicuţele bătrâne până la ultima răsuflare. Aşa m-a învăţat ascultarea bunul Părinte Paisie, aşa m-a învăţat să mă îndrept spre Uşa milostivirii. Cugetător, spunea:


„Ei, cât de greu şi până la Uşă!”

Uneori îl spălam pe picioare pe Părintele Paisie. Eram fericită pentru această mare favoare pe care mi-o acorda. Mai erau două-trei persoane, din mănăstire sau din lume, care se bucurau ca şi mine de acest privilegiu. Eu m-am bucurat din plin de aceasta, şi nu întâmplător. Îl spălam până la genunchi cu grijă, cu atenţie. Cu mâinile împlineam spălatul, iar cu gura rosteam Milostivirea Maicii Domnului cu voce tare, să mă audă Părintele. Inţelegeţi cu ce scop se lăsa spălat minunatul Părinte Paisie? Nu pentru că era un răsfăţat – se putea spăla şi singur -, ci ca să-mi dea mie următoarea lecţie: „Ce mi-ai făcut mie să faci şi altora”. Parcă-l aud: „O înviat mămuca!”

Iubea mult albul, simbol al purităţii. Primenit în alb, îşi ascundea puritatea şi ordinea sufletească sub o dulamă ceruită, dar curată.

Odată când îl spălam pe picioare, atent la toate şi prudent, m-a întrebat: „Nu cumva…?” N-a fost nevoie să continue şi i-am răspuns: „Eu îl spăl pe Dumnezeu!”. Aveam în imagine spălarea din Joia cea Mare. Imi plăcea să-mi spăl şi eu picioarele în aceeaşi apă, nădăjduind că mă voi vindeca furând din sănătatea cea de suflet a Părintelui. Răsplata cea mai minunată pentru strădaniile mele era să ia crucea de lemn, să o sărute şi apoi să mi-o lipească mie de frunte.

După 27 de ani în preajma sa, Părintele îmi dădea reţetele necesare ca să-mi păstrez echilibrul trupului.

Imi spunea:


„Gândurile, cum vin, aşa să plece!“.

Recomanda să se bea seara un ceai cald, să nu se mănânce condimentat şi să nu se bea vin roşu, ca să nu se răscolească simţurile. Nu recomanda niciodată post negru, ca să nu se păgubească mai mult cel ce se avânta fanatic. Spunea:


„Decât o dată în zi mult, mai bine să mănânci de nouă ori câte puţin”.
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/10/19/bine-ai-venit-dragul-tatii-parintele-paisie-olaru-inima-de-mama/